close
ActualitatePromovate

ARTA CONTEMPORANĂ CA FORMĂ A CUNOAȘTERII PRIN SINE

Wikipedia

 

Evoluția artei după eliberarea sa de sub protectoratul mecenatului a constituit și încă mai constituie subiect de discuție pentru criticii de artă, dar și pentru publicul amator. Doctrina „artei pentru artă”, pentru care s-a luptat, și-a consumat puterea creatoare în scurt timp, lăsând artiștii și arta fără scop și fără comanditar. Prinși în haosul lumii noi ce se forma în secolul XX, odată cu instituirea statelor, șocul războaielor, formarea noilor ierarhii sociale și internaționale, dar mai ales prinși în căutarea unui scop pentru o artă necerută de nimeni, artiștii au ajuns să experimenteze și să se joace mai mult decât și-ar fi imaginat vreun strămoș din tagma lor.

Sunt necesare trei etape pentru înțelegerea situației artei contemporane: contextul în care artistul vizual își desfășoară activitatea; experimentul și joaca drept forme de cunoaștere; noile concepte în definirea artei.

CONTEXTUL ÎN CARE ARTISTUL VIZUAL ÎȘI DESFĂȘOARĂ ACTIVITATEA.

Necesitatea de a crea din imagine un limbaj, de a transmite un mesaj ascuns sau accesbil unei anumite categorii sociale devine, începând cu secolul al XX-lea, din ce în ce mai pregnantă. Motivele principale s-ar putea considera noile cercetări în domeniul psihanalizei, conflictele politice și revoluția industrială, care duc la formarea unor noi construcții sociale ce necesită un limbaj vizual adaptat, cel folosit până atunci fiind considerat nesatisfăcător. La acestea se adaugă și dezvoltarea rapidă a aparatului de fotografiat care face arta figurativă perimată. Dar nu este exclus ca și psihicul uman să fi considerat insuficientă existența unei arte bazate pe mimensis. Cert este că deja existenta criză a artei ajunge la puncte de răscruce imediat după al doilea război mondial, când până și doctrina frumosului, ultima froniteră a artelor vizuale, este depășită, iar opera de artă se ghidează după alte considerente, precum „orice obiect poate deveni artă”. Lumea artei devine nedemocratică, artistul se autodeclară, opera de artă are valoare odată cu apariția sa în spațiul public prin intermediul galeriilor și în ultimă fază cu instituționalizarea sa. Nu mai este nevoie de recunoașterea artistului de către societate.

Contextul în care artistul contemporan își desfășoară activitatea este unul complet diferit de cel istoric. În primul rând, ar trebui să notăm prezența instituțiilor de cultură și artă, care au ca scop protejarea, promovarea, comerțul, interacțiunea între artist și public. O a doua problemă e constituită de nevoia de a găsi noi metode de exprimare adaptate unei lumi noi. E binecunoscut faptul că odată cu revoluția științifică de proporții care continuă și în prezent, lumea artei și culturii, în general, e nevoită să se adapteze unei lumi în continuă mișcare. Artele plastice clasice, precum pictura și sculptura, pierd din teritoriu în favoarea artelor media, fotografiei, cinematografiei și lumii digitale, în general.

Instituționalizarea artei presupune apariția unor domenii specifice și unui program metodologic adecvat. Numărul de instituții apărute, muzee, galerii, case de licitații, centre de artă, spații independente etc. dezvăluie interesul pentru această lume. Cumva, rolul comanditarului e preluat de toate aceste instituții publice. Dar, în timp ce comanditarul nu expunea decât unui public restrâns și bine selectat lucrările artistului, ele sunt acum văzute și accesibile întregului public, tuturor oamenilor indiferent de statut social sau pregătire intelectuală. O altă problemă este că în timp ce colecția comanditarului era cumpărată, în prezent activitatea instituțiilor are ca rol promovarea artistului în vederea comerțului. În acest caz, intervine o nouă problemă: dacă artistul are un comanditar anume, el va lucra până la un punct pentru a satisface dorința acestuia; însă dacă artistul nu are comanditar, el va lucra după dorința personală. Dar va fi nevoit să vândă, totuși. De aici situația are, de cele mai multe ori, două rezolvări: artistul expune lucrări personale și se descurcă cum poate, sperând să fie cumpărat, sau expune lucrări care, conform unor percepții sociale, se vor vinde, dar nu corespund neapărat afinităților personale. Aceste situații  prezintă, de fapt, rolul important al instituțiilor atât în formarea publicului, cât și în formarea și promovarea artiștilor.

Astfel, intervine în ecuație cea de-a doua problemă: găsirea unor soluții plastice adaptate lumii contemporane. Am spus mai sus că evoluția tehnologică din ce în ce mai rapidă pune lumea culturală în impas. Când oamenii au ca prim scop confortul, iar acesta depinde de știință, ei vor investi în aceasta. Statutul social se calculează astăzi în funcție de confort și numărul de obiecte ce fac viața mai ușoară. Locul tabloului de pe perete a fost luat de televizor, portretul a fost înlocuit cu fotografia și tot așa. Marea masă a lumii nu are nevoie de cultură și artă pentru a evolua pe scara socială.

Pus în acest impas, artistul se găsește mai liber ca oricând, pentru că este mai lipsit de utilitate ca oricând. Gândim libertatea ca o debarasare de societate și ne vom găsi în interiorul minții noastre, mai complexe și mai confuze ca niciodată. Îmbinând aceasta cu noțiuni de psihanaliză, vom ajunge la suprarealism și alte câteva curente ale secolului al XX-lea. Dar toate acestea și-au epuizat fluxul creator în câteva zeci de ani, cu greu o generație. Interiorul minții cumva a fost depășit și s-a ajuns la exteriorul acesteia, în lumea reală, în public, politic și societate. Și chiar dacă o vede prin prisma personală, prin filtrul nebuniei, al nemulțumirii și al dorinței de revoltă, artistul este prins în socialul întregii lumi, pe care el nu o poate controla. Artistul devine martorul și nebunul înțelept în același timp.

EXPERIMENTUL ȘI JOACA DREPT FORME DE CUNOAȘTERE.

Nemaifiind suficiente formele de exprimare artistică precum pictura, sculptura, grafica, gravura, încă de acum o sută de ani s-a încercat amestecarea cu alte medii. Mai întâi papier-colle al cubismului, apoi sculpturile lui Picasso, Fântâna lui Duchamp, Dada, ulterior s-a ajuns la instalații și povestea continuă. La un moment dat consumatorul de artă s-a văzut pus în situația de a vedea obiecte uzuale prezentate drept artă. La un alt punct de cotitură, s-a pierdut legătura cu modelul și necesitatea unuiaEstetismul a pierit, iar dacă încă mai supraviețuiește pe undeva este acuzat și nedorit.

Sunt noi reguli ale unui joc care se desfășoară în planul artistic. Această experimentare continuă cu scopul găsirii noilor forme de expresie adecvate lumii din jur. Această nevoie de acordare la lume dovedește o nevoie a artei de a se integra în sfera politică (în sensul de polis=gr. cetate). Spațiul public la care artistul este nevoit, mai mult sau mai puțin conștient, să se raporteze constant a făcut ca arta să devină un spațiu socialgaleria – un mediu de dezbatere, iar publicul – antrenat în această lume atât de puternic încât la un moment dat devine el însuși parte a conceptului artistic.

Cuplul artă-rațiune s-a format în cadrul spațiului public. Arta este de acum înainte cufundată în universul rațiunii, fie în cel economic și social al pieței, fie în cel intelectual al cunoașterii. Arta primită într-un spațiu public nu se poate concepe decât în circulația operelor care dobândesc statut de marfă. De asemenea, arta trebuie să coabiteze cu știința, cercetarea și gândirea, eliberându-se chiar de la început de judecata pur estetică. Statul structurat de spațiul public instaurează condiția noii creații artistice și anume libertatea. Dar, oare este această libertate totală? Nu, întrucât raportarea la aceste medii presupune o încadrare în anumite limite.

Jocul și experimentul se desfășoară întotdeauna în granița politicului. Chiar dacă la un moment dat se pare că depășește social boundaries prin abordarea unor subiecte precum nebunia, alienarea, și acestea sunt, de fapt, parte componentă a lumii. Întrebarea esențială este, astfel, dacă politicul este ultima frontieră. Cum va evolua experimentul artistic și ce teritorii va mai aborda?

NOI CONCEPTE ÎN DEFINIREA ARTEI.

Walter Benjamin, teoretizând relațiile dintre artă și tehnică spune că:

Pentru a studia opera de artă în epoca tehnicilor care permit reproducerea ei, trebuie să se țină seama cât mai mult cu putință de acest ansamblu de relații. Ele învederează un fapt cu adevărat decisiv și pe care aici îl întâlnim pentru prima oară în istoria lumii: emanciparea operei de artă de la existența parazitară pe care i-o impunea rolul ei ritual. Din ce în ce mai des se reproduc opere de artă realizate tocmai pentru a fi reproduse. Dintr-o placă fotografică de exemplu se poate obține un număr uriaș de copii. Ar fi absurd să ne întrebăm care e cea autentică. Dar, din momentul în care criteriul autenticității nu se mai aplică producției artistice, întreaga problematică a artei este răsturnată. În loc să se sprijine pe ritual ea se bazează de acum înainte pe o anumită formă de praxis: politica.

Demonstrând că arta trece din sfera ritualului în cea a politicului, fără a pune în ecuație problema instituțiilor, teoria lui Benjamin poate propune la un moment dat și estetizarea politicului, ceea ce s-a și întâmplat în cazul artei fasciste și comuniste.

Hans Belting consideră, pe de altă parte, că opera de artă se caracterizează prin istoricitate și posibilitatea de a se supune legilor proprii. Vorbind despre istoricitate, ne găsim iarăși în situația de a gândi arta prin prisma instituțiilor, întrucât acestea o punctează în istorie. Vedem, astfel, că instituționalizarea se conturează ca o coordonată foarte importantă în susțienerea libertății artei în lumea politică.

Conceptele după care se ghidează arta contemporană sunt, așadar, libertatea totală de expresie și ancorarea în politic cu ajutorul instituțiilor responsabile.  În acest context putem observa cum artistul caută permanent să găsească soluții de exprimare și să se regăsească și pe sine prin acestea. Cunoașterea lumii se reflectă la un anumit nivel prin artă, dar este întotdeauna o cunoaștere obiectivă, a lumii celui care o zugrăvește. Prin încercarea neobosită de a cunoaște și exprima lumea exterioară, artistul nu face decât să se cunoască pe sine și să exprime lumea sa interioară, raportată la politic.

Bibliografie:

Benjamin, Walter – Iluminări; Opera de artă în epoca industrială Ed. Ideea, Cluj, 2000
Glezial, Jean-Jacques – Arta și Politicul, Ed. Meridiane, București, 1999
Hopkins, David – After the Modern Art, Oxford University Press, 2000
Pavilion #16 Tactics for the here an now. Reader of Bucharest Biennale 5, 2012

(societatesicultura.ro)

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.