Problema
Problema de la care pornim aici și acum în cazul închiderii bisericilor printr-o ordonanță militară, este aceea că perceperea democrației este mai întâi simțită prin acțiunea politică ce descrie viața socială în general, dar în așa fel încât legătura vieții sociale cu Creștinătatea, până să se dezmeticească credincioșii, într-o perioadă de criză cum e cea prin care trecem, este descrisă întotdeauna vag și îndoielnic.
Politica, mai ales aceea care se revendică a fi apărătoarea dreptului la fericire și bunăstare a cetățenilor, este structurată după modelul legăturilor bisericești, este o politică instaurată și consacrată de modernitate, percepută, preluată sau refuzată ca atare în întreaga lume și este denumită ca fiind o politică a drepturilor omului.
Trimiterea la modernitate are ca scop fixarea conceptului de politică a drepturilor omului, a fericirii și a bunăstării, la nivelul unei neclarități deloc arbitrară și care ține de Creștinătate, ca fenomen de notorietate, dar care din perspectiva prezentului pur și simplu sau surprins ca valoare în sine, acest fenomen ori este negat de conștiința politică ori este negat sau acceptat în parte și distorsionat.
Creștinătatea, prin rădăcinile ei grecești și iudaice, este esența unei culturi și a unei civilizații la care se raportează lumea întreagă, în timp și spațiu, iar ca inventatoare a modernității, chiar și atunci când este refuzată și combătută, se manifestă în așa chip încât nu poate fi numită decât ca fiind europeană.
Dar tot atât de adevărat este că legătura dintre european și Creștinătate poate fi extrem de discretă, deși poate termenul mai potrivit ar fi tainică.
De aceea, poate, definirea europenității și manifestarea ei are multe ascunzișuri. Specificul europenității este fie explicat, fie înțeles în așa fel încât societatea europeană, în ansamblul ei, nu este surprinsă cu toate detaliile și subterfugiile. Este un mod intuitiv și aproape mistic de a înțelege europenitatea, este un efect al raportului de transcendență ce îl include pe credinciosul creștin și implicit raportarea lui la divinitate, după modelul raportării transcendentale între chiar Ființele trinitare.
Găsim astfel și o explicație la modul nostru european de a fi, dar și la ceea ce se poate numi acum o „agresiune la adresa libertății bisericești” sau la adăugirile, „fără nicio logică juridică”, făcute enunțurilor de „restricții și limitării de drepturi”1 cu privire la ordinul militar de închidere a bisericilor. Desigur, neliniștea mută și tensiunea ce nu răbufnește în rândul credincioșilor, dincolo de situația medicală obiectivă și de cele cuvenite sau necuvenite2 Cezarului, sunt și rodul „anticorpilor” pe care Biserica i-a căpătat în anii comunismului. Se întâmplă însă și lucruri mai subtile, nebăgate în seamă pînă deunăzi, cum ar fi diferențierea între termenii de religios și bisericesc și, firește, atragerea atenției asupra faptului, poate oarecum trecut cu vederea în ansanblul acelui întreg al europenității, cum că, în fapt, credicioșii creștini ortodocși nu simbolic se împărtășesc cu Trupul și Sângele Domnului, ci în adevăr și în realitate. Și că de la această dogmă nu există abatere.
Încă un pas spre dezavuarea ecumenismului și spre bunul înțeles al ecumenicității întru Sfântă Împărtășanie.
Întrebările
Odată ce anticorpii luptei bisericești, împreună cu contradicția dintre termenii politico juridici ai restricției și explicațiile sumare ale înțelegerii europenității, au fost amintite aici en passant, vom formula două întrebări despre europenitate și implicit despre societatea pe care o presupune acest concept, dar și despre Creștinătatea fără de care nu putem înțelege cum de politica, oricât de sprințară și democrată, nu poate ocoli Biserica. Dimpotrivă. Fie că-i închide sau deschide ușile la ordin.
Mai întâi, ce înseamnă a fi european? O întrebare devenită banală, dar căreia următoarea întrebare cred că-i poate evidenția esența și anume: a te defini ca european face cu putință o înțelegere a legăturii prin care Creștinătatea susține cultura și civilizația europeană și pe cea a modernității, postmodernității…etc, și a tuturor formelor de cultură și civilizație contemporană ce se revendică, inclusiv prin negare, de la cultura și civilizația europeană?
Cu siguranță, răspunsul la cele două întrebări ce decurg una din alta, înglobează și înțelegerea asupra evenimentelor politice, sociale și bisericești ce se desfășoară în aceste zile de criză și urgență. După cum poate conduce și la o mai bună clarificare a legăturii vieții sociale cu Creștinătatea, chiar dacă democrației este percepută, în mod fals, doar ca efect al acțiunii politicienilor.
Am auzit și știm
Patriarhul Kiril recomandă pentru aceste vremuri, să ne asemănăm cu Maria Egipteanca, iar casele și orașele noastre cu pustiul în care aceasta și-a dus zilele. Iată o manieră creștină de a înțelege legătura prin care nimicul poate susține cultura și civilizația și poate defini europeanul. Pustiul e valabil pentru cel nebun care zi-sa în inima lui, nu există Dumnezeu ( Ps. 52; 1), dar și pentru credincios. Si pentru vremea când ușile bisericilor sunt deschise și pentru zilele când se închid. Pentru că înainte de a ne da învățăminte, pustiul e ascultătorul vorbelor despre care noi credem că s-au spus în van. De aceea nimicul culturii și pustiul civilizației europene știu întotdeauna ce au de făcut. Pentru că au văzut și știu.
–––––––
Note:
1 Cătălin Raiu, „Este închiderea bisericilor o agresiune la adresa libertății religioase”?
2 „Gânditorii textelor ordonanțelor militare par să se substituie Bisericii însăși, postulând de fapt cum cred ei că ar trebui să se comporte Biserica în această perioadă” v. textul citat
(Andrei Clopotaru)
