close
DocumentarPromovateSocial

Calvarul unui nume (2)

Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea la muncă silnică în URSS (III)

       (urmare din ediția 31.01.2020)

Vă povesteam în episodul precedent despre un om chinuit, care a trăit disperarea deportării în URSS și care a supraviețuit tuturor vicisitudinilor sorții. Revenim cu noi date ale biografiei lui Artur Schuller, etnic german din Ploiești, trimis la muncă silnică în fosta Uniune Sovietică.

Numele, bată-l vina!

Ajuns în aceste punct, Artur Schuller a simțit nevoia să ne vorbească de familia sa. L-am ascultat cu toată atenția. ”Mama era nemțoaică din Bucovina. Când a venit aici, nu știa nicio boabă românește. Părinții mei s-au cunoscut printr-un unchi, cumnatul mamei, care era antreprenor. Rudolf Nunweiller îl chema”. Imediat mi-am amintit de celebrii frați Nunweiller, șase la număr, toți fotbaliști. Interlocutorul mi-a precizat că exista o legătură de rudenie între unchiul său și aceștia!
L-am întrebat pe fostul deportat de ce n-a plecat din țară, măcar după 1990, când se putea obține viza ușor, nu ca în regimul comunist. ”N-am reușit să plec din cauza unei greșeli. Mi se aprobase plecarea. Asta se întâmpla prin ’99-2000. Deși sunt de origine germană, ne-a încurcat o șmecherie a autorităților române: ne-a trecut la <naționalitate> nu <etnici germani>, ci <români>. Mi-am cerut buletinul la Ambasadă și au văzut că la naționalitate este trecut <român>. Am suferit din cauza numelui atunci, am suferit și acum. Ce dacă numele este german, dacă eram trecut în buletin ca cetățean român? Și Ambasada Germană n-a vrut să-mi aprobe plecarea”. După o asemenea destăinuire n-am prea avut ce să mai zicem. Dacă nici nemții nu l-au înțeles… Bătrânul comentează, de parcă ne-ar citi gândurile: ”Astăzi suntem boicotați și de ăștia. Nimeni nu face nimic. Sunt aspecte care te dor. Suferi. Am fost mai devreme la farmacie și am aflat că s-au scumpit unele medicamente, altele cică s-au ieftinit. Am avut mari speranțe și în liberali. N-am reușit, din păcate, să punem un președinte necomunist”. Interlocutorul nostru ne roagă apoi să-l ajutăm într-o privință. Îi răspundem că avem cele mai bune intenții.

Artur la timpul prezent

Artur Schuller avea trei copii. O fată de 50 de ani, contabilă. Un băiat de 49 – sudor. Și un alt băiat, de 44 de ani, care a fost ospătar și barman, dar acum nu mai poate să muncească. ”E bolnav cu picioarele, nu poate să meargă și are o pensie amărâtă. Nu se poate despărți de noi. Unde a lucrat el era mare umezeală și cred că de-acolo i se trage. (Într-adevăr, fiul locuia cu părinții. Mai mult zăcea, pentru că nu putea să meargă decât sprijinit – s.n.). A fost căsătorit, are un băiat de 20 de ani, plecat cu mama sa în Italia. Și soția mea, care a fost o foarte bună croitoreasă, are o spondiloză puternică. Ne-ar trebui liniște, dar n-avem. Locuim cu chirie, dar fără mutație. Pe buletin figurăm pe strada Simion Bărnuțiu, dar acolo este acum un om de afaceri. Copilul meu e bolnav, amărât, cum să mă târăsc cu el? Un apartament, ceva cât de mic, cu chirie moderată. Că prea am suferit mult. Din cauza unui nume! Dacă știam, mi-aș fi schimbat dracu’ – Doamne, iartă-mă! – numele. Un văr de-al meu din partea mamei mi-a mai trimis câte un pachet, dar greu intru în posesia lor, pentru că n-am mutația aici. Ultimul pachet l-am scos cu mari rugăminți. Aici este proprietatea unui om care a plecat în Siria. Toată casa este închiriată. Sunt doi moștenitori, doi proprietari. Plătesc chiria, pentru o cameră și un antreu, aproape cât pensia fiului meu bolnav. Am făcut unele demersuri pentru a obține o locuință, dar nu pot să mai umblu. Precum vedeți, sunt unele probleme cu acoperișul și stăm cu gălețile în casă. Rog a se găsi o soluție pentru a primi și noi o locuință socială!”.

Oaia crudă

I-am promis că ne vom strădui să-l ajutăm. Apoi, fostul deportat a acceptat să reia firul incredibilei sale povestiri de acolo de unde o lăsase. ”Pe drum ne-au aruncat în vagon o oaie jupuită, crudă. Nu prea aveam cum s-o frigem, pentru că nu erau nici pe departe suficiente lemne. Focul – cu economie mare. La vagoane erau surplusuri de lemn, niște adaosuri, pe care le rupeam, ne încălzeam cât se putea cu ele și încercam să mai încălzim sau să pârjolim câte ceva. Trăgeam de carnea de oaie cât puteam. Probabil că oaia murise recent din cine știe ce motive, iar cineva s-a gândit să ne-o arunce nouă, că decât nimic…”.
Primele cuvinte rusești pe care le-a rostit, alături de alți tovarăși de călătorie, au fost ”Davai vodi!” (”Dați-ne apă!”). ”Strigam în cor să ne dea apă, că muream de sete. În Ardeal au fost urcați în vagoane sași și șvabi, care veniseră cu saci de slănină în spate, rezerve după Crăciun. Erau altruiști, ne dădeau și nouă câte o bucată de slănină”.

Dnepropetrovsk sau călătorie cu tata

După întâlnirea cu tatăl său, care, după cum vă relatam în episodul precedent, călătorea în aceeași garnitură de tren, dar fără ca tată sau fiu să știe asta, cei doi aveau să călătorească cea mai mare parte din drum împreună. ”Am ajuns într-o gară unde ne-au debarcat. Aveam să aflăm în curând că suntem în localitatea Dnepropetrovsk, de care mulți auziseră. Zăpada era de un metru douăzeci. Ne-am aruncat în zăpadă, ne-am <spălat> pe unde se putea, că eram deja într-o stare deplorabilă, iar hainele ne miroseau îngrozitor, și am și înghițit zăpadă. În gară, ne așteptau niște camioane. Am urcat, ne-au făcut loc până la un lagăr improvizat, cu săli imense. Cred că fusese un hambar înainte acolo”.

Îngropați de vii

Paturile erau suprapuse, pe trei rânduri, iar scândurile pe care se dormea erau goale, fără niciun fel de așternut. Nici foc nu era în lagăr. Atunci au murit foarte mulți. ”Îi îngropa aproape de vii, goi. Fără haine, fără sicriu. Hainele erau pasate imediat altora îmbrăcați mai sumar. Cum trăgea vreunul să moară, cum îi luau tot ce avea pe el. Mai ales la încălțăminte se umbla. Îi duceau fie într-o groapă comună, fie într-un cimitir fără cruci. Scriam noi în ce zi a murit fiecare, ca să le trimitem veste rudelor. Dar notițele s-au pierdut. Cei care au supraviețuit și au venit aici au mai spus ce-și aminteau”.

Marea inspirație a lui Artur

Artur vrea să se felicite pentru inspirația de a fi practicat sport înainte. ”Acolo, depinde cum te descurcai. Era pe putere. Făcusem box, fotbal și natație. A trebuit să dau nițel din coate. Tata de aceea a supraviețuit, că am fost eu lângă el. El a revenit în țară mai devreme. Eu – la vreun an jumate după el. Dormeam lângă tata, pe cel de-al doilea nivel de paturi. Paturile erau unul lângă altul, despărțite de o scândură. A fost șansa lui că ne-am întâlnit. Altfel, n-ar fi supraviețuit lagărului”.

”Cașa”

De la Dnepropetrovsk, deportații au fost transportați la Krivoirog. ”Acolo sunt mine de fier. Trece Niprul pe-acolo. Mai târziu, aveam să ne îmbăiem în Nipru”, își amintește Artur. Deportații au fost întrebați ce meserii cunosc, pentru a fi repartizați pe echipe. Aici Artur a avut iarăși ghinion. ”Am spus că sunt ucenic, că învăț meseria de strungar, iar tata este lăcătuș mecanic. Pe tata l-au repartizat într-un atelier, iar pe mine la construcții, salahor, că nu terminasem ucenicia. Dar mai întâi am trecut pe la minele de fier. Ar fi trebuit să spun că sunt strungar, pentru că știam să lucrez pe strung, chiar dacă nu-mi terminasem ucenicia. Lucrurile ar fi stat altfel, eu însă am fost de bună credință. Curgea apa încontinuu din mină. Aveam combinezoane, dar degeaba, pătrundea apa prin ele. Ne dădea câte un kilogram de pâine pe zi. Lucram cu o rusoaică durdulie, salariată, mă împrietenisem cu ea. Reușea să mă înveselească. Munceau și sovietici în mină, dar ca salariați. Eram amărât. Slăbisem rău, aveam 54 de kilograme. Plecasem de la 74 de kg, la o înălțime de 1,78. De-atunci, nu m-am mai dezvoltat niciodată. Ne țineau cu un soi de plăcintă din arpacaș, <<cașa>> se numea, și cu mei. Erau foarte multe construcții în Dnepropetrovsk, un oraș foarte mare, distruse de nemți, în retragere. Erau construcții cu ziduri groase de un metru jumătate, chiar doi. Lucram pentru a reconstrui niște institute”.  (urmare în ediția din 14.02.2020)

                                                                                                     A consemnat Leonida Corneliu CHIFU

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.