Anul acesta, pe 5 ianuarie, Umberto Eco (1932-2016) ar fi împlinit 90 de ani. Născut în 1932, în oraşul piemontez Alessandria, profesorul universitar, filosoful, semioticianul, lingvistul şi romancierul de succes Umberto Eco a fost unul dintre gânditorii care au marcat secolul al XX-lea, cu lucrări de pionierat în domeniul semioticii şi al studiilor culturale. A trăit întreaga sa viaţă sub semnul cărţii şi al erudiţiei, fiind un cititor împătimit şi un bibliofil: cine altcineva şi-ar fi putut imagina romanul de debut ţesându-se în jurul unei fabuloase biblioteci abaţiale şi al unui exemplar din cea de-a doua carte (pierdută) a „Poeticii” lui Aristotel? „Numele trandafirului”, căci despre acest roman este vorba, a rămas pentru totdeauna legat de numele lui Umberto Eco.
Întâlnirea cu universul cărţii şi al literaturii s-a petrecut devreme, pe când Eco avea opt ani, după cum îşi aminteşte acesta într-o convorbire cu Jean-Claude Carrière şi Jean-Philippe de Tonnac: „Bunicul meu dinspre tată, care a murit când aveam vreo cinci-şase ani, era tipograf. […] Mergeam din când în când să-i facem o vizită în afara oraşului. De când ieşise la pensie, devenise legător de cărţi. Pe o etajeră din casă era un vraf de cărţi ce aşteptau să fie legate. Cele mai multe erau ilustrate: erau acele ediţii populare din secolul al XIX-lea, cu gravuri de Joannot, de Lenoir… Pasiunea mea pentru foileton s-a născut cu siguranţă atunci, pe când mergeam la atelierul bunicului. La moartea lui au rămas cărţi aduse pentru legat pe care nimeni n-a mai venit să le ceară. Totul a fost vârât într-un cufăr enorm pe care l-a moştenit tatăl meu, primul născut dintre treisprezece fii. Cufărul acela enorm era în pivniţa casei noastre, la îndemâna curiozităţii mele, stârnită de vizitele făcute la bunicul. Când coboram în pivniţă ca să aduc cărbuni pentru sobe sau o sticlă de vin, mă regăseam în mijlocul acelor cărţi nelegate, fabuloase pentru un copil de opt ani. Totul era acolo pentru a-mi deschide mintea. Nu numai Darwin, ci şi cărţi erotice, şi toate numerele din «Giornale illustrato dei viaggi» (din 1912 până în 1921), versiunea italiană a revistei franţuzeşti «Voyages et aventures de terre et de mer». […] Din păcate, toată această moştenire de la bunicul a dispărut. Cărţile acelea, pe care le împrumutam şi amicilor mei, au fost atât de citite încât, până la urmă, şi-au dat obştescul sfârşit. […] Ca să-mi refac biblioteca din copilărie, a trebuit să caut ani întregi la buchinişti şi prin talciocuri, şi încă n-am terminat…” (fragmente din cartea „Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi”, Humanitas, 2010, pp. 219-220). Iar această căutare l-a purtat pe Umberto Eco într-o lungă călătorie livrescă – cât o viaţă de lungă, la capătul căreia a adunat aproape 50.000 de cărţi. Mărturisea că devenise un bibliofil adevărat târziu, după cincizeci de ani. Dar pasiunea de a colecţiona cărţi, acest „viciu solitar” cum îl numea, o avusese dintotdeauna. Îşi împărţise uriaşa bibliotecă în două. Cea mai mare parte era alcătuită din cărţi moderne, pe care Eco le cumpărase de-a lungul timpului sau le primise de la editori sau autori. Mai mică, dar deosebit de preţioasă, era colecţia de carte veche, pe care Eco obişnuia s-o numească „Biblioteca Semiologica Curiosa, Lunatica, Magica et Pneumatica”: aproximativ 1200 de volume, între care 36 de incunabule (unul dintre preferatele lui fiind „Peregrinatio in terram sanctam” de Bernhard von Breydenbach) şi 380 de volume tipărite între secolele XVI-XIX, precum „Arbor vitae crucifixae Jesu Christi” de Ubertino da Casale, „Malleus Maleficarum”, manualul inchizitorilor, operele complete ale lui Athanasius Kircher, ierbarul lui Pietro Andrea Mattioli sau o traducere italiană a „Poeticii” lui Artistotel din 1587, adnotată de Antonio Riccoboni, care i-a fost şi sursă de inspiraţie în „Numele trandafirului”.
Eco şi-a dorit ca, după moarte, biblioteca să nu fie dispersată, ci donată unei biblioteci publice sau vândută prin licitaţie, pentru a ajunge în patrimoniul unei biblioteci universitare. Iar dorinţa i s-a împlinit: în 2018, colecţia de carte modernă a ajuns în custodia Universităţii din Bologna, acolo unde Eco a predat semiotică din 1975, iar colecţia de carte veche, urmând dorinţa posesorului ei, a fost achiziţionată de Biblioteca Naţională Braidense din Milano, pe care Eco o preţuia în mod deosebit şi o considera „a sa”, fiind unul dintre cititorii ei fideli.
Via BCU “Mihai Eminescu”, Iași
