1. Ce este ortografia?
Termenul ortografie provine din gr. ‘orthos’ „drept, corect” și un substantiv derivat din ‘graphein’ „a scrie” ,deci, literal, ‘ortografia’ este scrierea corectă. Mai exact, în sens restrâns, ‘ortografia’ privește scrierea corectă la nivelul cuvântului (sau al mai multor cuvinte care formează o unitate); în sens larg, ea include și scrierea corectă la nivelurile superioare cuvântului, adică punctuația. Într-un sens mai abstract, semiotic, ortografia este un sistem de reguli precise, fixe și unitare, care constau în explicarea valorii semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi și din formularea condițiilor de folosire a acestor semne, sistem menit să generalizeze și să stabilizeze varianta cultivată a limbi.
2. Scurt istoric al scrierii românești
În scrierea limbii române au fost folosite două tipuri de alfabet: chirilic și latin. ‘Scrisoarea lui Neacșu’ (1521) este cel mai vechi text românesc păstrat cu alfabet chirilic, iar ‘Cartea de cântece’, cunoscută și sub numele de ‘Fragmentul Todorescu’ (1570-1573) este cel mai vechi text românesc păstrat cu alfabet lati. În epoca veche, până în jurul anului 1830, scrierea cu litere chirilice era mult mai răspândită decât cea cu litere latine, atestată, pentru perioada veche, în foarte puține texte.
Începutul secolului al XIX-lea coincide cu încercările unor autori ca Ienăchiță Văcărescu, Toader Școleriu, Ion Budai-Deleanu, Ion Heliade Rădulescu de a simplifica grafia tradițională chirilică, care era inadecvată limbii române și care masca latinitatea și relația dintre limba română și limbile romanice occidentale, pregătindu-se, prin intermediul alfabetelor de tranziție (mixte, chirilice și latine), trecerea la alfabetul latin Alfabetele de tranziție au fost alcătuite după 1828 (reforma ortografică a lui Ion Heliade Rădulescu) și au fost utilizate circa 30 de ani.
Între 1860 și 1862, scrierea cu alfabet latin a fost introdusă oficial în toate provinciile românești, inclusiv în Transilvania și în Bucovina, aflate sub dominație străină.
Trecerea la alfabetul latin a creat însă o nouă problemă: unii dintre adepții scrierii cu litere latine (Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Aron Pumnul) erau convinși că ortografia are rolul de a reflecta originea latină a limbii române, de aceea au propus sisteme ortografice care să oglindească fie etimoanele latinești ale unor cuvinte românești, fie forma pe care anumite cuvinte o aveau în primele texte românești. De exemplu, pentru cuvinte ca auzi, bătrân, prânz se propuneau grafiile ‘auḑi’, ‘bětran’, ‘prandiu’, care trimiteau direct la etimoanele latinești ‘audire’, ‘veteranus’, ‘prandium’. Se crea astfel o ruptură nedorită între scriere și rostire.
Eliminarea acestei rupturi și a etimologismului în general a fost scopul reformelor ortografice succesive impuse de Societatea Academică Română, devenită Academia Română. Prima ortografie oficială, cu obligativitate în toate școlile românești, a fost votată de Academie în anul 1881. Pentru acest prim pas în trecerea de la o ortografie etimologică la una bazată pe principii fonetice un rol important l-a avut Titu Maiorescu. A urmat o serie de reforme ortografice, care au dus, treptat, la generalizarea principiului fonologic în ortografia limbii române: în 1904, în 1932, în 1953 și, ultima, în 1993. Regulile ortografiei actuale reflectă această ultimă reformă din 1993, care a reglementat scrierea cu â în interiorul cuvintelor și folosirea formelor ‘sunt’, ‘suntem’, ‘sunteți’ ale verbului a fi.
Multe dintre problemele cu care ne confruntăm astăzi în ortografia românească au ca sursă dificultățile trecerii de la alfabetul chirilic la cel latin și, mai ales, dificultățile trecerii de la principiul etimologic la cel fonologic.
3. Instrumentele normative (oficiale)
Preocupările pentru ortografie, apărute odată cu prima gramatică românească păstrată (cea a lui Dimitrie Eustatievici, din 1757) și consecvente începând din secolul al XIX-lea, se reflectă în numeroase instrumente normative (gramatici, îndreptare, dicționare). Pentru a fi la curent cu normele ortografice actuale trebuie să apelăm la instrumentele normative în vigoare în acest moment, apărute sub egida Academiei Române. Principalul instrument normativ este ‘Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române’, ediția a II-a, revăzută și adăugită, coordonat de Ioana Vintilă-Rădulescu și apărut în 2005 (sigla DOOM2). Norma de punctuație actuală este cuprinsă în ‘Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a V-a, 1995 (sigla ÎOOP5).
*
Notă: Textul autoarei, doamna Adina Dragomirescu, este simplificat, adaptat pentru cititorul fără studii universitare, academice de Limba Română. Am eliminat trimiterile, bibliografia adresate specialiștilor lingviști. Sublinieriile din prezentul text îmi aparțin.
(14 aprilie 2020, Dan Drăguș)
