13 ani aveam.
2 Mai-ul lui 1985.
O gazdă veselă, cu gospodărie mare și curată, curtea din față cu bolta de viță de vie, curtea din spate cu un vișin uriaș și grădina de legume.
Casa lungă, cu multe camere și multe preșuri. Cu miros de asfalt ud la final de zi fierbinte
Mesele cu mușama, scaunele desperecheate, băncuțele de lemn.
Omletă cu brânză, roșii și mărar.
Serile erau cu muzică la un casetofon mic, cu frânturi de discuții serioase, cu bancuri și râsete, cu interminabile partide de canastă sau rentz și vin alb, rece. Ei stăteau în curtea din față.
Noi, copiii, făceam ce voiam.
Atunci am ascultat întâia oară Phoenix, cântat la chitară în curtea din spate.
Mugur de fluier. O piesă care m-a urmărit de-a lungul vieții și pe care o iubesc și azi.
Țiganiada mai apoi. Strunga. Pavel. Anule, hanule.
Lasă, lasă…
Paul locuia în cortul albastru campat lângă gard, la umbra nucului din capătul celălalt al curții.
Era cu o gagică mai mare și măritată. Ea fugise cu el la mare, el încerca să o convingă să fugă de tot. Ea avea un copil mic, trebuia să se întoarcă. Plângeau amândoi în unele nopți cu sticle de votcă. Noi râdeam ca proștii.
Paul era din Timișoara și avea vreo 20 de ani și părul mare și creț. Era slab, deșirat, purta jeanși largi, hippie. Era liber pe engleză. Așa zicea el: “I am free”.
În seara aia stăteam întinși pe iarbă și încercam să recunoaștem constelații. Răsărise imperfectă luna și toți cosașii porniseră să cânte, mirosea crud a cozi de roșii, a fum aspru de țigară și a noapte de vară.
La câțiva metri de noi, la masa lungă de sub vișin, Paul fuma și zdrăngănea la întâmplare chitara. Cu coatele sprijinite pe masă și cu bărbia așezată pe palme, ea îl privea. Din când în când ofta. Nu-și vorbeau, se tot certaseră mai devreme, îi auzisem de pe partea cealaltă a casei când mâncam.
Hei! Voi!
Paul strigase în direcția noastră și ne căuta cu privirea prin întuneric.
Veniți să stați aici.
Avea ochii foarte mari, foarte albaștri și foarte triști.
Ne-am instalat încântați la masa cu mușama cu floarea soarelui. A împins spre noi țigările și dintr o ladă cu gheață a scos două sticle de bere.
Eram ușor confuzi. Hai, ne-a încurajat, că nu vă spun.
Am băut bere. Am luat o țigară DS, erau albaneze parcă. Mai trăsesem niște fumuri cu băieții de la bloc.
Berea era rece și țigara scârboasă. Din vișin cădeau omizi.
Cât să fi fost ceasul? Habar n-am. Poate miezul nopții.
Nu mai știu despre ce am vorbit mai întâi. Ne întreba diverse și noi răspundeam ca la școală. Râdea. Femeia tăcea.
Știți să cântați?
Știam câte ceva.
Acorduri.
“Îmi simt sufletul mugur de fluier…
Hai.
“Ce-a doinit cântec cu șuier..”
Hai și voi, curaj!
“Pentru zilele ce-au fost trecute”
Nu știam.
“Pentru nopțile negre și slute”
Nu, nu știam.
Nu știți Phoenix???
Paul era aproape indignat.
Dar ați auzit de Phoenix?
Nu auzisem.
Oh…
Îmi amintesc așa: cântecele. Le cânta cu ochii închiși. Vocea joasă. După fiecare piesă ne povestea. Despre trupă, despre versuri, despre muzică, despre influențe. Despre cum au fugit
Hei, hei, dusă e iarna…
De multe ori mi-a venit să plâng. De mai multe ori mi-a venit să râd. Am mai băut bere.
Am întrebat, am ascultat.
Am vrut să învăț “măcar refrenul”.
Am învățat toată piesa.
Am vrut să învăț “Mica țiganiadă”, nu-mi ieșea
Giacardea, cardea,
Gialino mura,
Gia mura, mura,
și mi-a scris versurile pe mușama,
Ce mișto.
Hai să dormim, Paul.
Nu, hai pe plajă să vedem răsăritul.
Era așa o lume nouă, o lume mare și fascinantă și-am intrat în ea cu tot sufletul, cu picioarele în valurile dimineții și în soarele roșu portocaliu ieșind din mare în strigăte de pescăruși
și-am pornit cu roua-n picioare, ca să cânt un cântec de soare
Și nimic n-a mai fost la fel.
Ne-am strecurat în casă și în paturi înainte să-și dea seama cineva cât am lipsit și pe unde am umblat.
A doua zi, Paul era foarte beat și absent și părea să nu-și mai amintească nimic din noaptea trecută, noi știam ireal toate cuvintele, eram năuciți, vrăjiți,
apoi am plecat la București
și n-am apucat vreodată să-i mulțumesc
pentru zilele ce au să vie,
pentru nopțile cu iasomie.
Pentru Phoenix. Astăzi, ca și mâine,
Pururi și acum.
Oana Costea
