Interviu cu sculptorul Vlad Dumitriu
Reporter: Artistul se prezintă…
Vlad Dumitriu: Bună ziua! Numele meu este Vlad Dumitriu. Sunt sculptor. Provin dintr-o familie de artiști, tatăl meu fiind și el sculptor, de asemenea unchiul meu. Poate că cei doi au fost, la rândul lor, influențați de tatăl lor, pictor amator. Am avut un parcurs – zic eu – interesant, în sensul că nu am urmat un liceu de artă, ci unul teoretic, cu profil de matematică-fizică. Am avut chiar succes la olimpiade naționale, la discipline realiste. Însă – cred că și sub influența meseriei tatălui meu -, la un moment dat, cam pe la sfârșitul clasei a X-a (dacă mi-aduc bine aminte), am decis să frecventez atelierul său și am prins drag de această profesie. În cele din urmă, am decis că acesta va fi drumul meu în viață. Am urmat cursurile Universității de Artă din București, am făcut și un master acolo. Acum sunt student doctorand. Am avut o pauză lungă între finalizarea masterului și începutul doctoratului, însă am decis să fac și acest pas. După ce am terminat Facultatea, am revenit la Câmpina, unde, împreună cu părinții mei, am deschis o galerie de artă, al cărei director am fost. Am organizat foarte multe expoziții, în cadrul cărora am promovat artiști din județul Prahova, în special, dar și din alte zone. Din păcate, la un moment dat, a trebuit să reducem activitatea galeriei și, după câțiva ani în care am lucrat ca liber profesionist, m-am angajat ca muzeograf la Muzeul ”Nicolae Grigorescu” din Câmpina, orașul meu natal, unde lucrez în continuare. Am avut, în toamna acestui an, oportunitatea de a participa la această tabără de sculptură monumentală și m-am simțit onorat să pot veni aici, să lucrez alături de alți doi sculptori.
Reporter: Așadar, vă situați într-o descendență ilustră. Pe tatăl dvs. am avut fericitul prilej să-l cunoaștem aici, la două dintre edițiile precedente. Ați amintit că și bunicul era pictor amator. Staturile predecesorilor dvs. nu vă copleșesc?
V.D.: Cred că mai degrabă mă inspiră. Bineînțeles că există o greutate, o presiune care vine dintr-o asemenea descendență, însă cred că sunt mai mari avantajele, dacă știi cum să le gestionezi, cum să înveți din experiența pe care a acumulat-o deja familia ta. Cred că poți să arzi mai repede niște etape. Bineînțeles, beneficiezi și de un cadru care este organizat deja mult mai bine pentru desfășurarea activității. Prin urmare, consider că este, în mod categoric, un avantaj. De altfel, există numeroase exemple, peste tot în lumea aceasta, unde meseriile se transmit din tată în fiu și lucrurile evoluează frumos.
Ochiul – Poarta Sufletului sau piatra stăpîn
R.: Presupun totuși că, la un anumit punct, temele abordate de dvs. și de tatăl dvs. nu sunt comune, se disociază. Tatăl dvs. vorbea despre răsărituri de soare, despre a ști cum să lucrezi cu lumina, despre Marea Armonie. Vlad Dumitriu, din prezentările pe care le-am citit eu despre dvs., are două teme predilecte: Ochiul – Poarta Sufletului și Natura Universală. Lucrarea pe care o veți prezenta aici, în Parcul de Sculptură Monumentală Contemporană, abordează una dintre aceste teme?
V.D.: Da, cu siguranță. Lucrarea pe care am început-o și pe care o voi finaliza în această tabără face parte din ciclul Ochiul – Poarta Sufletului. În momentul în care m-am înscris pentru a participa la tabără, mi s-a cerut să realizez câteva schițe de intenție. Am realizat schițele pornind de la o lucrare – zic eu – interesantă. Se numește Ochi Divin. Este un relief, de fapt, pentru care am primit inspirația într-o frumoasă seară de vară, pe Dealul Muscel, din orașul meu natal. Eram împreună cu iubita mea pe deal și am remarcat un fenomen natural special, pe care nu-l mai văzusem până atunci și nici după aceea nu l-am mai întâlnit. Poate știți că, uneori, la crepuscul, soarele trimite raze printre nori, și pare că parcă sunt desenate pe cer, parcă sunt pictate pe bolta cerească. Însă în acea noapte, luna a reușit să trimită astfel de raze, un fenomen mai rar, și m-a inspirat să fac această lucrare, Ochi Divin, ca și cum de undeva, de sus, suntem priviți și ne este trimisă o lumină, un mesaj. Pornind de la această idee, am realizat și schița pentru această tabără. Dar venind aici și luând cunoștință de piatra care mi-a fost pusă la dispoziție, am schimbat puțin abordarea. De la o abordare verticală, am trecut la una orizontală, pentru că, așa cum spunea Brâncuși (fac o mică paranteză), ”lutul îți este sclav, lemnul îți este prieten și piatra îți este stăpân”. Aici aveam o piatră și a trebuit să o iau de stăpân. Așa că, păstrând tema, mi-am adaptat compoziția la o lucrare cu o dominantă orizontală, pentru că asta mi-a spus piatra că este mai bine să fac din ea. Și asta fac, în acest moment.
R.: Este un ciclu ad infinitum, adică intenționați să realizați Ochi Divini, Ochiul – Poarta Sufletului până la sfârșitul activității dvs.?
V.D.: Cred că da. Este o temă care-mi este foarte dragă. Lucrez la acest ciclu de aproape 20 de ani, încă din 2003 sau 2004, n-aș putea spune exact, dar oricum se apropie de 20 de ani. Într-adevăr, am abordat această temă în tehnici foarte diverse. Cel mai mult modelez în lut sau în ipsos și torn în bronz. Asta este tehnica pe care am abordat-o în cea mai mare măsură în creația mea. Însă, în ultimii ani, am început să explorez și alte materiale. Am lucrat foarte mult cu plasma, în fier și în inox. Am lucrat și în lemn, și în piatră de diverse tipuri, marmură, piatră de Bașchioi, granit. Aproape orice tehnici. Chiar și în pictură.
Despre un anumit sentiment
R.: Afirmați odată că – citez: ”E bine pentru un sculptor să aibă cunoștințe din cât mai multe domenii”…
V.D.: Da, așa este. Cred că pentru a putea transmite cât mai multe lucruri, trebuie să avem în spate o cunoaștere bogată a tuturor aspectelor vieții. Doar în acest fel putem să accedem la o esență plină de însemnătate, de valoare, care să aibă și un mesaj pentru cei care se bucură de ceea ce facem. Și, bineînțeles, cunoașterea cât mai multor domenii sporește cumva complexitatea a ceea ce noi putem crea.
R.: Înțeleg că sculptura este și o poartă către sine, a cunoașterii de sine. Pentru că tot dvs. afirmați că vă aflați într-o continuă căutare de sine, în relație cu Universul și cu Divinitatea.
V.D.: În momentul în care artistul lucrează și se implică fără alte distrageri în procesul creativ, intră într-un soi de dialog cu universul său interior. Această stare este una specială, pe care artiștii și-o doresc foarte mult și care dă naștere celor mai frumoase, celor mai speciale realizări ale lor. Bineînțeles că nu tot timpul reușești să atingi această stare de grație, însă sentimentul pe care-l ai în momentul în care intri în acea transă – putem să-i spunem – este unul extraordinar, ca un combustibil care te alimentează în munca pe care o faci în acele momente.
R.: O întrebare finală, în doi timpi: cum vă simțiți aici și cum vi se pare această inițiativă, a unui parc de sculptură contemporană. Apropo: tatăl dvs., domnul Alfred, spunea că ar trebui să existe cel puțin zece ediții pentru ca parcul să fie ”mobilat” cum trebuie.
V.D.: Da, există o tradiție în organizarea de tabere de această natură pentru minim zece ediții, pentru că în acest fel se asigură un număr de lucrări care să fie reprezentativ și se creează un fel de muzeu în aer liber. Nu poți să faci un muzeu cu 20 de piese. Trebuie să se realizeze 100, poate mai mult. La Măgura – poate greșesc, nu sunt sigur – parcă au fost 16 ediții. Vă dați seama? Așadar, un număr impresionant de sculpturi, este probabil – până acum – cea mai bună tabără de sculptură de la noi din țară. Bineînțeles, mă simt foarte bine în acest parc, sunt onorat să fiu printre doar cei trei participanți din acest an. Așa s-a putut, în condițiile acestea de pandemie. Însă este extraordinar, organizatorii sunt foarte atenți cu noi, ne pun la dispoziție tot ceea ce ne este necesar pentru lucru, pentru toate cele… Este o inițiativă extraordinară împodobirea acestui parc cu sculpturi. Cred că va prinde multă viață cu ajutorul lucrărilor pe care artiștii le fac și le dăruiesc.
R.: Vă mulțumim, și sperăm la cât mai multe ediții ale Taberei de Sculptură Monumentală Contemporană de la Ploiești (măcar 16, ca la Măgura) și – aș zice – cât mai multe ediții ale Ochiului Divin. Este o invitație!
V.D.: Vă mulțumesc! Numai bine!
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
