„[Ion]Andreescu, pictorul care a orientat definitiv arta românească”… Iată o afirmație a criticului francez Jacques Lassaigne… Avea temei formularea lingvistică – prin care era exprimată supoziția/teza/poziția personală?
Completez „tabloul” cu altă afirmație… Prin vara anului 1880, la Barbizon (localitate situată în sudul Parisului, aproape de pădurea „Fontainebleau”/departamentul Seine-et-Marne/, locul preferat de creație al artiștilor, leagănul unei școli de pictură), Nicolae Grigorescu îl întâlnea și îl picta pe Ion Andreescu (în costum de lucru); mai târziu, cel supranumit „Nicu zugravul” va găsi puterea să spună: „Andreescu e cel mai mare artist pe care l-a avut ţara! Dacă ar fi trăit, ar fi devenit negreşit marele nostru artist naţional.” Doar o atitudine, o purtare plină de considerație, de respect, de atenție, deferența, respectul, bunăvoința unuia dintre fondatorii picturii românești modern pentru tânărul său coleg? Sau realitatea exprimată dincolo de condescență?
Poate că Delavrancea a mers mai departe decât și-ar fi dorit Grigorescu: „În faţa peisajelor lui, vezi natura vie şi mare, şi aici e un punct care îl deosebeşte de fermecătorul nostru maestru Grigorescu. Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric; ceea ce la Grigorescu e splendoare născută, la Andreescu se preface în simplu, energic şi suculent. La Grigorescu, bogăţia aparentă te răpeşte fără a te convinge, la Andreescu, simplitatea aparentă te pune pe gânduri şi te convinge, te face să înţelegi şi de aceea să admiri fără regret şi fără reticenţă, căci picturile lui sunt nişte rezumate limpezi ale esenţialului din natură”.
O biografie scurtă (Ion Andreescu fiind răpus de tuberculoză/la 32 de ani/), aflată sub semnul condiției modeste și a bolii, a inclus opera – pe cât de restrânsă cantitativ, pe atât de matură și profundă. Din întregul profesional al lui Ion Andreescu, indiferent de temele abordate – peisaje cu păduri şi margini de sat, portrete de țărănci, naturi statice etc. –, răzbate emoția culorii, aerul grav și meditativ caracteristic unei firi spiritualizate și unui artist „în afara regulilor”. Sacrificiul unora poate să conducă la fericirea altora („temperament tăcut şi trist, înclinat către izolare şi preocupat de ciudate reverii care îl absorbeau până la uitarea de sine. părea detaşat de viaţă şi de ai săi, cu toată duioşia şi delicateţea pe care le arăta tuturor”). Să-i prețuim creația!
Nicolae Tomescu
