De când stau la Măgurele, multă vreme deja, am tot avut parte de mirări îngrijorate.
aoleu, la reactor?! sau, mai nou, aoleu, la laser?
Mai degrabă de amuzament, sub presiunea asta socială, compuneam tot felul de scenarii nucleare în care, desigur, supraviețuiam, dar când ieșeam din buncăr ( asimilat cu groapa de beton din garaj), “afară” lumea arăta la fel, dar era cu totul și cu totul altfel.
Azi imaginația a devenit realitate. Habar n-aveam că o zi superbă de primăvară poate să fie atât de apăsătoare, să te strivească sub încremenirea ei.
Mă agăț de două imagini, pe una am ratat-o în goana bicicletei, o păstrez doar în minte.
Și-n suflet.
Un bărbat grizonat merge agale pe șoseaua altădată sufocată de mașini, se opintește cu o sacoșa mare de cumpărături.
Cu cealaltă mână duce acasă un buchet mare de narcise galbene. Are chipul senin, zâmbește.
In celălat cadru, mămăița de la casa verde e, ca întotdeauna, in curte. Azi vinde borș, ceapă verde și flori.
Cred că de la ea a cumpărat bărbatul de mai devreme.
(Foto/Text Oana Costea)
