Sfinții zilei

Sfântul Chiril s-a născut din părinţi evlavioşi, care mărturiseau credinţa creştină. De mic copil a fost crescut şi el în nevoinţe asemănătoare, pe vremea împăratului Constantin. Când, mai târziu, episcopul de atunci al Ierusalimului, s-a mutat către viaţa cea fericită, cel ce a fost învrednicit cu darul episcopiei a fost tocmai acest fericit Chiril, care s-a arătat un apărător plin de râvnă al sfintelor dogme apostolice. În vremea aceea, pe scaunul din Cezareea Palestinei se găsea Acaciu, care pentru că nu voia nicidecum să mărturisească cum că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, a fost depus din treaptă de către Sinodul din Sardica. Dar Acaciu nu a voit să se supună hotărârii sinodului, ci a rămas mai departe, ca un tiran pe scaunul său şi, mai mult, pentru că era cunoscut împăratului, luând putere de la acesta, a depus la rândul său din treaptă pe Chiril şi l-a alungat din Ierusalim.

Sfântul Chiril, alungat fiind din Ierusalim, a venit la Tars unde a rămas câtva vreme împreună cu minunatul episcop Silvan. După ce s-a adunat un alt sinod la Seleucia, în 359, care a condamnat din nou pe Acaciu, acesta a plecat la Constantinopol şi a venit la împărat aţâţând mânia acestuia, prin cele spuse de el împotriva lui Chiril. Pentru aceasta Chiril a fost condamnat la surghiun. După moartea lui Constantiu însă, urmând la conducerea împărăţiei Iulian şi voind să atragă de partea lui pe toţi cei ce fuseseră surghiuniţi de înaintaşul său, a dat poruncă să revină la scaunele lor toţi episcopii care fuseseră mai înainte surghiuniţi. Împreună cu toţi ceilalţi a revenit din surghiun şi sfântul Chiril şi şi-a luat în primire scaunul său de la Ierusalim. Şi păstorind în chip frumos şi bineplăcut lui Dumnezeu turma încredinţată lui şi lăsând ca amintire Bisericii catehezele sale, cu care căutase să întărească în credinţa creştină turma sa, după ce a mai trăit puţină vreme de la întoarcerea din surghiun, a răposat întru fericire.

Şi era sfântul Chiril, în ceea ce priveşte înfăţişarea trupului, om potrivit de vârstă, gălbui la faţă, cu părul lung, cu nasul adus, lat şi rotund la obraz, cu sprâncene deopotrivă tocmite şi aduse, cu barba albă, deasă şi îngemănată şi cu toată ţinuta asemenea unui om de la ţară.

Pe vremea dreptcredincioşilor împăraţi Arcadie (395-408) şi Onorie (395-423) a fost în Roma cea veche un bărbat dreptcredincios, anume Eufimian, mai mare între boieri şi foarte bogat. El avea trei mii de slugi, care purtau haine de mătase şi brîie de aur. Dar nu avea fii, fiindcă femeia lui era neroditoare. Şi era bun acel om, păzind poruncile lui Dumnezeu cu dinadinsul, postea în toate zilele pînă la al nouălea ceas şi punea trei mese în casa sa sărmanilor, văduvelor, săracilor, străinilor şi bolnavilor; iar el, într-al nouălea ceas, se ospăta împreună cu monahii cei străini. Iar dacă se întîmpla în vreo zi să aibă puţini săraci la mesele puse înaintea lor şi de i se întîmpla ca prea puţină milostenie să dea săracilor din obişnuitele sale îndurări, atunci, căzînd la pămînt înaintea lui Dumnezeu, zicea: “Nu sînt vrednic să umblu pe pămîntul Dumnezeului meu!”

Soţia lui se numea Aglaida, femeie binecredincioasă şi temătoare de Dumnezeu, milostivă şi îndurătoare către săraci; însă fiind stearpă, se ruga lui Dumnezeu, zicînd: “Doamne, pomeneşte-mă pe mine, nevrednica roaba Ta, şi dezleagă-mi nerodirea, ca să mă învrednicesc a mă numi şi mamă de fii; dă-ne fii, ca să putem avea mîngîiere în viaţa noastră, împreună cu bărbatul meu, şi sprijinitor la bătrîneţile noastre”. Aducîndu-şi aminte Dumnezeu de dînsa, după mila Sa, a dăruit rod pîntecelui ei, că a născut fiu; şi s-a veselit bărbatul ei şi au botezat pe prunc, numindu-l Alexie. Iar cînd a fost pruncul de şase ani, l-au dat să înveţe carte şi în grabă a învăţat gramatica, retorica şi cărţile bisericeşti. Apoi şi Scriptura dumnezeiască învăţînd-o bine, s-a făcut înţelept tînărul. Deci, socotind deşertăciunea lumii, şi-a pus în gînd să se lepede de bunătăţile cele vremelnice ale acestei vieţi, ca să moştenească pe cele veşnice. Şi a început a-şi osteni trupul, purtînd în taină o haină aspră pe trupul său.

După ce Alexie a ajuns la vîrsta cea desăvîrşită şi la anii cei cuviincioşi de căsătorie, a zis Eufimian către femeia sa: “Să facem nuntă fiului nostru”. Şi s-a veselit Aglaida de cuvintele bărbatului său; apoi, căzînd la picioarele lui, a zis: “Să întărească şi să săvîrşească Dumnezeu cuvîntul tău, ca să văd însoţirea lui, să-i privesc fiii şi se va veseli sufletul meu; după aceea voi putea mai mult să ajut săracilor şi scăpătaţilor”. Deci, au logodit pe Alexie, iubitul lor fiu, cu o fecioară de neam împărătesc şi l-au cununat în biserica Sfîntului Bonifaciu, cu cinstiţi arhierei şi toată ziua pînă seara au petrecut în veselii şi în dănţuiri.

După aceea, Eufimian a zis către mire: “Intră, fiule, la mireasa ta, ca să-ţi vezi soţia”. Iar el, intrînd în cămară, a găsit-o stînd pe un scaun de aur. Şi, scoţîndu-şi inelul de aur şi brîul cel scump, le-a învelit cu o basma de porfiră şi le-a dat ei, zicîndu-i: “Păzeşte-le acestea şi Dumnezeu să fie cu noi, pînă ce darul Lui va face ceva nou”. După aceea, s-a dus de la dînsa. Şi, intrînd în casa sa cea deosebită, s-a dezbrăcat de hainele cele ţesute cu aur şi s-a îmbrăcat cu altele, mai proaste. Apoi, luînd ceva din bogăţia sa, aur şi pietre scumpe, şi ieşind noaptea în taină din palat şi din cetate, a mers la mare şi, aflînd o corabie ce mergea spre Laodiceea, a intrat într-însa. Apoi, dînd plata corăbierului, a pornit, rugîndu-se lui Dumnezeu şi zicînd: “Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pîntecele maicii mele, izbăveşte-mă şi acum de această deşartă viaţă lumească şi mă învredniceşte la judecată să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toţi cei ce Ţi-au plăcut Ţie!”

Sosind corabia în Laodiceea, a ieşit Sfîntul Alexie la uscat. Apoi, aflînd călători mergînd spre Mesopotamia, s-a dus cu dînşii la Edesa, cetatea Mesopotamiei, unde se afla chipul cel nefăcut de mînă al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Însuşi Domnul mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie l-a trimis lui Avgar, domnul Edesei. Văzînd fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat şi, vînzîndu-şi acolo toate lucrurile cele de mare preţ pe care le-a luat de acasă, a împărţit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac şi s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustînd doar puţină pîine şi apă; şi în toate Duminicile se împărtăşea cu dumnezeieştile şi preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărţea şi pe aceea la săracii mai bătrîni, spre hrana lor. Privirea sa era plecată spre pămînt, iar mintea îi era sus, înţelepţindu-se cu dumnezeiasca gîndire. Şi atît de mult i se uscase trupul de multa înfrînare, încît i se vestejise frumuseţea feţei lui, vederea i se întunecase, ochii i se adînciseră şi numai pielea şi oasele i se vedeau.

După plecarea Sfîntului Alexie din casa sa, părinţii lui, cînd s-a luminat de ziuă, au intrat în cămara lui şi, negăsind pe fiul lor, ci numai pe mireasă şezînd posomorîtă şi întristată, erau în nepricepere. Deci, căutîndu-l în toate părţile şi neaflîndu-l, au început a plînge cu amar, iar veselia li s-a întors în tînguire. Maica, intrînd în cămara sa, a închis ferestrele şi a aşternut un sac de nisip şi, presărîndu-l cu cenuşă, s-a aruncat cu faţa în jos, plîngînd şi tînguindu-se. Apoi se ruga şi zicea: “Nu mă voi scula de pe pămîntul acesta, nici nu voi ieşi din închisoarea aceasta, pînă ce nu voi şti ce s-a făcut cu singurul meu fiu, unde s-a ascuns şi ce i s-a întîmplat”. Iar mireasa, stînd lîngă dînsa, cu lacrimi grăia: “Nici eu de la tine nu mă voi duce, ci mă voi asemăna turturelei celei iubitoare de pustie şi de bărbat, care, după ce se văduveşte de soţul său, îl caută prin munţi şi prin văi, cu umilită cîntare, întristîndu-se. În acest chip şi eu voi aştepta cu îndelungă răbdare, pînă ce voi auzi ceva despre bărbatul meu, unde este şi ce fel de viaţă şi-a ales”.

Iar tatăl lui, fiind foarte mîhnit, pe toate slugile le-a trimis să caute pe fiul său în toate părţile. Unii dintre dînşii, ducîndu-se în Edesa şi dînd de cel căutat, dar necunoscîndu-l, i-au dat milostenie ca unui sărac. Iar Sfîntul Alexie i-a cunoscut pe dînşii şi a mulţumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit să primească milostenie de la slugile sale de casă. Apoi slugile, întorcîndu-se, au spus stăpînului lor că l-au căutat peste tot locul şi nu l-au aflat.

Sfîntul Alexie a stat în Edesa, lîngă biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, şaptesprezece ani şi s-a făcut iubit lui Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dînsul descoperire eclesiarhului, căci acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind către dînsul: “Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca împărăţie; căci rugăciunea lui se suie ca nişte tămîie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu şi precum stă coroana pe capul împărătesc, aşa Duhul Sfînt se odihneşte peste dînsul”. Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutînd pe un om ca acela şi neaflîndu-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugînd-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Şi a auzit iarăşi în vedenie cuvînt de la Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce şade în pridvor la uşa bisericii, acela este omul bisericii, acela este “Omul lui Dumnezeu”.

Deci, aflîndu-l eclesiarhul, l-a dus în biserică, pentru ca să rămînă într-însa. Atunci s-a ştiut de mulţi viaţa lui cea sfîntă şi au început a-l cinsti. Iar Sfîntul Alexie, fugind de slava şi cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neştiind nimeni. Mergînd la limanul mării, a aflat o corabie mergînd spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicînd către sine: “În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă ştie, şi voi rămîne acolo în biserica Sfîntului Apostol Pavel”.

Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare şi, purtîndu-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieşind sfîntul din corabie, a zis către sine: “Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu ca un necunoscut”. Dar cînd se apropia de casă, a întîmpinat pe tatăl său, la vremea prînzului, întorcîndu-se de la palatele împărăteşti spre casă cu mulţime de slugi care mergeau înainte şi după dînsul.

Deci, închinîndu-se lui pînă la pămînt, a strigat: “Robule al Domnului, miluieşte-mă pe mine, săracul şi scăpătatul, şi porunceşte-mi ca să fiu într-un colţ al curţii tale, ca să mă pot hrăni din sfărîmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvînta anii tăi şi-ţi va da cereasca împărăţie şi dacă ai pe cineva dintre ai tăi înstrăinat, sănătos să ţi-l întoarcă”.

Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, şi-a adus aminte îndată de iubitul său fiu, Alexie, şi a lăcrimat. Apoi, îndată a arătat milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa. Iar către slugile sale de casă a zis: “Cine din voi va voi să slujească săracului acestuia şi, de-i va plăcea, viu este Domnul Dumnezeul meu, că va fi liber în toate zilele vieţii sale, şi moştenire va lua din casa mea. Deci, înaintea uşilor palatului meu să-i faceţi o căscioară ca, intrînd şi ieşind eu, să privesc spre dînsul; apoi, din masa mea să i se dea hrană şi să nu-l supere nimeni”.

Începînd Sfîntul Alexie a petrece înaintea palatelor împără-teşti, în căsuţa cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa sa, dar pe acelea le împărţea la alţi săraci, iar el oprea numai pîine şi apă; şi aceea, numai cu măsură o gusta ca să nu moară de foame şi de sete. În toate nopţile petrecea fără somn, în rugăciune, iar Duminicile se ducea la biserică şi se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine. Şi minunată îi era răbdarea omului acestuia al lui Dumnezeu, căci multe supărări şi necazuri îi făceau slugile totdeauna, mai ales seara tîrziu. Pentru că unii îl loveau peste obraz, alţii îl trăgeau de păr, alţii îl loveau peste grumaz, alţii vărsau lături peste capul lui, iar alţii într-alt chip îşi băteau joc de dînsul.

Dar nebiruitul pătimitor pe toate acelea le răbda tăcînd; căci ştia că, fiind îndemnaţi de diavol, îi făceau nişte lucruri de batjocură ca acelea; şi spre acela se înarma cu rugăciunea, iar prin răbdare biruia meşteşugul aceluia. Apoi şi alta era pricina răbdării lui minunate: În dreptul lui era fereastra palatului aceluia în care locuia mireasa lui, care, ca o altă Rut, n-a mai voit să se întoarcă în casa tatălui său, ci, împreună cu soacra sa şedea plîngînd. Şi de multe ori auzea Sfîntul Alexie cînd se tînguiau mireasa şi maica sa, pentru dînsul şi grăiau cuvinte de jale şi de plîngere; mireasa pentru văduvia ei, iar mama se tînguia pentru lipsa fiului. Iar inima lui se sfărîma cu jale de tînguirea lor. Însă cu dragostea pe care o avea sfîntul către Dumnezeu, biruia dragostea trupească către mireasă şi către părinţi şi jalea cea nesuferită o răbda cu mulţu-mire, pentru Dumnezeu.

Aşa nevoindu-se el în casa părintească şaptesprezece ani, de nimeni n-a fost cunoscut cine este. Ci ca un sărac şi străin se socotea de toţi, el care era fiu, moştenitor şi stăpîn al casei, batjocorindu-se de robii cei de casă ca un străin şi nemernic. Iar cînd a voit Dumnezeu să-l ia din viaţa cea atît de aspră, fiind în sărăcie şi răbdare, şi să-l ducă la viaţa şi odihna cea veşnică, i-a descoperit ziua şi ceasul morţii. Deci Sfîntul Alexie, cerînd de la sluga sa hîrtie, cerneală şi condei, şi-a scris toată viaţa sa; şi oarecare taine, ce se ştiau numai de părinţii săi, după care putea să fie cunoscut de dînşii: adică cele ce le-a grăit către mireasa sa în odaie, şi cum i-a dat ei inelul şi brîul într-o basma de porfiră.

La sfîrşit a adăugat şi aceasta: “Rogu-vă pe voi, părinţii mei iubiţi şi preacinstita mea mireasă, să nu vă mîhniţi pe mine, că v-am făcut atîta mîhnire, lăsîndu-vă singuri; şi pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare şi să vă învrednicească Împărăţiei Sale, iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoarece eu atît de nemilostiv am fost către a voastră tînguire. Dar mai bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul şi Mîntuitorul său, decît pe născătorii săi; şi cred că, pe cît v-am mîhnit, pe atît de mare bucurie veţi avea prin răs-plătirea cea cerească!” Acestea scriindu-le, a petrecut rugîndu-se lui Dumnezeu pînă la ceasul mutării sale la cele veşnice.

Într-o zi, preasfinţitul papă Inocenţiu (402-417), slujind în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli şi împăratul Onorie stînd de faţă, la sfîrşitul dumnezeieştii Liturghii s-a făcut un glas minunat din Sfîntul Altar, în auzul tuturor, zicînd: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Acestea auzind cei ce stăteau de faţă, s-au înspăimîntat şi s-au cutremurat. Apoi, căzînd cu feţele la pămînt, strigau: “Doamne miluieşte!” Şi iarăşi s-a auzit un glas, zicînd: “Căutaţi pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate şi toate ale voastre se vor rîndui bine!”

După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela şi neaflîndu-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adunîndu-se în soborniceasca biserică a Sfinţilor Apostoli împreună cu împăratul şi cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea, rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu ca singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfîntul Alexie, s-a despărţit de trupul său şi s-a dus către Domnul. Şi s-a făcut glas din Altar în biserică ca şi mai înainte, zicînd: “În casa lui Eufimian căutaţi pe omul lui Dumnezeu!”

Iar împăratul, întorcîndu-se către Eufimian, a zis: “Avînd un dar ca acela în casa ta, pentru ce nu ne-ai arătat?” Iar Eufimian a zis: “Viu este Domnul Dumnezeu, că nimic nu ştiu de aceasta!” Şi chemînd pe o slugă mai veche, i-a zis: “Ştii pe cineva din cunoscuţii tăi, care să aibă vreo faptă bună şi să fie plăcut lui Dumnezeu?” Răspuns-a sluga aceluia: “Viu este Domnul Dumnezeu, că nu ştiu, căci toţi sînt străini de fapte bune şi petrec cu neplăcere de Dumnezeu”.

Apoi împăratul şi papa au voit ca însăşi ei să meargă la casa lui Eufimian. Acesta, alergînd înainte, a pregătit în palatul său scaune împăratului, papei şi altor boieri. Şi cînd s-au apropiat, i-a întîmpinat cu lumînări şi cu tămîie. Iar soţia lui Eufimian, tînguindu-se în cămara sa, a auzit zgomot în curte şi în palat şi a întrebat ce este. Dar, înştiinţîndu-se despre venirea împăratului şi a papei şi pentru ce au venit, s-a minunat. Asemenea, văzînd pe mireasa sa stînd în foişor, iar pe împărat şi pe papă cu o mulţime de popor văzîndu-i venind, se minuna, gîndindu-se ce să fie aceasta.

După ce a şezut împăratul împreună cu papa şi cu boierii, şi făcîndu-se tăcere, sluga care slujea Sfîntului Alexie a zis către Eufimian: “Stăpîne al meu, oare nu este acela omul lui Dumnezeu, adică săracul ce mi l-ai încredinţat mie? Pentru că văd mari şi minunate lucruri la el: În toate zilele posteşte, gustînd tîrziu numai puţină pîine şi apă, în toate Duminicile se împărtăşeşte cu dumnezeieştile Taine şi în toate nopţile petrece fără somn la rugăciune. Apoi şi oarecare copii de ai noştri multe supărări îi făceau lui, lovindu-l peste obraz, trăgîndu-l de păr şi cu lături udîndu-l, iar el pe toate acelea cu bucurie şi blîndeţe le răbda”.

Eufimian, auzind acestea, îndată a alergat la căscioara săra-cului şi, strigîndu-l prin fereastră de trei ori, n-a auzit răspuns. A intrat înăuntru şi a aflat pe omul lui Dumnezeu cu bunăcuviinţă zăcînd mort, avînd faţa acoperită şi o hîrtie strînsă ţinînd în mîna dreaptă. Iar cînd i-a descoperit faţa, a văzut-o strălucită cu darul, ca o faţă de înger. Şi a vrut să ia hîrtia aceea din mîna lui şi să vadă ce este scris într-însa, dar n-a putut s-o scoată, de vreme ce mîna o ţinea tare. Deci, degrabă întorcîndu-se la împărat şi la papă, a zis către dînşii: “Am aflat pe cel pe care îl căutăm! Însă a murit şi ţine o hîrtie în mîini, pe care nu ne-o dă”.

Atunci împăratul şi papa au poruncit să gătească un pat de mult preţ şi aşternut frumos; apoi, scoţînd din căsuţă sfîntul trup al omului lui Dumnezeu, l-au pus pe patul acela cu cinste. După aceea, împăratul cu papa plecîndu-şi genunchii şi sfintele moaşte sărutîndu-le, au grăit cu lacrimi către dînsul ca şi către un viu: “Rugămu-ne ţie, robule al lui Hristos, dă-ne hîrtia aceasta ca să ştim ce este scris într-însa şi să te cunoaştem pe tine cine eşti”. Şi s-a dat din mînă hîrtia împăratului şi papei, pe care luînd-o, au dat-o lui Aetie, arhivarul bisericii celei mari.

Făcîndu-se tăcere mare, a început arhivarul a citi cu mare glas hîrtia aceea. Iar cînd a ajuns pînă la acel loc unde era scris despre părinţi şi despre mireasă şi pentru inelul şi brîul cel dat de dînsul miresei în cămară, a cunoscut Eufimian pe Alexie, fiul său, şi a căzut pe pieptul lui, cuprinzîndu-l şi sărutîndu-l cu dragoste şi cu tînguire strigînd: “O, vai mie, fiul meu preaiubit, pentru ce ne-ai făcut nouă astfel? Pentru ce atît de mare mîhnire ne-ai adus nouă? Vai mie, fiul meu, cîţi ani în casa aceasta petrecînd şi tînguirea părintească văzînd-o, nu te-ai arătat pe sineţi, nici ai mîngîiat bătrîneţile noastre, fiind în acea amară mîhnire pentru tine! O, vai mie, fiul meu preadorit, dragostea mea, mîngîierea sufletului meu, ce voi face acum? Oare pentru moartea ta voi plînge sau pentru aflarea ta voi prăznui?” Şi se tînguia Eufimian nemîngîiat, smulgîndu-şi cărunteţile sale.

Iar Aglaida, soţia, auzind tînguirile bărbatului şi înştiinţîndu-se cum că săracul acela care a murit este fiul ei, a deschis uşile cămării sale şi a alergat acolo, smulgîndu-şi părul despletit şi hainele sale rupîndu-şi şi spre cer cu umilinţă privind; iar către poporul cel mult strîns, cu rugăminte striga: “Daţi-mi loc, o, popoarelor, daţi-mi loc ca să-mi văd a mea nădejde. Daţi-mi cale ca să-mi văd şi să cuprind pe singurul şi iubitul meu fiu”.

Apoi sosind, s-a aruncat peste cinstitul trup al fiului său, cuprinzîndu-l cu dragoste sărutîndu-l şi zicînd: “Vai mie, stăpînul meu! Vai, dulcele meu fiu, pentru ce ai făcut aceasta? Pentru ce acest fel de mîhnire ai pus în sufletele noastre? Vai mie, lumina ochilor mei, cum nu te-ai cunoscut de noi atîţia ani, vieţuind împreună cu noi? Cum nu te-ai umilit, auzind totdeauna tînguirile noastre cele amare pentru tine şi nu te-ai arătat nouă?” Asemenea şi mireasa, care petrecea de treizeci şi patru de ani fără de mirele său, purtînd haine negre, căzînd la sfintele moaşte, izvoare de lacrimi scotea, udînd cu dînsele cinstitul trup al iubitului său. Apoi, cu nesăţioasă dragoste sărutîndu-l, se tînguia cu amar, fiind nemîngîiată: “Vai mie! Amar mie!” şi alte multe cuvinte de jale cu umilinţă zicea, încît toţi, pentru tînguirea ei, se porneau spre plîngere; şi plîngeau toţi împreună, lăcrimînd cu părinţii şi cu mireasa.

După aceea, împăratul şi papa au poruncit ca să ducă patul cu cinstitul trup al omului lui Dumnezeu şi să-l pună în mijlocul cetăţii, ca toţi să-l vadă şi să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: “Iată am aflat pe acela ce-l căuta credinţa voastră!” Deci, s-a adunat toată Roma şi se atingeau de sfîntul, sărutînd sfintele lui moaşte. Şi cîţi erau neputincioşi, toţi se tămăduiau. Orbii vedeau, leproşii se curăţau, diavolii din oameni se izgoneau şi orice fel de boli şi neputinţe omeneşti se vindecau desăvîrşit prin atingerea de tămăduitoarele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu, Alexie.

Nişte minuni ca acelea văzînd împăratul şi papa, singuri au luat patul acela să-l ducă în biserică, ca să se sfinţească prin atingerea trupului Sfîntului Alexie. Iar părinţii şi mireasa, mergînd în urmă, plîngeau. Şi era atît de multă adunare de oameni care se sîrguiau să se atingă de cinstitul trup al sfîntului, încît nu era cu putinţă să se ducă patul de strîmtorarea şi înghesuiala poporului. Deci, a poruncit împăratul să se arunce aur şi argint la popor, ca să se dea în lături oamenii de la pat şi astfel să dea cale spre biserică. Însă nimeni nu căuta la aur şi argint, ci fiecare avea dorire să vadă pe omul lui Dumnezeu, să se atingă de el şi să-l sărute. Deci papa sfătuia pe popor să se dea în lături, făgăduindu-le că nu va îngropa îndată sfintele moaşte, ci va aştepta pînă ce toţi le vor săruta şi se vor sfinţi cu atingerea. Şi abia înduplecîndu-se, s-au retras puţin şi ducînd sfintele moaşte în biserica cea mare, le-au lăsat o săptămînă ca oricine să se atingă şi să se închine lor.

Toată săptămîna aceea părinţii şi mireasa sa au şezut în biserică, plîngînd lîngă cinstitele moaşte. Dar împăratul a poruncit să se pregătească o raclă de marmură şi de smaragd şi să o împodobească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfîntul Alexie, omul lui Dumnezeu. Şi îndată a izvorît din sfintele moaşte mir cu bună mireasmă şi a umplut racla, încît se ungeau cu acel mir toţi pentru vindecarea tuturor neputinţelor. Şi au făcut îngropare cinstită Sfîntului Alexie, omul lui Dumnezeu, slăvind pe Dumnezeu, Cel preamărit şi închinat în Treime.

Sfîntul Alexie s-a mutat la cele veşnice în a şaisprezecea calendă a lui aprilie, adică la 17 martie, în anul de la facerea lumii 5919, iar de la întruparea Cuvîntului lui Dumnezeu 411, împărăţind în Roma Onorie, pe vremea papei Inocenţiu, iar în Constantinopol ţinînd împărăţia Teodosie cel Mic (408-450). Dar peste toţi stăpînind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

Înmulţindu-se creştinii în Persia şi avînd biserici, episcopi, preoţi şi diaconii lor, s-au pornit spre mînie şi iuţime vrăjitorii cei ce-şi trăgeau seminţia lor din vrăjitorii cei mai de demult, care erau învăţători, povăţuitori şi apărători ai păgîneştii şi mincinoasei credinţe persane. S-au pornit împreună cu ei spre zavistie şi evreii, care sînt vrăjmaşii cei de-a pururea ai creştinilor, căci unindu-se cu vrăjitorii, au îndemnat pe Savorie, împăratul Persiei, să ridice prigonire asupra creştinilor. Dar mai întîi au clevetit pe Sfîntul Simeon, care era episcopul cetăţilor ce se numeau Salic şi Ctesifon, cum că acel episcop al creştinilor ar fi fost vrăjmaş al împărăţiei persane şi prieten al împăratului grecesc, şi că îl înştiinţează de toate cele ce se lucrează în Persia.

Deci, Savorie mai întîi a pus dajdie mare şi grea asupra creştinilor şi au rînduit bărbaţi vameşi sălbatici peste dăjdiile acelea, obosind cu mari greutăţi pe credincioşi. După aceea, au început fără sfială a ucide pe preoţii şi slujitorii Bisericii, a jefui averile Bisericii şi chiar a dărîma bisericile şi a le face una cu pămîntul. Iar pe Sfîntul Simeon, ca pe un vrăjmaş al împărăţiei persane şi al mincinoasei credinţe păgîne, a poruncit să-l prindă şi să-l aducă la el. Şi fiind Sfîntul Simeon adus înaintea împăratului, împreună cu doi preoţi, Avdelae şi Anania, prins şi legat cu lanţuri de fier, nu numai că nu s-a înfricoşat de mînia aceluia, dar nici nu i s-a închinat lui. Pentru aceasta mai cumplit mîniindu-se împăratul, a întrebat pe sfîntul: “Pentru ce nu te închini mie, precum te-ai închinat mai înainte?” Sfîntul a răspuns: “Mai înainte n-am fost adus la tine astfel, precum sînt adus acum şi mă închinam, dînd vrednica cinste împărăţiei tale. Iar acum, de vreme ce sînt adus ca să mă lepăd de Dumnezeul meu şi să mă depărtez de credinţa mea, de aceea nu mi se cade să mă închin ţie, fiindcă eşti vrăjmaş al Dumnezeului meu!”

Deci, îl îndemna împăratul să se închine soarelui şi-i făgăduia pentru aceea multe daruri şi cinste; iar de nu se va închina soarelui, apoi se lăuda că va pierde toată creştinătatea din împărăţia lui. Însă după ce a văzut pe sfîntul viteaz, neplecat nici de îmbunări, nici de îngroziri, a poruncit să-l arunce în temniţă. Şi fiind dus sfîntul din palatul împărătesc, l-a văzut Husdazat famenul, care era foarte bătrîn şi crescuse pe împăratul Savorie din copilăria lui şi era cinstit, avînd cel mai dintîi loc în casa împărătească. Acela şezînd lîngă palatul împărătesc şi văzînd pe Sfîntul Simeon episcopul ieşind afară, îndată s-a sculat de la locul său şi s-a închinat pînă jos arhiereului lui Dumnezeu. Iar Sfîntul Simeon şi-a întors faţa de la el şi cu mînie ridicîndu-şi glasul, l-a ocărît ca pe un călcător de lege, de vreme ce mai înainte a fost creştin, iar după aceea se închinase soarelui, de frica împăratului. Iar Husdazat zdrobit cu inima, a început a plînge şi a se tîngui şi, dezbrăcîndu-şi hainele cele de mare preţ, s-a îmbrăcat într-o haină neagră şi proastă şi şezînd lîngă uşile palatului plîngea, zicînd în sine: “Vai mie ticălosul, cum mă voi arăta Dumnezeului meu, de care m-am lepădat! Iată Simeon şi-a întors faţa de la mine, pentru călcarea legii mele! Cum va căuta spre mine Ziditorul meu?”

Aceasta zicînd, se mîngîia greu. Şi, înştiinţîndu-se despre aceasta împăratul Savorie, îndată a chemat la sine pe Husdazat, hrănitorul său şi, văzîndu-l plîngînd, l-a întrebat: “Care este pricina unui necaz ca acesta, şi ce ţi s-a întîmplat, că atît de mare îţi este mîhnirea?” Răspuns-a Husdazat: “Niciodată ceva nenorocit, sau de mîhnire nu mi s-a întîmplat să văd în casa ta cea împărătească. Aş fi voit mai bine ca toate nenorocirile din lumea aceasta, mîhnirile şi primejdiile să le sufăr, decît aceea de care acum mă doare inima şi plîng. Căci pînă acum trăiesc pe pămînt, fiind atît de bătrîn; deşi eram dator a muri demult, totuşi încă mai privesc la soare, căruia m-am închinat ca unui Dumnezeu şi n-am murit mai întîi, decît să mă fi lepădat de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura; şi am cinstit zidirea mai mult decît pe Făcătorul. Însă am făcut-o cu făţărnicie, nu cu adevărată inimă, făcînd după plăcerea ta, şi m-am făcut pentru amîndouă pricinile vrednic de pedeapsa morţii. Pentru că m-am lepădat de Hristos Dumnezeul meu şi pentru că m-am făcut necredincios ţie, la bătrîneţile mele. Însă mă jur pe Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pămîntului, că de acum nu voi mai face un păcat ca acesta; nu voi mînia mai mult pe Domnul meu şi Dumnezeu Iisus Hristos, Împăratul cel fără de moarte, pentru împăratul cel muritor. Nu-mi voi pleca de acum genunchii mei soarelui, zidirii lui Dumnezeu, ci de acum mai bine mă voi închina la singur Ziditorul în veci”.

Aceasta auzind-o Savorie împăratul, s-a mirat foarte mult de acea schimbare a lui Husdazat şi a început a se mînia mai mult asupra creştinilor, socotind că aceia cu vrăji au amăgit şi au schimbat pe Husdazat. Şi, fiindu-i milă de bătrîn, îl ruga ca pe un tată, să nu facă o defăimare ca aceea zeilor lui, iar lui necinste şi casei împărăteşti mîhnire. Şi-l sfătuia uneori cu îmbunări, iar alteori cu îngroziri. Iar Husdazat grăia: “Destul îmi este nebunia ce am făcut-o pînă la bătrîneţile mele, iar mai mult decît acum nu voi mai face aceasta, ca să cinstesc pe făptură, mai mult decît pe Făcător”.

Deci, după multe şi felurite sfătuiri, împăratul văzînd pe Husdazat neplecat spre voia lui, l-a osîndit la tăiere cu sabia. Fiind dus la moarte fericitul Husdazat, a chemat la dînsul pe un oarecare prieten credincios al său, famen împărătesc şi l-a rugat ca, mergînd la împărat, să-i spună cererea lui, zicîndu-i: “Împărate, aşa grăieşte Husdazat: adu-ţi aminte de slujba mea, cu care din tinereţile mele, mai întîi tatălui tău, după aceea ţie ţi-am slujit pînă acum cu toată cuviinţa şi nu este trebuinţă de martori pentru cele grăite. Tu singur bine ştii. Iar pentru toate acelea un dar cer de la tine; fă cunoscut tuturor pentru ce mor. Porunceşte propovăduitorului să strige cu mare glas, ca să ştie domnii şi boierii şi tot poporul, că nu pentru o necredinţă şi neprimită slujbă a împăratului moare Husdazat; ci pentru aceea că fiind creştin, n-a voit să se lepede de Dumnezeul său”.

După ce Savorie s-a înştiinţat de aceasta, îndată a poruncit să se facă după cererea lui Husdazat, pentru că nădăjduia că în mare frică va duce pe toţi creştinii, cînd cei ce vor auzi că nici pe Husdazat, bărbatul bătrîn, cinstit şi iubit, pe hrănitorul împărătesc nu l-a cruţat; ci pentru mărturisirea numelui lui Hristos, fără de milă l-a dat morţii. Iar Sfîntul Husdazat într-alt chip se gîndea în sine: că creştinii, pe care i-a înfricoşat şi i-a mîhnit, auzind de întoarcerea şi de muceniceasca lui moarte pentru Hristos au să se bucure şi către pătimire vitejească au să se întărească. Astfel sfîntului muce-nic i s-a tăiat capul, strigînd propovăduitorul cu mare glas că nu pentru altceva, decît numai pentru Hristos şi-a dat capul Husdazat.

Sfîntul Simeon episcopul, aflînd despre un sfîrşit ca acesta al lui Husdazat, şezînd în temniţă cu preoţii şi cu ceilalţi creştini, s-au umplut cu toţii de negrăită bucurie şi preamăreau pe Dumnezeu că l-a întors pe Husdazat de la rătăcire şi cu cunună mucenicească l-a încununat. După aceasta Simeon a fost chemat a doua oară la împărat şi a vorbit mult înaintea împăratului cu mare îndrăzneală despre credinţa creştină; dar a se închina soarelui şi împăratului nu voia. Deci, împăratul mîniindu-se, a poruncit ca pe toţi creştinii cei ce erau în temniţă şi în lanţuri să-i scoată la moarte, în ziua mîntuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Numărul celor scoşi era o sută, între care erau mulţi preoţi, diaconi şi alţi clerici, osîndiţi fiind de împărat, ca toţi să fie ucişi cu sabia înaintea ochilor lui Simeon, iar la sfîrşit şi Simeon să fie ucis.

Toţi fiind duşi la moarte legaţi, mai marele vrăjitorilor cu mare glas zicea: “De voieşte cineva din voi să fie viu şi cu împăratul să se închine soarelui, acela îndată va fi lăsat liber!” Nici unul n-a grăit împotriva lui, dar nici nu a răspuns; pentru că nimeni dintre dînşii nu vroia să-şi aleagă viaţa cea vremelnică, ci fiecare dorea cu osîrdie a muri pentru Hristos, Dătătorul de viaţă. Iar sfîntul episcop îi întărea pe dînşii, ca să nu se teamă de moarte, spunîndu-le multe din dumnezeieştile cuvinte ale Scripturii şi mîngîindu-i cu nădejdea vieţii celei veşnice întru Împărăţia Cerului. Şi aşa i-au tăiat pe toţi. La sfîrşit şi Sfîntul Simeon, păstorul turmei celei cuvîntătoare, trimiţîndu-şi turma sa înaintea lui Hristos, Începătorul păstorilor, şi-a plecat capul său sub sabie şi a trecut la Domnul.

Şi au fost tăiaţi şi amîndoi preoţii prinşi împreună cu dînsul, Avdelae şi Anania, amîndoi bătrîni. Dar pe cînd Anania se pleca sub sabie, a început a tremura de frică. Şi era acolo un oarecare boier, cu numele Fusic, care era mai mare peste lucrurile din casa împărătească. El era creştin tăinuit, dar văzînd pe preotul Anania că se teme de tăiere, a strigat către dînsul: “Nu te teme, bătrînule! Închide-ţi ochii şi fii viteaz, că îndată vei vedea lumina cea dumnezeiască”. Iar dacă a zis aceasta bătrînul acela, îndată s-a cunoscut că este creştin. Deci, l-au prins şi l-au dus la împărat, iar el fără de frică a zis înaintea împăratului că este creştin, şi de necurăţia persană se leapădă. Deci, umplîndu-se de mînie împăratul, a poruncit ca nu cu sabia, ci cu altă moarte mai cumplită să-l omoare şi tăindu-i grumajii pe dinapoi, i-a scos limba prin ceafă şi i-a tăiat-o. După aceea i-a jupuit pielea de pe tot trupul şi aşa a omorît pe sfînt. În acelaşi ceas a prins şi pe o fiică a lui, fecioară, anume Askitreia şi, după o tirană chinuire, a ucis-o pentru Hristos.

Şi mulţi alţii au fost ucişi în acel timp, pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Iar după ce a trecut un an, a fost ucis în Vinerea Mare, Sfîntul Azad, eunucul împărătesc cel preaiubit, şi împreună cu dînsul şi o mie de sfinţi mucenici, pe care, adunîndu-i Biserica, îi numără o mie o sută şi cincizeci.

Iar istoricii Sozomon şi Nichifor povestesc în cărţile lor că au fost ucişi în acea vreme mulţime de creştini în ziua Patimilor lui Hristos şi la praznicul Paştilor. Pentru că atunci cînd a ieşit porunca păgînului împărat Savorie, ca toţi creştinii din pămîntul lui să se piardă, atunci credincioşii bărbaţi şi femei, bătrîni şi tineri, singuri ieşind cu sîrguinţă din casă, se dădeau pe dînşii cu osîrdie la moarte şi mureau cu bucurie pentru Domnul lor. Iar după ce a fost ucis Sfîntul Azad, a plîns după dînsul împăratul, fiindcă îl iubea foarte mult şi a poruncit să se înceteze acele ucideri; dar numai pe învăţătorii şi povăţuitorii creştini, pe preoţi şi pe episcopi, i-a încredinţat vrăjitorilor, ca să-i caute pentru muncire; iar pe celălalt popor creştin a poruncit să-l cruţe. Iar noi, cinstind pomenirea sfinţilor mucenici celor număraţi şi celor fără de număr, slăvim pe Punătorul de nevoinţă şi Dătătorul de cununi Hristos Mîntuitorul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, slăvit în veci. Amin.

Aceşti sfinţi mucenici, multpătimitori, au fost pe vremea împărăţiei lui Diocleţian (284-305); Agapie era din cetatea Gazei, Timolau din Pontul Euxinului, cei doi Dionisie din Tripoli – Fenicia, Romil din Diospole, unde era ipodiacon la biserică, iar Plisie şi cei doi Alexandri erau din Egipt. Şi au pătimit în Cezareea Palestinei, de la ighemonul Urban, întru al doilea an al prigonirii de atunci.

Dîndu-se păgînă poruncă împărătească prin toate ţările şi cetăţile, ca toţi creştinii să fie siliţi la închinarea la idoli şi la necuratele lor jertfe, atunci, săvîrşindu-se un oarecare praznic de Dumnezeu urît în cetatea Cezareei şi popor fără număr adunîndu-se din satele cele de primprejur, s-a pregătit priveliştea la care creştinii cei ţinuţi în legături aveau să fie munciţi. Tot poporul elinesc cel fără de număr s-a adunat la acea privelişte, unde mai întîi Sfîntul Mucenic Timotei – care se prăznuieşte în nouăsprezece zile ale lunii august -, a fost ars, după multe munci.

După aceea, Sfinţii Mucenici Agapie şi Tecla au fost daţi spre mîncare fiarelor. Însă nu acest Agapie, care acum se cinsteşte, ci altul cu acelaşi nume, care a pătimit mai înainte de acesta, împreună cu Sfînta Tecla şi cu cel mai sus amintit, cu Sfîntul Mucenic Timotei, care se pomeneşte în august. O privelişte ca aceasta plină de sînge săvîrşindu-se, aceşti şase tineri viteji, creştini cu credinţa, care acum se cinstesc, adică mucenicii: Plisie, Timolau, Romil, doi Alexandru şi un Dionisie, aprinzîndu-se cu rîvna după Hristos şi-au legat singuri mîinile înapoi, în semn că fără teamă doresc să pătimească pentru Hristos şi sînt gata să se dea ori în foc, ori la mîncarea fiarelor pentru dragostea lui Hristos.

Apoi degrabă alergînd în mijlocul priveliştei, înaintea ighemonului Urban cu mare glas au strigat: “Sîntem creştini!”

Ighemonul, văzîndu-i tineri cu trupul, nu voia să-i piardă îndată. Ci, mai întîi i-a sfătuit mult cu amăgiri ca să se închine idolilor şi să nu se piardă singuri, fiind într-o frumuseţe ca aceea a tinereţii. După aceea, a poruncit să-i arunce în temniţă. După cîteva zile s-a scris în numărul legaţilor lui Hristos, Sfîntul Agapie, bărbat cinstit între creştini şi slăvit pentru nevoinţa sa cea purtătoare de chinuri. Căci mai înainte de multe ori arătase mare îndrăznire întru mărturisirea numelui lui Hristos şi suferise multe munci. Într-acea vreme iarăşi fiind prins, împreună cu sluga lui, Dionisie Egipteanul, s-a aruncat lîngă cei şase tineri, făcîndu-se opt la număr. De multe ori ispitindu-i şi în multe feluri muncindu-i, deoarece nu s-au lepădat de Hristos şi toate muncile le-au răbdat cu vitejie, au fost osîndiţi la tăiere.

Şi toţi în această zi şi-au pus capetele pentru Capul Bisericii, Hristos Domnul, în ale Cărui mîini şi-au dat sfintele lor suflete; şi au luat de la El cununile biruinţei, în Biserica ce se bucură în ceruri.

Sfîntul Benedict era cu viaţa foarte evlavios şi dreptcredincios şi împodobit cu darul lui Dumnezeu. Din copilărie strălucea prin nevinovăţia inimii şi se împodobea cu înfrînarea trupului, neplecînd sufletul la nici o voie trupească căci, încă tînăr fiind, a urît pornirea şi înfierbîntarea trupului, dezmierdările şi poftele lumii şi socotea ca pe un copac uscat lumea aceasta cu floarea ei.

Acest sfînt a răsărit ca luceafărul de dimineaţă, din Nursia, cetatea romanilor. Apoi a fost dat la şcoală de părinţi să înveţe carte, dar el, văzînd că mulţi mergeau mai mult în poftele lor, ca un înţelept, s-a retras şi n-a mai mers la şcoală, ca să nu cadă şi el într-o prăpastie ca aceea pierzătoare de suflet.

Deci, părăsind şcoala şi lăsînd casa părintească şi averile cele multe moştenite, căci părinţii lui murise, lui Dumnezeu singur dorind să-i placă, a iubit chipul sfintei şi monahiceştii vieţi şi s-a făcut monah – faptele cele după Dumnezeu ale acestui cinstit părinte eu cu ochii nu le-am văzut, dar le-am auzit de la patru ucenici ai lui. De la Constantin, om preacucernic, care a fost următor al lui; de la Valentin, care a chivernisit mulţi ani sfinţitul locaş din Lateran; de la Simplichie, care a păstorit al treilea după Sinodie, şi de la Onorat, care locuieşte astăzi chilia lui, cea în care şedea mai înainte cuviosul.

Acest părinte, Benedict, care mult a strălucit în fapte bune, după ce a lăsat învăţătura cărţilor, cunoscînd, ca unul ce nu cunoaşte şi înţelept, ca un neînţelept, a părăsit deşertăciunea acestei vieţi şi s-a dus să locuiască în pustie; dar nimeni nu l-a urmat, decît singură femeia care l-a crescut, căci tare îl iubea. Iar cînd s-a dus la locul ce se numeşte Efide, mulţi preacucernici bărbaţi, atraşi de duhovniceasca lui dragoste, s-au dus acolo şi au rămas cu dînsul în biserica Sfîntului Petru.

Într-o zi, maica Sfîntului Benedict a cerut de la o femeie din satul care era acolo departe o covăţică, ca să cureţe nişte grîu. Şi luînd-o, a pus-o pe masă cum s-a întîmplat. Dar urîtorul de bine diavol a aruncat-o jos şi s-a stricat, pe cînd era bătrîna undeva, desfăcîndu-se în două bucăţi. Întorcîndu-se bătrîna şi văzînd covăţica în două bucăţi, a început a plînge. Dar sluga lui Dumnezeu, Benedict, văzînd-o, l-a durut inima şi, luînd bucăţile, a căzut la rugăciune cu lacrimi şi, sculîndu-se, a găsit vasul întreg. Apoi îndată chemînd-o şi sfătuind-o să nu se întristeze de primejdiile ce se întîmplă, i-a dat covăţica întreagă.

Aceasta este cea dintîi şi de mirare minune a sfîntului, de care s-a auzit peste tot locul acela dimprejur. Iar locuitorii locului aceluia au spînzurat covăţica la poarta bisericii de acolo, ca să se vadă, spre slava lui Dumnezeu şi lauda lui Benedict, adevăratul Lui rob şi să se cunoască de toţi darul Sfîntului Duh, care într-însul locuia, din tînăra vîrstă. El a stat mulţi ani acolo, pînă la venirea longobarzilor.

Dar iubitorul de Dumnezeu şi urîtorul de slavă, Benedict, s-a dat la mai multe osteneli, socotind că mai bine este să se bucure de osteneli, decît de laudele omeneşti. Apoi, lăsînd pe furiş pe maica sa, s-a dus în locuri pustii; ajungînd la un loc ce se numea Lac, la patruzeci de mile departe de Roma – în care izvora mulţime de ape, din care se formează un rîu -, a rămas acolo. Ducîndu-se acolo, l-a văzut un monah cu numele Roman, care venea de la o mănăstire ce era aproape. Apoi aflînd locul unde s-a dus şi scopul lui cunoscînd, nu l-a arătat nimănui, ci l-a ajutat la cele ce-i trebuiau şi l-a îmbrăcat în sfînta schimă a monahilor şi după putinţă îi slujea la trebuinţele trupeşti.

Iar de Dumnezeu înţelepţitul Benedict, găsind în acel loc, într-o rîpă, o peşteră foarte strîmtă, s-a închis într-însa şi trei ani a fost necunoscut altora, afară de Roman. Iar Roman era aproape, într-o mănăstire, sub ascultarea părintelui Adeodat. În vremea cînd şedea bătrînul său să mănînce, lua puţină pîine şi-i aducea, în zilele cele rînduite. Şi cum de la mănăstire pînă la peşteră nu era drum, căci era prea înaltă prăpastia, pe deasupra, cu o frînghie lungă şi subţire, îi pogora pîinea. Şi avea un clopoţel la frînghie, ca să audă sfîntul şi să iasă s-o ia. Dar vrăjmaşul dreptcredincioşilor, bîntuitorul faptei bune şi pizmaşul diavol, îl ura pe Roman pentru dragostea frăţească, iar pe Benedict îl zavistuia pentru lipsa trebuinţei şi pentru socoteala cea bine plăcută lui Dumnezeu. Deci, vrînd să-l abată şi să-l arunce în lenevire, într-o zi, cînd Roman pogora pîinea cu frînghia, aruncînd diavolul o piatră, a zdrobit clopoţelul. Însă preacinstitul Roman n-a lipsit a face slujba sa, cea lui Dumnezeu plăcută, în alte chipuri.

Apoi, cînd întrutotbunul Dumnezeu a binevoit ca Roman să înceteze de la acea slujbă şi de Dumnezeu iubită slujire, iar petrecerea fericitului Benedict s-o arate spre folosul multora, neîngăduind să se ascundă multă vreme sub obroc dumnezeiescul dar al minunilor ce străluceau printr-însul, atunci pe acesta l-a pus în sfeşnic ca pe o făclie, ca să strălucească la toţi cei ce sînt în casa lui Dumnezeu.

Iar arătarea s-a făcut astfel: Un preot, locuind departe de peştera cuviosului, a gătit bucate bogate pentru praznicul Paştilor şi i s-a arătat prin vedenie Domnul, Care îi zise: “Tu multe feluri de bucate găteşti pentru tine, iar robul Meu, Benedict, în cutare peşteră fiind pentru dragostea cea către Mine, nu are ce să mănînce”. Deci îndată sculîndu-se preotul, în ziua de Sfintele Paşti, s-a dus, cu bucatele pe care le gătise pentru sine, să găsească peştera şi pe omul lui Dumnezeu, în prăpăstiile munţilor, văilor şi în găurile pămîntului. Aflîndu-l pe dînsul în peşteră l-a sărutat. Apoi, făcînd rugăciune amîndoi şi binecuvîntînd pe Dumnezeu, au şezut, vorbind împreună şi hrănind cu dumnezeieşti cuvinte sufletele lor.

Sculîndu-se preotul, îl rugă pe sfîntul, zicînd: “Vino, părinte, să prăznuim, că astăzi sînt Paştile”. Iar omul lui Dumnezeu a răspuns: “Ştiu că sînt Paştile, căci m-am învrednicit a te vedea”. Căci nu ştia cuviosul că era cu adevărat sfîntul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Iar preotul a zis: “Într-adevăr, părinte, astăzi este ziua Învierii Domnului şi nu se cade să posteşti, căci şi eu spre aceasta am fost trimis de Dumnezeu către tine, ca din darurile Lui amîndoi să ne împărtăşim”. Deci, mulţumind lui Dumnezeu, au mîncat amîndoi. Iar după ce au mîncat şi s-au veselit duhovniceşte, au vorbit din Sfintele Scripturi. Apoi, sărutîndu-l, preotul s-a dus, slăvind pe Dumnezeu pentru lipsa dreptului.

În acea vreme oarecare păstori, văzîndu-l în peşteră ascuns şi cu piei îmbrăcat, socoteau că văd fiare. Iar după ce au înţeles că este pustnic, rob al lui Dumnezeu, au lăsat gîndirea că este fiară şi s-au cuprins de milostivire. De atunci s-a dus vestea despre dînsul prin locurile cele din jur şi mulţi mergeau la dînsul şi-i aduceau cele trebuincioase trupului. Iar cuviosul părinte îi hrănea mai ales pe dînşii cu povestirile cele duhovniceşti, decît cu mîncări simţite.

Într-una din zile, cuviosul liniştindu-se, a venit ispititorul în chip de mierlă şi zbura fără ruşine atît de aproape de el, încît ar fi prins-o, de ar fi voit. Purtătorul de Dumnezeu, Benedict, înţelegînd măiestria vrăjmaşului şi cu semnul Crucii înarmîndu-se, mierla s-a făcut nevăzută. Apoi atîta ispită s-a pricinuit în trupul lui după ce s-a dus mierla aceea, încît niciodată una ca aceasta n-a pătimit. Căci orice femeie ce se întîmplase în tinereţe a vedea, i-o închipuia diavolul desfrînării şi i-o punea de faţă în nălucirea lui. Şi atît de mare înfocare a trupului i-a aprins, încît puţin a lipsit să se gîndească şi să se întoarcă în lume.

Dar, întărindu-l darul cel mîntuitor al lui Dumnezeu, a biruit pe cel ce-l ispitea. Şi, fiind acolo aproape urzici şi spini, s-a dezbrăcat şi s-a aruncat într-însele şi, tăvălindu-se mult timp şi sîngerîndu-şi trupul şi răbdînd cu vitejie durerile, s-a izbăvit de acel gînd purtător de moarte şi i-a mulţumit lui Dumnezeu. De atunci în toată vremea vieţii sale, diavolul desfrînării n-a îndrăznit să-l mai supere, după cum acest părinte nebiruit în ispite a povestit ucenicilor săi. Astfel, mulţi părăsind dezmierdările lumii, învăţau să se lupte cu puterile cele multe ale vicleniei diavoleşti.

După ce s-a depărtat ispita, a rămas omul lui Dumnezeu netulburat în gînd. De acum înainte, încălzindu-se inima lui de darul Sfîntului Duh, a dat rodul învăţăturii mai bogat; încît s-a făcut auzită tuturor viaţa lui cea vrednică de minune. Şi era o mănăstire nu departe de peştera cuviosului, al cărei egumen se săvîrşise. Deci toţi fraţii de acolo, venind la dînsul, îl rugau să le fie egumen. Iar cuviosul, nevrînd să lase smerenia din copilărie crescută cu dînsul, n-a primit, socotindu-se păcătos şi nevrednic, adăugînd şi aceasta, că obiceiurile sale nu se unesc cu obiceiurile lor. Dar la sfîrşit, biruindu-se de iubirea de fraţi, a împlinit rugăciunea lor şi s-a făcut egumen. Fericitul Benedict, păzind rînduiala mănăstirii şi nelăsînd pe fraţi să facă voile lor, aceştia cum au văzut sfinţenia cuviosului şi pustnicia cea cu dinadinsul nepotrivindu-se cu răutatea lor, au început a se sfădi între ei şi a se căi că au cerut egumen pe un bărbat atît de pustnic şi luător aminte.

Deci, răzvrătirea acelora se lupta cu legea fericitului, căci obiceiurilor rele le este urîtă petrecerea drepţilor şi cei răi urăsc pe cei buni, iar de către cei îmbunătăţiţi se întorc urîtorii de fapte bune. Deci, sfădindu-se ei şi văzînd că socoteala lor cea iubitoare de tulburare n-a sporit, căci părintele nu s-a dus pentru nestatornicia şi tulburarea lor, după cum gîndeau ei, au pus într-un pahar de sticlă otravă amestecată cu vin şi în vremea mîncării, şezînd părintele la masă, au îndrăznit, vai de îndrăzneala lor! şi i-au dat-o. Atunci purtătorul de semne şi marele părinte, Benedict, a făcut semnul de viaţă făcătoarei Cruci peste pahar, iar paharul îndată s-a zdrobit şi a căzut la pămînt.

Astfel a cunoscut omul lui Dumnezeu că băutura era de moarte, pentru aceasta n-a răbdat semnul Crucii. Apoi, îndată s-a sculat de la masă cu faţa veselă şi cu gînd bun. După aceea, chemînd pe fraţi, a zis către dînşii: “Multmilostivul Domnul Dumnezeu să vă miluiască, fiii mei, pentru ceea ce aţi voit să-mi faceţi! Nu v-am spus eu că judecata mea nu se potriveşte cu a voastră? Duceţi-vă şi, după judecata voastră, căutaţi-vă părinte. Eu de aici înainte nu pot să vă mai fiu povăţuitor!”

Acestea zicînd, s-a dus îndată la locuinţa sa cea dintîi, iubind liniştea de la început şi pe Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru cele preaînalte şi la cele smerite caută. Deci, fiind părintele Benedict mai dinainte hotărît de Dumnezeu iarăşi în peştera cea amintită şi, cu dumnezeieşti fapte bune strălucind, cu puteri şi cu semne, pe care le făcea Dumnezeu printr-însul şi în slavă îngerească înăl-ţîndu-se, mulţi s-au dus la locul acela să se păstorească de darul lui cel de Dumnezeu dat. Deci, iubitorul de Dumnezeu şi de suflete, Cuviosul Benedict, a alcătuit acolo, cu puterea lui Hristos, douăsprezece mănăstiri, rînduind în fiecare să se afle cîte douăzeci de monahi. Apoi a oprit şi el puţini, cîţi a socotit că ajung sub a lui dăscălească povăţuire.

Atunci au început a veni la dînsul din Roma oameni de bun neam şi învăţaţi, împreună cu fiii lor, să-i călugărească. Atunci şi fiii bunei nădejdi, Eviţie şi Mavru, s-au dus la dînsul şi s-au făcut monahi. Chiar şi Tertil, patriciul, a dat pe Plachida. Dintre aceştia Mavru, fiind mai tinerel, după ce a crescut cu obiceiurile cele bune, a început a fi lucrător al învăţătorului. Iar Plachida, fiind încă tînăr, cu osteneli pustniceşti îşi înfrîna tinereţea.

Într-una din mănăstirile cele mai sus-zise era un monah leneş, care, în vremea rugăciunii, nu răbda să stea cu fraţii pînă în sfîrşit; ci, cînd toţi fraţii îngenunchiau, acela ieşea afară şi vorbea deşertăciuni. Iar egumenul acestuia, de multe ori sfătuindu-l şi nimic folosind, l-a adus la omul lui Dumnezeu, Cuviosul Benedict, care, după cum se cuvine mustrîndu-l şi sfătuindu-l, l-a eliberat. Iar el, întorcîndu-se la mănăstire şi de-abia două zile ţinîndu-se de sfătuire, iarăşi în vremea rugăciunii făcea ca şi întîia dată obiceiul lui cel diavolesc; că lăsa slujba şi ieşea afară din biserică fără frica lui Dumnezeu. Egumenul acestuia, venind la cuviosul, i-a povestit cele despre dînsul. Atunci cuviosul a zis: “Vin eu şi-l voi îndrepta”.

Venind la mănăstire în ceasul în care s-a sfîrşit lauda cîntării de psalmi şi fraţii au îngenunchiat la rugăciune, Sfîntul Benedict a văzut că un diavol a apucat marginea hainei monahului leneş şi-l trăgea afară din biserică. Atunci sfîntul a zis în taină egumenului, cu numele Pompian, şi robului lui Dumnezeu, Mavru: “Vedeţi cine este cel ce-l trage pe monahul acesta afară din biserică?” Iar ei, răspunzînd, au zis: “Ba nu, părinte”. Sfîntul a zis: “Să rugăm pe Dumnezeu ca să-l vedeţi şi voi”. Şi rugîndu-se două zile, Mavru monahul l-a văzut, iar părintele mănăstirii nu l-a văzut. În ziua următoare, după ce s-a sfîrşit rugăciunea, ieşind afară omul lui Dumnezeu şi găsind pe leneşul acela stînd afară din biserică, l-a lovit cu toiagul şi, din acea zi, s-a izbăvit monahul de diavoleasca lenevire şi necucernicie; şi de aici înainte stătea rîvnitor cu fraţii, pînă ce se făcea sfîrşitul, neîndrăznind diavolul să-l mai apuce, căci fusese izgonit de Sfîntul Benedict.

Trei din cele douăsprezece mănăstiri erau pe vîrfuri şi pe răspîntii de munţi şi monahilor le era greu a se pogorî jos la pîrîu să ia apă, căci trecerea prin prăpăstii era primejdioasă şi ei cu multă frică se suiau şi se pogorau. De aceea, adunîndu-se monahii celor trei mănăstiri, au venit la robul lui Dumnezeu, Benedict, zicînd: “Cinstite părinte, cu greu ne este şi primejdios a ne coborî jos la pîrîu, să luăm apă. Deci, este nevoie să mutăm mănăstirea ca nu cumva să alunece cineva în prăpastie şi să moară”.

Cuviosul, cu cuvinte dojenitoare şi mîngîietoare întărindu-i, i-a eliberat. Însă, după ce a înnoptat, luînd pe Plachida, despre care am zis mai sus, s-a suit în vîrful muntelui greu de umblat şi a ales un loc unde s-a rugat. Sculîndu-se de la rugăciune, a luat trei pietre şi le-a pus una peste alta în acel loc de rugăciune şi s-a îndreptat spre chilie.

Dimineaţa au venit iarăşi fraţii şi-i ziceau aceleaşi pentru apă. Dar el a zis către dînşii: “Suiţi-vă, fiii mei, în munte şi veţi găsi trei pietre una peste alta; acolo să săpaţi, în acel loc, că puternic este Dumnezeu şi la acea înălţime a muntelui vă va da apă destulă şi greutatea ostenelii drumului vă va uşura-o”. Plecînd ei, au găsit precum le-a zis cuviosul. Deci au săpat, şi îndată mulţime de apă a început a izvorî, cum şi pînă astăzi curge, arătînd minunea sfîntului.

Altă dată, un oarecare bărbat din neamul goţilor, sărac cu duhul, a venit la sfinţitul Benedict să se pocăiască de păcatele sale şi el l-a primit. Într-una din zile a poruncit cuviosul către unul din fraţi să-i dea o unealtă, ca să cureţe locul de mărăcinii şi de gătejele ce erau acolo, ca să facă grădină. Dar locul era deasupra pîrîului şi, tăind şi curăţînd gotul, a ieşit unealta din coadă şi a căzut în pîrîu şi nu era nădejde să se găsească, pentru că era apă multă. El a alergat şi a spus lui Mavru şi i-a făcut metanie pentru greşeala sa. Iar Mavru a spus cuviosului şi acesta s-a dus la pîrîu, unde, luînd coada din mîna gotului şi punînd-o în pîrîu cu partea în care fusese unealta înfiptă, îndată a ieşit unealta din fundul apei şi a intrat la locul ei. Deci cuviosul a dat gotului unealta aceea tăietoare de mărăcini, zicîndu-i: “Iată unealta. Ia-o şi lucrează şi nu te întrista”.

Într-una din zile, purtătorul de semne, Benedict, odihnindu-se în chilia sa, s-a dus monahul Plachida la pîrîu să ia apă; dar alunecînd vasul din mîna lui, a căzut în pîrîu şi, vrînd el să apuce vasul, a alunecat şi a căzut în apă; iar apa, fiind prea repede, l-a dus în mijlocul pîrîului, depărtîndu-l ca la o aruncătură de săgeată, încît se primejduia. Iar adevărata slugă a lui Dumnezeu, Benedict, văzînd întîmplarea şi chemînd pe ucenicul său Mavru, i-a zis: “Frate Mavru, aleargă, că Plachida a căzut în pîrîu şi apa foarte departe l-a tras”. Minunat şi foarte slăvit este lucrul acesta, care se povesteşte. Deci, alergînd Mavru şi umblînd pe apă, cu porunca părintelui şi ajungînd la locul unde Plachida era tîrît de apă, încît era gata a se îneca, l-a apucat îndată de păr şi l-a scos. Iar după ce Mavru a ieşit cu Plachida afară la pămînt şi şi-a venit în sine, gîndind cum a umblat pe apă, s-a minunat şi s-a înspăi-mîntat de ceea ce făcuse.

Apoi, întorcîndu-se la părintele, i-a vestit dumnezeiasca minune ce s-a făcut. Dar omul lui Dumnezeu, Benedict, a socotit că s-a făcut această mare minune nu pentru sfinţenia sa, ci pentru ascultarea lui Mavru. Iar Mavru spunea că a făcut porunca sfîntului; căci, zicea că nu se află acum în aceeaşi putere în care era cînd s-a dus pe apă. Văzînd Plachida smerita cuvîntare cea de Dumnezeu următoare a acestora, a zis: “În timpul cît eram purtat de apă, vedeam deasupra capului meu cojocul părintelui meu şi socoteam că el m-a scos din apă”.

Strălucind fericitul cu nişte fapte bune ca acestea, în locurile acelea mulţi, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, veneau de departe la dînsul şi adeseori, părăsind deşertăciunea vieţii, îşi puneau grumazul sub jugul cel bun al lui Hristos şi se făceau pustnici. Însă diavolul, tatăl zavistiei şi vechiul vrăjmaş al dreptcredincioşilor, neputînd vedea strălucirea minunilor sfîntului şi pe sine biruit de puterea lui cea dată de Dumnezeu, intra în minţile celor fără rînduială şi-i îndemna să-l zavistuiască şi să-l supere, după cum obişnuiesc cei fără rînduială şi nevrednici a zavistui isprăvile celor vrednici. Pentru că lauda ce se face celor curaţi şi vrednici este ocară şi întristare celor întinaţi de zavistie. De aceea Florentie, preotul bisericii din apropiere, moşul lui Florentie ipodiaconul nostru, îmbrăţişînd urîciunea şi zavistia diavolului celui rău în toate, a început a zavistui şi a ocărî faptele bune ale sfîntului, socotind că prin aceasta va smulge pe mulţi de la învăţătura Sfîntului Benedict cea de suflet folositoare. Iar după ce n-a dobîndit această nădejde vătămătoare de minte, nu numai că n-a putut să atragă pe cineva, dar şi mulţi alţii veneau la sfîntul şi se înmulţeau.

Florentie, rănindu-se de zavistie ca de o săgeată, defăima nevoinţa dumnezeiescului bărbat şi nu se îngrijea de fel să-i caute viaţa lăudată şi pustnicească. Apoi, întunecîndu-se de diavol, a ajuns într-atît, încît să otrăvească pe sfîntul. Deci a plămădit pîine, a pus otravă într-însa, a copt-o şi a trimis-o ca de bine-cuvîntare. Iar acel văzător bărbat a primit pîinea şi i-a mulţumit, dar vicleşugul nu s-a tăinuit de el. Căci în ceasul în care avea obicei sfîntul a mînca, a venit corbul din pădurea de aproape unde locuia şi, după obiceiul ce-l avea, luînd pîine din mîinile sfîntului, mînca. Deci luînd Sfîntul Benedict pîinea cea purtătoare de moarte, a pus-o înaintea corbului şi i-a poruncit, zicînd: “În numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, ia pîinea aceasta şi du-te de o aruncă într-un loc unde să n-o găsească vreun om”.

Atunci corbul, cu gura căscată şi cu aripile întinse, a început a zbura împrejurul pîinii, a striga şi a arăta, prin mişcările lui, viclenia diavolească din pîine. Dar omul lui Dumnezeu a zis iarăşi către corb: “Nu întîrzia, nici te teme, ci ridic-o cum ţi-am zis şi du-o în loc neumblat, ca să nu se găsească niciodată”.

Atunci corbul, după porunca sfîntului, a luat-o cu multă frică şi s-a dus. Apoi, după trei ceasuri s-a întors şi a luat iarăşi obişnuita hrană din mîinile sfîntului, care, văzînd vicleşugul de ucidere al lui Florentie, şi neputînd îndrepta viclenia lui, se ruga lui Dumnezeu pentru acela mai mult decît pentru sine, ca unul fără răutate şi în toate blînd.

Florentie însă, neputînd să-l omoare pe sfîntul, lucra cu răutate şi vicleşug satanicesc împotriva ucenicilor sfîntului. Căci ei lucrînd în grădină, Florentie, sluga diavolului, a trimis şapte fete frumoase şi cu totul goale şi le-a poruncit să se preumble şi să se joace înaintea monahilor, vrînd cu aceasta să necinstească fecioria acestora. Dar şi la aceasta n-a nimerit cugetul lui cel prea înră-utăţit, pentru că Benedict, următorul lui Hristos, văzînd scornirea lui cea diavolească şi temîndu-se de sufleteasca vătămare a ucenicilor, judeca mai bine să se depărteze şi să dobîndească mîntuirea ucenicilor, ca nu cumva, din zavistia lui Florentie către dînsul, cu timpul să se vatăme ucenicii.

Chemînd pe fraţii mănăstirilor, rînduindu-le iconom şi dîndu-i lui Dumnezeu, a luat puţini cu sine şi s-a depărtat de la chilia sa, fugind cu smerită cugetare de urîciunea şi vrăjmăşia lui Florentie. Dar Florentie greşea, păcătuind în deşert, fără a putea să vatăme pe altcineva. Iar Dumnezeu, izbăvind pe sluga sa, l-a păzit spre mîntuirea multora, ucigînd pe viclean. Căci urîtul de Dumnezeu, Florentie, bucurîndu-se de ducerea fericitului părinte, stînd în foişorul casei sale, deodată a căzut din înălţime împreună cu foişorul şi cel rău cu rău a murit şi a luat moarte vrednică vicleniei sale, pentru că moartea păcătoşilor este cumplită.

Văzînd aceasta Mavru, ucenicul sfîntului, a trimis degrabă la dînsul, fiind departe de chilia sa ca de zece semne, şi i-a zis: “Întoarce-te, părinte, întoarce-te, căci preotul care în zadar te izgonea, a murit”. Auzind aceasta, omul lui Dumnezeu a plîns mult de ticăloasa moarte a lui Florentie şi s-a mîhnit şi de ucenicul său, căci s-a bucurat de o moarte ca aceea a lui. Deci l-a canonisit să se pocăiască pentru această greşeală. Astfel, fericitul s-a asemănat prin cele patru minuni mai înainte zise cu trei mari prooroci: cu Moise, la apă, care prin rugăciune s-a pornit şi a izvorît din munte ca un rîu; cu Elisei s-a asemănat tăietorului de rugi, care a ieşit din adîncul pîrîului; cu Ilie, la ascultarea corbului; cu Apostolul Petru, la umblarea pe apă. Din acestea se vede arătat că acest om era plin de darurile duhului, date tuturor sfinţilor.

Mutîndu-se acest preacuvios bărbat în alte locuri, şi-a schimbat locuinţa, dar vrăjmaşul nu l-a slăbit. Căci după aceea, cel de diamant a suferit mai mari şi mai grele războaie de la diavolul. Căci ieşind Cuviosul Benedict de la locul său dintîi, s-a dus în ţara Campaniei, în hotarele cetăţii care se zicea Casin, unde, într-un munte oarecare înalt, a găsit o capişte elinească foarte veche în care se cinstea zeul Apolon. Împrejurul acelei necurate capişti erau o mulţime de jertfelnice şi de copaci. Pînă atunci se suia mulţime de necredincioşi şi aduceau jertfe lui Apolon; iar luminatul cu mintea, Benedict, şi rîvnitorul dreptei credinţe, ducîndu-se la locul acela şi intrînd în capişti, l-a zdrobit pe idolul lui Apolon, iar jertfelnicele le-a surpat. Apoi a ars copacii care erau acolo şi, în mijlocul acelei capişte, a zidit o biserică a Sfîntului Martin, iar unde era altarul lui Apolon, a făcut o cinstită biserică a Sfîntului Ioan Botezătorul.

De aici înainte mulţimea poporului care locuia acolo în preajmă, povăţuindu-se de învăţătura lui, se întorcea către Dumnezeu şi toţi se făceau creştini. Acestea nesuferindu-le diavolul, nu în chip nevăzut ori în somn, ci pe faţă se arăta cuviosului, apoi striga tare şi zicea că suferă mare nevoie de la sfîntul, încît şi fraţii auzeau graiurile lui, deşi nu-l vedeau. Către aceştia iubitorul adevărului zicea: “Credeţi-mă, fraţilor, căci cu ochii văd pe vrăjmaşul înfricoşat şi purtător de foc, arătîndu-se cu nălucire; apoi şi din ochi şi din gură scoate pară de foc!” Deci auzeau toţi, orice zicea vicleanul. Şi întîi îl chema pe sfîntul pe nume; iar cînd a văzut că sfîntul nu-i răspunde, a încetat a-l defăima. Apoi iarăşi îl chema pe nume, zicînd: “Benedicte!”, care se tălmăceşte binecuvîntatule. Iar sfîntul nerăspunzînd îndată, diavolul zicea: “Maledicte! Maledicte! – adică blestematule -, ce ai cu mine? De ce mă izgoneşti?”

Într-una din zile fraţii, zidind chilia în care era să şadă sfîntul, ciopleau piatră la mijloc şi voiau s-o pună la zidire. Deci au venit trei şi n-au putut s-o ridice. Apoi au venit şi alţii şi nimic n-au folosit şi a rămas piatra neclintită. De aceea, s-a socotit că este înrădăcinată în pămînt. Mai pe urmă s-a arătat că deasupra pietrei şedea diavolul şi pentru aceea atîţia bărbaţi n-au putut s-o clintească. Deci au trimis la cuviosul, care, venind îndată şi făcînd rugăciune, a zis să ridice piatra şi cu atîta lesnire au ridicat-o, încît socoteau că nu are greutate deloc, aceea care mai întîi era grea şi nemişcată.

Deci s-a părut cuviosului şi a zis ucenicilor să sape acolo unde era piatra. Săpînd, au găsit un idol de aramă şi l-au aruncat în bucătărie şi îndată a ieşit foc dintr-însa. Deci, socotind monahii că bucătăria arde, au alergat şi au început a aduce apă s-o stingă. Atunci, întrebînd despre pricină, a înţeles cuviosul tulburarea fraţilor şi apoi, intrînd în bucătărie, zicea că nu este focul despre care spun ei. Deci, îndată plecîndu-şi capul său lui Dumnezeu la rugăciune, după obicei, se ruga să izgonească de la fraţi amăgirea aceea nălucitoare a vrăjmaşului, care se arăta ochilor lor. Apoi, sculîndu-se de la rugăciune, ochii fraţilor celor înşelaţi i-a adus la fireasca vedere prin rugămintea cea către Dumnezeu şi nu mai vedeau bucătăria arzînd.

Altă dată, cînd zideau fraţii zidul, vrînd să-l facă înalt, şi sluga lui Dumnezeu, Benedict, era în chilia sa, rugîndu-se, i s-a arătat diavolul bucurîndu-se, şi i-a spus că merge la fraţii cei ce lucrează. Atunci a trimis cuviosul la fraţi cît mai degrabă şi le-a vestit, zicînd: “Fraţilor, luaţi aminte, că vine către voi diavolul în ceasul acesta, să vă ispitească”. Dar, mai înainte de a merge vestitorul, a ajuns diavolul şi a surpat zidul ce se zidea şi pe un tînăr monah, fiu al unui oarecare Coraliu, l-a zdrobit. Ucenicii sfîntului, văzînd aceasta, se întristară nu atîta pentru zid, cît pentru frate şi i-au vestit cinstitului părinte cu lacrimi în ochi. Iar preamilostivul părinte a poruncit să-l aducă. Dar nefiind cu putinţă a-l ridica pe mîini, că pietrele zdrobiseră nu numai trupul, ci şi oasele lui, l-au pus în sac şi i l-au adus. Iar el le-a spus să-l lase pe rogojina pe care se obişnuise a se ruga.

Scoţînd afară pe fraţi şi închizînd uşa, şi-a plecat genunchii şi ruga pe Dumnezeu pentru sănătatea lui. Şi s-a văzut în ceasul acela o minune cu adevărat vrednică de spaimă şi de înfricoşare. Pentru că, după terminarea rugăciunii, tînărul s-a sculat sănătos cu tot trupul. Apoi l-a trimis sfîntul iarăşi la fraţi, să lucreze cu dînşii, ca să zidească din nou zidul. Iar diavolul, care socotise să omoare pe monah, mai mult s-a ruşinat de luarea în rîs pe care o gătise pentru fericitul şi care s-a întors asupra sa prin defăimarea ce se făcea de ucenicii sfîntului. Deci, de aici înainte, omul lui Dumnezeu a luat de la Hristos darul proorociei, ca mai înainte să spună cele ce vor fi.

Apoi s-a legiuit de sfîntul în mănăstire ca atunci cînd se trimit fraţi la vreo slujbă, nici să mănînce, nici să bea, pînă se vor întoarce. Acest canon cu dinadinsul se păzea. Într-una din zile, nişte fraţi au fost trimişi de cinstitul părinte la slujbă şi s-a întîmplat că cei trimişi, umblînd mult şi neputînd a se întoarce, au înserat şi au găzduit la o sfinţită şi cinstită fecioară unde au mîncat; apoi au trimis pe cineva din ei la cuviosul să le ceară binecuvîntare, după obicei, ca să mănînce. Dar, mai înainte, cunoscătorul părinte l-a întrebat, zicînd: “Unde aţi mîncat?” Iar el a răspuns: “Nicăieri, părinte”. Atunci i-a zis sfîntul: “Pentru ce minţi? N-aţi poposit la chilia cutărei fecioare şi aţi mîncat cutare şi cutare bucate şi aţi băut atîtea pahare?” Dimineaţa venind fraţii, cu înţelepciune şi părinteşte fiind mustraţi, ei, umilindu-se, au căzut la cinstitele lui picioare şi mărturiseau că au greşit. Iar acest preablînd părinte, îndată le-a iertat greşeala lor, făgăduind fraţii că nu vor mai călca porunca lui, căci l-au cunoscut că, prin Duhul Sfînt, este de faţă peste tot.

Era un oarecare mirean cu chipul, dar iubitor de fapte bune şi iubitor de monahi, frate al lui Valentin monahul, pe care la început nu l-am pomenit. În tot anul se ducea la purtătorul de semne, Cuviosul Benedict, ca să audă învăţătura lui cea folositoare de suflet şi să vadă pe fratele său Valentin. Acest om şi-a pus însuşi lege ca, ieşind din casa sa, să nu mănînce nimic pînă va veni la sfîntul să ia binecuvîntare. Însă într-o zi, venind spre mănăstire, fără de veste a venit la drum un necunoscut, cu care s-a întovărăşit umblînd împreună, şi care purta multe feluri de mîncări. Iar după ce au trecut cîteva ceasuri, a zis către dînsul împreună mergătorul necunoscut: “Frate, vino să mîncăm, să nu slăbim la drum”. Acela a răspuns şi a zis: “Ba nu, să lipsească mîncarea, frate, nu mănînc; că am obicei de merg flămînd la cinstitul părinte Benedict”.

Aceasta auzind-o celălalt, s-a liniştit. Şi umblînd iarăşi puţin, împreună călătorul îl îndemna să mănînce, dar acela nu l-a ascultat. Şi mergînd iarăşi puţin, au ajuns la un loc frumos şi veselitor, unde era un izvor şi o pajiste înflorită şi verde. Atunci călătorul iarăşi îl îndemna, zicîndu-i: “Iată apă, iată pajişte, iată loc îndemînatec, ia să şedem să mîncăm, frate, şi să ne odihnim puţin, ca să putem, iarăşi, umbla fără osteneală”. Deci i-a plăcut locul acela şi, înşelîndu-se de a treia sfătuire a călătorului, a şezut şi a mîncat împreună cu dînsul, apoi s-a sculat şi şi-a luat iarăşi drumul său.

Seara a venit la chilia sfîntului, care l-a primit şi, căzînd la pămînt, cerea binecuvîntare. Iar mai înaintevăzătorul Benedict i-a ocărît greşeala pe care a făcut-o, zicînd: “Ce este, frate, aceea pe care a făcut-o vrăjmaşul, prin împreună călătorul tău? Întîi, n-a putut a te înşela; al doilea, a te amăgi iarăşi n-a putut; a treia oară a biruit şi în ceea ce a voit te-a aruncat”. Atunci acela, cunos-cîndu-şi păcatul neputinţei gîndului, zăcînd la picioarele Sfîntului, a plîns atît de mult, încît a cunoscut şi mai mult greşeala.

În vremea goţilor, Totila, craiul lor, auzind de isprăvile sfîntului şi că este bogat de darul proorociei, a purces să vină la mănăstire. Şi, stînd departe de mănăstire, a vestit sfîntului venirea lui. “Să vină”, a zis sfîntul. Iar Totila, socotind lucru cu neputinţă ca un om stricăcios să fie părtaş de darul proorocesc, a îndrăznit a-l cerca. Deci, a îmbrăcat cu hainele lui şi cu încălţămintele pe unul din spătari, cu numele Rigon, poruncindu-i să meargă la cuviosul. Dîndu-i şi ostaşi mulţi, precum este rînduiala crailor, a trimis cu dînsul şi comiţi, pe Vulruderic şi pe Vlid, iar în dreapta şi în stînga lor mulţime de boieri şi ostaşi, gîndind el ca, prin această plăsmuită vedere, să amăgească pe robul lui Dumnezeu.

Ajungînd Rigon la mănăstire, înconjurat de rînduiala ostaşilor şi a celor cu vrednicii, sfîntul, fiind la un loc înalt, privea la dînsul. Şi, mai înainte încă de a veni Rigon, fiind departe cît să se audă glasul, sfîntul a strigat: “Leapădă, fiule, leapădă acelea pe care le porţi, căci nu sînt ale tale”. Auzind acestea Rigon şi căzînd la pămînt, s-a minunat şi s-a înspăimîntat, căindu-se de ceea ce a făcut; căci pe un sfînt ca acesta şi bărbat înainte văzător a îndrăznit a-l lua în rîs. Deci toţi cîţi erau împrejur au văzut şi s-au închinat omului lui Dumnezeu. Şi cum s-a sculat Rigon n-a îndrăznit a se duce la sfîntul, ci s-a întors la craiul lui, tremurînd şi căindu-se pentru necunoştinţă.

Atunci şi Totila s-a sculat şi a venit la sfîntul, pe care l-a văzut şezînd de departe, dar n-a îndrăznit a se apropia; ci aruncîndu-se la pămînt, cerea iertare. Iar sluga lui Dumnezeu de două şi de trei ori l-a strigat, dar, văzînd că de frică nu se scoală, s-a sculat şi s-a dus însuşi de l-a ridicat, ocărîndu-l pentru urmările lui. Şi în scurtă cuvîntare i-a vestit toate cele ce aveau să i se întîmple, zicîndu-i: “Multe rele ai făcut şi faci! Depărtează-te de dînsele şi pocăieşte-te, căci, să ştii, vei intra în Roma şi ai să treci marea; nouă ani vei împărăţi şi în al zecelea te vei sfîrşi”. Auzindu-le acestea Totila şi înspăimîntîndu-se de proorocia fericitului, s-a aruncat iarăşi la pămînt şi, cerînd binecuvîntare, s-a dus.

De atunci şi-a schimbat neomenia şi asprimea sa prin învăţătura cuviosului şi folositoarea dojenire. N-a trecut însă multă vreme şi a intrat în Roma, în care căuta să intre, şi a stăpînit-o. Apoi s-a dus în Sicilia, iar în al zecelea an al împărăţiei lui dumnezeiasca dreptate l-a tăiat, după proorocia sfîntului, şi şi-a pierdut şi împărăţia şi viaţa.

După acestea, episcopul Bisericii Canusiei, venind la marele Benedict după obicei, căci pentru sfinţenia petrecerii lui, foarte îl iubea sfîntul, şi şezînd de vorbă şi cuvînt pornindu-se pentru intrarea în Roma a craiului Totila şi pentru pieirea Romei, zise fericitul episcop: “De craiul acesta se va pustii Roma, ca să nu se mai locuiască de oameni de acum înainte”. Către acela a răspuns omul lui Dumnezeu: “Roma nu se strică de neamuri, ci de nevoi, adică de fulgere, gîlcevi şi de cutremure va pieri”.

Şi iată, tainele proorociei cinstitului părinte se văd mai luminoase decît soarele şi cu ochii noştri le vedem toţi. Că acum în Roma cea mare şi preafrumoasă nu vedem altceva decît case prăbuşite, biserici căzute şi zidurile ei risipite. Că din căderi şi din desele cutremure a căzut frumuseţea zidurilor şi împodobirea. Tîlcuirea acestei proorocii a cuviosului, dată de Dumnezeu, mi-a făcut-o mie preacucernicul Onorat, ucenicul sfîntului. Dar ne încredinţa că le-a auzit nu de la sfîntul, ci de la fraţi adevăraţi, care mărturiseau aceasta.

Într-acea vreme un cleric din biserica Acvinilor se supăra de necuraţii diavoli. Iar cuviosul episcop Constantie de multe ori îl trimitea la multe gropniţe cu moaştele sfinţilor, ca să se vindece. Dar sfinţii mucenici ai lui Dumnezeu nu l-au vindecat ca să se arate darul vindecărilor prin Sfîntul Benedict. Deci s-a dus la dînsul, şi el prin rugăciuni, a izgonit pe diavol, iar pe cleric l-a făcut sănătos şi l-a eliberat, zicîndu-i: “Du-te. Iată, te-ai făcut sănătos; carne să nu mai mănînci şi la treapta preoţească să nu te sui; căci, în oricare zi vei îndrăzni a te sui, îndată te vei îmbolnăvi şi mai rău”. Dar el, cum s-a dus la ale sale, a uitat porunca. După cîţiva ani, văzînd pe cei dintîi ai preoţescului cin că au murit şi pe cei mai mici ai săi că se făceau preoţi, s-a ales şi el în rînduiala preoţească. Dar îndată, intrînd diavolul într-însul, ca o fiară sălbatică fără milă l-a zdrobit pînă la moarte.

Era un oarecare om de neam bun de un nume cu Sfîntul Benedict care, fiind condus de învăţătura cea de Dumnezeu înţelepţită, a lăsat lumea şi a venit către Dumnezeu, cîştigînd îndrăzneală la sfîntul. Acesta, venind odată după obicei către cuviosul şi întrînd în chilie, a aflat pe dumnezeiescul părinte că plîngea cu amar şi se tînguia. Stînd mult şi văzîndu-i lacrimile curgînd, nu se dumerea, fiindcă nu-l văzuse altă dată măcar să lăcrimeze în vremea rugăciunii, ci numai să ofteze de la inimă. Deci înspăimîntîndu-se, a întrebat pe sfîntul pricina. Iar purtătorul de Dumnezeu părinte a răspuns: “Toată mănăstirea aceasta pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am zidit-o şi toate cîte am gătit fraţilor acestora, cu judecata Atotputernicului Dumnezeu s-au dat neamurilor. Şi de-abia am îmblînzit pe Dumnezeu cu rugăciunea, să-mi dăruiască sufletele fraţilor mei celor întru Domnul, care sînt în mănăstire”. Iar Benedict, auzind proorocia sfîntului, s-a dus de la mănăstire, minunîndu-se.

Într-adevăr vedem acum că s-a stricat mănăstirea de neamul longobarzilor, împlinindu-se proorocia sfîntului după moartea lui. Căci odihnindu-se fraţii, iar la miezul nopţii fără veste intrînd în mănăstire longobarzii şi răpind toate ale mănăstirii, n-au prins pe nici un monah. Pentru că rugăciunea omului lui Dumnezeu i-a păzit, ca să se arate tuturor darul dumnezeieştii puteri ce era într-însul. Dumnezeu Cel credincios în făgăduinţele Sale a împlinit ceea ce a făgăduit adevăratului Său rob Benedict; căci, deşi averile locaşului, după voia lui Dumnezeu, le-a răpit, însă viaţa fraţilor s-a dăruit de Domnul. La fel am cunoscut că şi marele Apostol Pavel, rugînd pe Dumnezeu pentru viaţa celor ce pluteau, a fost auzit; căci deşi lucrurile din corabie şi însăşi corabia s-a pierdut, dar s-a dăruit de către Domnul mîntuire oamenilor.

Într-altă vreme, Exilarat al nostru a fost trimis la omul lui Dumnezeu cu două ploşti cu vin. Acesta pe una a ascuns-o, iar pe cealaltă a adus-o la sfîntul. Iar înaintevăzătorul părinte, de care nu s-a ascuns ceea ce se făcuse, plosca pe care i-o adusese a primit-o şi a mulţumit, iar pentru cealaltă i-a poruncit, zicînd: “Vezi, fiule, din plosca ce ai ascuns-o pe drum, cînd veneai, să nu se întîmple să bei ci, cu luare aminte, să verşi vinul şi vei vedea ce are înăuntru”. Iar Exilarat, ruşinîndu-se, a făcut metanie şi s-a întors; apoi, venind la locul unde ascunsese plosca, a întors-o ca s-o deşerte, să încerce cuvîntul şi îndată a ieşit un şarpe din ploscă.

Era un sat unde se făcea bîlci de neguţători, nu departe de locaşul sfîntului. În el erau mulţi închinători de idoli care, din multa învăţătură a sfîntului cea de suflet folositoare luminîndu-se, s-au întors la credinţa cea mîntuitoare a lui Dumnezeu. În acel sat era o pustnicie de cucernice şi cinstite fecioare şi trimitea, pentru multa lor sfinţenie, pe ucenici ca să le sfătuiască şi să le înveţe. Într-una din zile, după obicei, a trimis pe unul din monahi spre sufletescul folos al fecioarelor.

Acesta, după ce le-a învăţat, a luat de la călugăriţe nişte basmale şi le-a pus în sînul său. Venind apoi la sfîntul, acesta l-a mustrat aspru, zicîndu-i: “Frate, cum a intrat nelegiuirea în sînul tău?” Iar acela, înspăimîntîndu-se şi de frică uitînd greşeala sa, nu înţelegea ce-i zicea părintele. I-a zis deci, sfîntul: “Au doar eu nu eram acolo de faţă cînd ai primit basmalele de la sfintele fecioare şi le-ai ascuns în sîn?” Iar el, auzind acestea, căzu la picioarele sfîntului şi, zăcînd jos, zicea: “Am greşit, am greşit!” Apoi sculîndu-se şi scoţînd din sîn basmalele, le-a aruncat înaintea sfîntului.

Într-una din zile, în ceasul cînd sfîntul obişnuia a mînca puţină mîncare seara, un monah, fiul unui dregător, ţinea sfeşnicul ca să lumineze. Iar sfîntul mîncînd, a început diavolul mîndriei a supăra pe cel ce ţinea sfeşnicul şi a-i aduce gînduri de înălţare şi de trufie şi zicea în sine: “Cine este acesta căruia eu îi stau înainte, de-l slujesc ca o slugă şi ţin sfeşnicul?” Acestea gîndind el, Sfîntul Benedict, fiind împodobit cu darul vederii mai înainte, l-a mustrat cu milostivire părintească şi i-a zis: “Închide şi pecetluieşte inima ta, frate, căci intră gînduri de mîndrie şi se răsădesc în tine, şi ia aminte la tine!”

Deci, chemînd pe fraţi, a poruncit de i-a luat sfeşnicul din mîinile lui. Iar el, ieşind afară, şedea şi plîngea. Şi întrebat fiind de fraţi ce a făcut de s-a mîniat sfîntul asupra lui, le-a spus gîndul cel diavolesc ce a intrat în inima lui; cum s-a umflat de vîntul mîndriei şi ce cuvinte zicea în inima sa asupra sfîntului. Şi a arătat otrava ce era ascunsă în inima lui. Deci s-au minunat fraţii de prevă-zătoarea curăţenie a Sfîntului Benedict, căci cele semănate în minte de diavol, nu puteau a se ascunde de sfîntul.

În părţile Campaniei s-a făcut foamete şi strîmtorare de toate lucrurile cele de nevoie. Era lipsă şi în mănăstirea sfîntului şi nu aveau fraţii mai mult de cinci pîini. Văzîndu-i pe dînşii cinstitul părinte posomorîţi, le-a zis: “De ce vă întristaţi pentru pîine, fraţilor? Astăzi aveţi lipsă, iar mîine vă veţi bucura”. Şi a doua zi s-au aflat înaintea porţii mănăstirii nişte saci cu făină de două sute de dimirlii, pentru care Dumnezeu, Stăpînul tuturor, a zis unor oameni, pe care fraţii nu-i cunoşteau deloc, de au venit şi i-au pus la poarta mănăstirii. Deci, minunîndu-se de preaslăvita minune a sfîntului, au slăvit pe Dumnezeu şi s-au învăţat a nu se mai întrista de aici înainte cînd se va întîmpla lipsă, avînd amanet îndrăzneala sfîntului către Dumnezeu.

Iar pentru duhul proorocesc se cade a şti că nu obişnuieşte totdeauna a lumina mintea proorocilor, ci numai în unele vremi. Căci pentru Sfîntul Duh s-a scris în Evanghelie că, unde voieşte El suflă; astfel arătat este că şi cînd voieşte suflă. De aceea şi proorocul Natan, fiind rugat de împăratul David să-i spună de voieşte Dumnezeu să zidească el biserica Domnului, întîi l-a sfătuit, apoi l-a oprit. Şi Elisei proorocul a văzut pe femeie plîngînd, dar pricina n-a ştiut-o, şi către Gheezi, sluga sa, care o oprea să nu se apropie, zicea: “Las-o, căci sufletul ei este întristat, iar Domnul a ascuns de mine şi nu mi-a arătat”. Iar aceasta o face Dumnezeu cu iconomie, căci uneori dînd duhul proorociei, iar alteori ridicîndu-l, cu acest chip uneori înălţa mintea proorocilor, iar alteori o smereşte. Ca şi proorocii primind duhul, să cunoască insuflarea de la Dumnezeu, dar neprimind darul, să se înveţe şi să se cunoască ce sînt, căci sînt pămînt şi cenuşă. Drept aceea şi David zice: Eu sînt vierme, iar nu om. Dar să ne întoarcem la ceea ce ne stă înainte, adică despre Sfîntul Benedict.

Într-altă vreme l-a rugat un om credincios şi foarte cucernic să trimită în satul lui, care este aproape de cetatea Terachinilor, să zidească acolo mănăstire. Chemînd sfîntul pe ucenici, rînduindu-le şi egumen şi iconom, i-a trimis în pace. Dar le-a făgăduit şi le-a zis: “Mergeţi, fraţilor, că în cutare zi vin şi eu la voi şi vă voi arăta în care loc se cade a se zidi biserica, în care loc trapeza, în care loc arhondaricul şi celelalte cîte trebuiesc”. Şi luînd fraţii binecu-vîntarea sfîntului, s-au dus şi au adunat toate cele trebuincioase pentru zidire, au curăţat locul şi au gătit toate, ca venind sfîntul să le găsească gata şi să rînduiască numai zidirile. Dar după noaptea aceea, luminîndu-se ziua în care a făgăduit sfîntul să meargă, s-a arătat egumenului şi iconomului şi le-a spus toate cu dinadinsul cîte trebuiau a se face. După ce s-au deşteptat, cu bucurie povesteau unul altuia vedenia.

Deci, încredinţîndu-se că vine, îl aşteptau; dar, după ce a trecut ziua şi n-a venit, s-au întristat. Apoi mergînd la dînsul, îl întrebau pentru care pricină n-a venit şi-l învinuiau că n-a venit după cuvîntul său. Atunci Benedict, prietenul lui Dumnezeu, a zis: “De ce ziceţi, fraţilor, că n-am venit precum am făgăduit?” “N-ai venit”, au zis aceia. Dar sfîntul a zis: “Dar nu m-am arătat vouă, la amîndoi, noaptea, pe cînd dormeaţi, şi v-am arătat unde şi cum să se zidească mănăstirea? Duceţi-vă şi, după cum aţi văzut şi cum v-am arătat, aşa s-o zidiţi”. Iar ei, auzind acestea, s-au minunat şi după aceea au plecat; apoi toate ale mănăstirii după cum au văzut în vedenie, aşa le-au zidit.

Astfel era purtătorul de Dumnezeu, Părintele Benedict, în facerile de minuni şi proorocii. Dar şi cuvîntul lui era rar uitat de dumnezeiasca putere şi mai întotdeauna era lucrător. Că niciodată nu iese din gura omului ce-şi are inima la cele înalte, cuvînt deşert. Iar de se întîmpla cîndva să vorbească gura lui cuvînt înfricoşător, cuvîntul lui era puternic şi nu cădea. Că nu certa cu temere ori cu socotire, ci cu hotărîre; dar ascultaţi, ca să înţelegeţi cele zise.

Departe de mănăstire două fecioare pustnice, de bun neam, şedeau în casa lor şi pustniceau, iar un om îmbunătăţit şi cucernic le slujea. Dar cinstea neamului nu pricinuieşte cunoştinţă la toţi cei de bun neam, ca să se cunoască şi să se smerească în lumea aceasta şi să nu se socotească că sînt mai buni decît alţii. Căci, de ar fi avut cunoştinţă de aceasta, aceste sfinţite fecioare n-ar fi defăimat şi n-ar fi ocărît pe cel pomenit, care cu osîrdie le slujea. Acela, nesuferind, a venit la omul lui Dumnezeu şi i-a arătat nemulţumi-toarea socoteală a fecioarelor şi necinstea ce primea de la dînsele. Iar purtătorul de semne, Sfîntul Benedict, auzind acestea, le-a vestit, zicînd: “Îndreptaţi-vă şi vă înţelepţiţi limba, fiindcă, de nu vă veţi îndrepta, apoi nu veţi fi împărtăşite”.

Iar hotărîrea aceasta a neîmpărtăşirii nu le-a trimis-o lor ca o hotărîre şi despărţire cu adevărat, ci le-a zis cu iconomie şi părinteşte, vrînd să înceteze cu nemulţumitoarea lor cugetare. Iar ele nu s-au îndreptat, nici au socotit cuvîntul şi sfătuirea sfîntului. După cîteva zile, au murit întru feciorie curată şi au fost îngropate în biserică. Iar cînd se făcea dumnezeiasca Liturghie, după obicei, şi diaconul zicea: “Dacă cineva nu se împărtăşeşte, să iasă din biserică”, femeia care crescuse pe fecioarele acelea şi aducea, după rînduială, prescuri pentru sufletele lor, le vedea pe dînsele – înfricoşat cuvînt -, că ieşind din mormînt, ieşeau şi din biserică.

Văzînd aceasta de multe ori, şi-a adus aminte că omul lui Dumnezeu le-a oprit de la împărtăşirea dumnezeieştilor Taine, pentru că nu se îndreptau. Deci, cu sîrguinţă a venit la dînsul şi, cu multă tînguire căzînd la picioarele lui, i-a vestit vederea aceea de spaimă. Sfîntul, milostivindu-se ca un milostiv ce era, a luat o prescură şi, dîndu-i-o, a zis către dînsa: “Du-te şi dă această prescură s-o slujească pentru dînsele şi de acum nu vor fi neîmpărtăşite”. Deci, s-a adus prescura aceea şi a fost slujită pentru dînsele. Şi strigînd diaconul să iasă cei care nu se împărtăşesc, ele n-au ieşit, nici nu le-a văzut femeia aceea ieşind. De aceea, credem fără îndoială că atunci cînd s-a luat prescura aceea slujită de Sfîntul Benedict, atunci îndată ele s-au învrednicit de iertare.

Un monah oarecare din locaşul sfîntului, fiind stăpînit de duhul lenevirii, nu făcea canonul mănăstirii; iar omul lui Dumnezeu nu înceta a-l sfătui şi nu se lenevea a-l învăţa adeseori. Dar acela nu asculta, ci fără ruşine se purta cu cuviosul, zicîndu-i să-l lase să se ducă la părinţii săi. Într-o zi, supărîndu-se Cuviosul de rugăminţile lui, i-a poruncit cu mînie să plece din mănăstire. Îndată ce a ieşit din mănăstire, în drum l-a întîmpinat un balaur mare, cu gura căscată, care voia să-l înghită. Deci a început a tremura şi cu mare glas a chema pe sfinţi şi a zice: “Alergaţi, alergaţi, că balaurul acesta vrea să mă mănînce!”

Alergînd fraţii, n-au mai văzut balaurul, iar pe dînsul l-au găsit tremurînd; şi pipăind cu mîinile, l-au întors la mănăstire, de unde a făgăduit că nu va mai ieşi; de atunci şi-a ţinut cuvîntul.

Socotesc că nu se cade a o tăcea nici pe aceasta, pe care am auzit-o de la Ilustrie Antonie, care zice: “Un copil s-a îmbolnăvit, încît i-a căzut părul şi trupul i s-a umflat, iar tatăl său l-a trimis la cuviosul şi s-a însănătoşit”. Nici cele povestite mie de Peregrin, ucenicul fericitului, nu este cu dreptate a le tăcea. El mi-a spus că, într-una din zile, un datornic fiind constrîns şi neavînd să plătească, a alergat la cuviosul. Căzînd la picioarele lui, zicea că este dator cu doisprezece galbeni şi are mare nevoie de bani. Iar Cuviosul Benedict a zis cu glas blînd către dînsul: “Iartă-mă frate, că nu am; dar du-te şi întoarce-te după două zile”. Într-acel timp, cuviosul s-a îndeletnicit cu rugăciunea. A treia zi a venit săracul. Şi era o ladă plină de legume, iar deasupra lăzii fără de veste s-au găsit treisprezece galbeni, pe care a poruncit cuviosul de i-a adus. Deci, dîndu-i săracului, a zis către dînsul: “Du-te, fiule, şi pe cei doisprezece să-i dai împrumutătorului tău, iar unul opreşte-l pentru trebuinţele tale”.

Dar să ne întoarcem iarăşi la început şi să povestesc cîte am auzit de la cei patru ucenici ai lui, despre care am pomenit la început. Era un creştin care îl zavistuia şi-l vrăjmăşuia pe altul. Deci, urîtorul binelui l-a îndemnat de l-a şi otrăvit, bînd paharul fără să ştie. Dar deşi n-a murit, după cum a voit acela, s-a îmbolnăvit de lepră, făcîndu-se vrednic de milă. Ducîndu-l la cuviosul, s-a făcut îndată sănătos. Căci, apucîndu-l cuviosul cu mîna dreaptă, toată boala de pe pielea lui a vindecat-o.

Într-acel timp, precum am spus mai sus, era foamete în Campania. Iar Benedict, credinciosul şi înţeleptul econom al lui Hristos, nu înceta a împărţi la cei lipsiţi cele de nevoie ale trupului, pînă ce au sfîrşit toate ale mănăstirii şi nu rămăsese decît puţin untdelemn într-o sticlă. Atunci un ipodiacon, cu numele Agapit, l-a rugat să-i dea şi puţin untdelemn. Iar acest dumnezeiesc bărbat, după ce a pus gînd să dea şi să risipească toate cele de pe pămînt, ca să le găsească în cer, a poruncit să dea puţinul untdelemn ce a rămas. Chelarul a zis: “Bine”, dar nu l-a dat. După puţin, a întrebat părintele pe chelar, de l-a dat. “Ba nu, a zis chelarul, că de aş fi dat şi acela, după poruncă, nu rămînea nici o mîngîiere fraţilor”.

Atunci, mîniindu-se acel preablînd părinte, a poruncit fraţilor să arunce sticla aceea cu untdelemn afară pe fereastră, ca să nu rămînă înăuntru în mănăstire nici un lucru de neascultare, şi a aruncat-o. Afară era o grămadă de pietre mari şi, căzînd sticla peste pietre, nu s-a spart, nici nu s-a vărsat untdelemnul. Deci a poruncit iubitorul de fii s-o aducă şi s-o dea ipodiaconului. Atunci, adunîndu-se fraţii, înaintea tuturor a ocărît pe monahul cel neascultător, pentru necredinţa şi neascultarea lui.

După ce a făcut aceasta, cinstitul părinte, împreună cu toţi fraţii, s-au rugat. În locul unde se ruga era un vas deşert, dar acoperit; şi rugîndu-se sfîntul, s-a umplut de untdelemn, încît se vărsa şi tot locul l-a umplut. Aceasta văzînd-o făcătorul de minuni, Părintele Benedict, a sfîrşit cu rugăciunea. Iar pe necredinciosul şi neascultătorul l-a sfătuit părinteşte, zicînd: “Fiule, agoniseşte credinţă neîndoită şi ascultare vrednică făgăduinţei monahiceşti”. Iar fratele, după cuviinţă fiind învăţat de părinte, s-a cucernicit, s-a ruşinat şi s-a îndreptat.

De-a pururea acest sfînt părinte adeverea sfătuirea cu minuni. Şi nu era nimeni în sinodia lui care să se teamă sau să se îndoiască de făgăduinţele lui sau să nu creadă cuvintelor lui, mai ales după ce au văzut într-un minut cercetarea aceasta de la Dumnezeu. Căci pentru o sticlă ce avea puţin untdelemn, li s-a dat un vas plin ce se vărsa, pentru că Dumnezeu este bogat în milă. Deci, ne închinăm numelui Său.

Într-una din zile, ducîndu-se cuviosul la biserica Sfîntului Ioan Botezătorul, care era zidită pe munte, a ieşit în întîmpinarea lui, în chip de doctor, cel întru tot viclean, ţinînd cornul şi un trepied. Iar sluga lui Dumnezeu, Benedict, l-a întrebat, zicînd: “Unde te duci?” Diavolul a zis: “Iată, mă duc aici la fraţi, să le dau curăţenie”. Deci s-a dus purtătorul de semne părinte şi, după obicei, şi-a făcut rugăciunea, apoi, sfîrşind, s-a întors repede. Duhul cel viclean, găsind un bătrîn din monahii sfîntului, care scotea apă, a intrat într-însul şi-l muncea. Văzîndu-l sfîntul muncindu-se fără milă, i-a dat o palmă şi îndată diavolul a ieşit din bătrîn.

Despre minuni se cuvine a şti, că sfinţii în două feluri săvîrşesc minunile: uneori prin rugăciuni, iar alteori după stăpînire. După cum zice Evanghelistul Ioan: Iar cîţi L-au primit pe Dînsul, le-a dat stăpînire a se face fii ai lui Dumnezeu. Deci dacă prin stăpînire sfinţii sînt fii ai lui Dumnezeu, ce lucru minunat este dacă, după stăpînire, pot face şi minuni? Iar cum că în aceste două chipuri sfinţii lucrează minuni, mărturiseşte Apostolul Petru, care a înviat pe Tavita cea moartă prin rugăciune şi care pe Anania şi pe Safira, care au minţit, mustrîndu-i numai, îndată au murit. Deci, în aceste două chipuri adevărata slugă a lui Dumnezeu, Benedict, a făcut minunile.

Ascultaţi şi alte minuni ale lui. Era un arian cu neamul got şi cu numele Ţalas, căci goţii mai toţi erau arieni. Acesta, în vremea craiului Totila al goţilor, de care s-a vorbit mai sus, s-a aprins de groaznică mînie asupra celor îmbunătăţiţi ai Sfintei Biserici şi cu asprime, cînd vedea un creştin, ori cleric, ori monah, într-un minut îl tăia. Deci într-una din zile, găsind pe un oarecare sătean, îl muncea şi-l bătea cu nemilostivire. Dar nesuferind săteanul şi căutînd barbarul şi cumplitul got lucrurile lui, săteanul, ca să se izbăvească, a zis că le-a dat lui Benedict, robul lui Dumnezeu. Atunci Ţalas a început a-l munci şi a poruncit de i-a legat mîinile cu curele şi l-a pus să alerge înaintea calului, ca să-l ducă să-i arate cine este Benedict acesta; şi l-a dus la mănăstire. Deci a aflat pe cuviosul înaintea uşii chiliei sale, şezînd şi citind. Şi a zis săteanul: “Acesta este Benedict”. Iar gotul cel mîndru, aprins de mînie, cu căutătură sălbatică căuta la cuvios, socotind să-l înfricoşeze. Apoi, cu glas mare şi barbar, îi zise cuviosului: “Scoală-te, repede şi dă-mi lucrurile acestuia, care le-ai luat”. Iar cuviosul îndată şi-a ridicat ochii din carte şi, văzînd pe preaînrăitul Ţalas şi împreună cu dînsul şi pe sătean legat, îndată a făcut o minune mai presus de toate. Căci îndată ce şi-a aruncat ochiul cel de Dumnezeu luminat la cel legat, i s-au dezlegat curelele şi au căzut.

Aceasta văzînd-o Ţalas, s-a cutremurat şi a căzut la pămînt; apoi şi-a pus capul la cinstitele picioare ale omului lui Dumnezeu şi cerea binecuvîntare. Iar cuviosul, fără a se scula din locul său, chemînd pe fraţi, a poruncit: “Luaţi-l pe acesta şi daţi-i să mănînce”. Atunci Ţalas ticălosul, venindu-şi în sine şi cunoscîndu-şi greşeala şi mărturisind-o, asculta cele ce sfinţitul părinte îi zicea ca să se lase de o asprime şi neomenie ca aceea. Şi astfel, Ţalas cu alt gînd şi cu mare umilinţă s-a întors de la mănăstire, zdrobit şi smerit cu duhul; şi nimic n-a mai cerut de la săteanul pe care omul lui Dumnezeu, numai căutînd spre el cu vederea, l-a dezlegat. Deci adevărat este ce am zis, că, cei care-L slujesc cu îndrăzneală pe Atotputernicul Dumnezeu, uneori fac minuni prin stăpînire, iar alteori prin rugăciune. Iată că această minune era din stăpînire, ca şi cealaltă, despre care am zis mai sus. Iar cîte minuni a făcut prin rugăciune, am spus multe şi încă voi mai spune şi aceasta.

Într-o zi cuviosul s-a dus la ţarină, împreună cu fraţii. Iar un lucrător de pămînt, ţinînd în braţele sale trupul fiului său, care atunci cu puţin mai înainte murise, a venit la mănăstire, plîngînd şi căutînd pe luminatul părinte Benedict. Înştiinţîndu-se că este la ţarină şi lucrează cu fraţii şi că va zăbovi acolo, a lăsat trupul înaintea porţii mănăstirii şi a alergat la cuviosul, în ceasul în care el lăsase lucrul şi venea la mănăstire cu fraţii. Pe acesta văzîndu-l tatăl copilului celui mort, a început a striga cu lacrimi către cuviosul şi a zice: “Dă-mi pe fiul meu! Dă-mi pe fiul meu!” Iar cuviosul, înspăimîntîndu-se de cuvînt, a zis către dînsul: “Omule, dar eu am luat pe fiul tău?” Acela zise: “A murit fiul meu, cinstite părinte, deci vino de-l înviază!”

Auzind acestea Sfîntul Benedict, făcătorul de minuni, şi întristîndu-se tare, a zis: “Duceţi-vă, fraţilor, duceţi-vă. Aceste lucruri nu sînt ale noastre, ci ale Sfinţilor Apostoli! Ce voiţi a ne încărca cu sarcini pe care nu le putem ridica?” Iar tatăl celui mort tot aştepta şi-l ruga, adeverind şi jurîndu-se că nu va pleca, pînă nu va învia pe fiul său. cuviosul l-a întrebat, zicînd: “Unde este trupul copilului?” Tatăl a răspuns: “La poarta mănăstirii, cinstite părinte”. Ducîndu-se sfîntul acolo cu fraţii, şi-a plecat genunchii la rugăciune şi a lăsat cinstitul cap peste trupul copilului. Apoi s-a sculat, şi-a ridicat mîinile la cer şi a zis: “Doamne, Dumnezeule, nu căuta la păcatele mele, ci la credinţa omului acestuia, care se roagă şi cere să i se învie fiul. Deci, trimite în trupul acesta, sufletul pe care L-ai luat!” Dar nu se sfîrşise rugăciunea şi sufletul a intrat în trup. Apoi tot trupul copilului s-a cutremurat şi acesta pipăia cu mîna, încît toţi cei de faţă, văzînd o minune înfricoşată ca aceasta făcută de sfîntul, s-au minunat. Deci, apucîndu-l de mînă, l-a dat viu tatălui său. Această minune nu era în puterea lui, dar s-a rugat şi a cerut ca s-o poată face.

Dar sînt unele lucruri care cîteodată le cer sfinţii de la Dumnezeu şi nu le capătă. Cine este, în această viaţă, mai sus decît Pavel? Dar şi acesta de trei ori a rugat pe Domnul pentru neputinţa trupului lui şi nu l-a auzit, neputînd dobîndi lucrul pe care îl dorise. Să vă povestesc şi despre cinstitul Părinte Benedict care a voit un lucru şi nu l-a putut săvîrşi.

Fericitul avea o soră cu numele Scolastica, sfinţită din tinereţe, prin bunăvoinţa puternicului Dumnezeu. Ea avea obiceiul a veni odată pe an la fericitul său frate. Deci se pogora cuviosul cu ucenicii săi acolo aproape, lîngă poarta mănăstirii, la o casă ce o făcuse pentru aceasta şi vorbeau. Mergînd într-o zi în casa aceea, după obicei au petrecut toată ziua în sfinţite cuvinte şi în povestirile Scripturilor cele de Dumnezeu insuflate. Iar după ce s-a făcut seară, au şezut şi au mîncat. Apoi, mîncînd şi vorbind din Sfintele Scripturi, au întîrziat, trecînd cea mai mare parte a nopţii; atunci sfinţita fecioară şi soră după trup a sfîntului, a cerut: “Te rog, fratele meu, să nu lăsăm noaptea aceasta, ci să se facă ziuă vorbind despre cereasca bucurie şi despre veşnica viaţă”.

Fericitul a zis către dînsa: “Ce zici, soro? Eu nu pot să rămîn afară de chilia mea”. Şi era atît de bună vreme şi senin, încît nu se vedea nor. Iar sfînta fecioară, văzînd că nu s-a înduplecat fratele său la rugămintea ei, şi-a încleştat degetele mîini-lor, le-a pus pe masă şi, plecîndu-şi capul peste mîini, ruga pe Atotputernicul Dumnezeu. Îndată ce şi-a ridicat capul de pe masă, s-au făcut atîtea fulgere şi tunete şi s-a pogorît atîta ploaie, încît nici fratele său, nici sinodia lui nu puteau să se ducă la mănăstire şi nu putea nici a ieşi peste pragul casei. Aceasta s-a făcut pentru rugăciunea surorii sfîntului şi pentru lacrimile pe care le-a vărsat, rezemîndu-şi capul pe masă.

Sfîntul Benedict, socotind şi văzînd că era cu neputinţă a se duce la mănăstire, după cum voia şi zicea, pentru tulburarea cea mare a fulgerelor şi a tunetelor şi pentru potopul acelei ploi, s-a întristat şi a zis către sora sa: “Să te ierte Atotputernicul Dumnezeu, soro! Ce este aceasta ce ai făcut?” Ea a răspuns: “Eu te-am rugat şi nu m-ai ascultat; am rugat pe Domnul şi El m-a ascultat. Acum ieşi, dacă poţi, iar pe mine lasă-mă şi du-te la mănăstire”. Deci, rămînînd sfîntul fără voia lui, toată noaptea aceea a petrecut-o priveghind în cuvintele vieţii veşnice şi în povestirile Sfintelor Scripturi. Aceasta am spus-o ca să arăt că sfîntul a voit să facă un lucru, dar n-a putut; căci, cum am zis, sînt lucruri pe care uneori le cer sfinţii de la Dumnezeu şi nu le capătă. Deci dimineaţa, cinstita fecioară s-a dus la chilia sa, iar omul lui Dumnezeu la mănăstire.

După trei zile, stînd sfîntul în chilia sa, şi-a ridicat ochii în văzduh şi a văzut sfîntul suflet al cuvioasei sale surori că ieşise din trup în chip de porumbel şi se suia la cele cereşti. Bucurîndu-se de atîta slavă a surorii sale, a dat mulţumiri, laude şi cîntări Atotputernicului Dumnezeu, iar sfîrşitul ei l-a arătat fraţilor, pe care i-a trimis îndată să aducă în mănăstire încuviinţatul şi cinstitul ei trup şi să-l îngroape în mormîntul pe care îl pregătise pentru sine. Căci mintea lor fiind unită una cu alta totdeauna în Sfîntul Duh, întru tot sfintele lor trupuri nici îngroparea n-a putut a le despărţi.

Într-altă vreme, Servant, diaconul şi egumenul mănăstirii ce se află în părţile Campaniei şi care era zidită de Liberiu, patriciul de atunci, a venit la fericitul Părinte Benedict pentru cercetare, după cum avea obicei, că şi el era plin de cereasca învăţătură. Deci, adăpîndu-se cu cuvintele cele curgătoare de miere ale vieţii veşnice, se împărtăşea de preadulcea mîncare; şi dorind de cereasca patrie cu dor foarte mare, se desfăta cu acestea de-a pururea. Iar cînd trupul cerea hrana simţită, mînca oftînd; iar cînd vremea cerea să se liniştească, Sfîntul Părinte Benedict se suia în foişorul său, asemenea şi Servant se ducea în casele cele dedesubt. Lîngă foişor era altă locuinţă, în care şedeau doi ucenici. Dar Sfîntul Benedict, sluga lui Dumnezeu, încă dormind fraţii, sculîndu-se la rugăciune, stînd la fereastră şi rugînd pe Atotputernicul Dumnezeu; atunci, fără de veste, noaptea a văzut că s-a arătat din cer o lumină mare, încît a fugit întunericul nopţii şi de lumina cea mare atît s-a luminat noaptea, încît covîrşea şi lumina zilei.

În ceasul acelei vedenii a urmat o minune, precum însuşi părintele a povestit pe urmă. Căci zicea că a văzut toată lumea şi pe toţi oamenii pămîntului adunaţi, ca sub o rază a soarelui. Şi, căutînd la acea strălucire a luminii, a văzut sfîntul suflet al lui Gherman, episcopul de la Capua, într-un cerc de foc, fiind luat la cer de sfinţii îngeri. Atunci, cinstitul Părinte Benedict, vrînd să facă părtaş şi martor al acestei înfricoşate vederi pe Servant diaconul, l-a strigat cu glas tare, de două şi de trei ori. Iar acela, tulburîndu-se de neobişnuitul glas al părintelui, s-a suit înspăimîntat în foişor în fugă şi a văzut ceea ce era. Însă nu toată vederea, ci puţină parte a luminii aceleia. Înspăimîntîndu-se de minunea aceasta, omul lui Dumnezeu, Benedict, i-a povestit pe larg toate cîte a văzut. Şi îndată a trimis la cetatea Casin, la preasîrguitorul bărbat Teoprov, ca să se ducă la cetatea Capua să se înştiinţeze de cele despre episcopul Gherman şi să-i vestească. De acolo i-a vestit că a murit. Şi, cercetînd cuviosul, s-a înştiinţat că în ceasul în care el a văzut suirea la cer, s-a făcut sfîrşitul lui Gherman.

Cu bucurie încă aş fi povestit şi multe altele despre cinstitul acesta bărbat, Benedict, dar le trec, căci voiesc să povestesc şi faptele altor sfinţi. Dar aceasta voiesc a se şti că, pe lîngă minunile cu care s-a slăvit în lumea aceasta, acest om al lui Dumnezeu s-a slăvit şi a strălucit nu puţin şi cu învăţătura cuvîntului. Căci el a rînduit canoanele şi pravilele monahilor cu aleasă desluşire şi cu cuvînt luminos. Ale lui obiceiuri şi viaţă, cine voieşte să le ştie cu dinadinsul, citind alcătuirea pravilei lui, adică a tipicului, va înţelege. Căci sfîntul acesta după cum a trăit, aşa a şi învăţat şi după cum a trăit el, aşa şi pe ceilalţi i-a învăţat a petrece.

În anul în care avea să se ducă de-a pururea pomenitul dintru această vremelnică viaţă şi să meargă către Dumnezeu, a vestit ucenicilor celor împreună cu dînsul şi celor depărtaţi, despre ziua sfîntului său sfîrşit. Celor de faţă le-a zis să păzească în taină cîte au auzit, iar celor ce lipseau le-a vestit ce fel de semn se va arăta, cînd va ieşi sufletul lui. Mai înainte cu şase zile de lăudatul lui sfîrşit a poruncit de i-au deschis mormîntul şi îndată, i-a venit o fierbinţeală groaznică şi, din covîrşitoarea aprindere, se împuţinau puterile sufletului. Şi văzîndu-se din zi în zi că slăbeşte şi se usucă, din aprinderea cea mare, în a şasea zi a zis de l-au ridicat şi l-au dus în biserică.

Acolo s-a împărtăşit cu stăpînescul Trup şi Sînge. Stînd în mijlocul ucenicilor şi sprijinindu-se de dînşii, fiind cu totul slab, s-a întors spre răsărit şi, înălţînd mîinile la cer şi rugîndu-se, sfinţitul şi preacuratul său suflet s-a suit, odată cu rugăciunea, în cer şi s-a dat Domnului. Într-acea zi la doi din fraţi, din care unul se liniştea în chilia sa, iar altul locuia departe, li s-a arătat o descoperire asemenea. Au văzut amîndoi că era un drum de la chilia sfîntului ce ajungea pînă la cer, aşternut tot cu mătăsuri. Şi spre răsărit ardeau făclii nenumărate, zeci de mii, rînduri, rînduri, după rînduială, toate aprinse. Şi iată un bărbat îmbrăcat în alb şi luminos la faţă, stînd deasupra, îi întreba pe dînşii, zicînd: “Ştiţi al cui este drumul acesta, pe care îl priviţi minunîndu-vă?” “Nu ştim, au răspuns ei”. Cel îmbrăcat în alb a zis iarăşi: “Aceasta este calea pe care Benedict, iubitul lui Dumnezeu, se suie la cer”. Atunci au înţeles sfîrşitul sfîntului. Căci precum au văzut ucenicii care erau de faţă, tot asemenea au văzut şi cei depărtaţi semnul de care le-a spus sfîntul. Şi s-a îngropat sfîntul lui trup în biserica Sfîntului Ioan Botezătorul pe care sfîntul o zidise în locul jertfelnicului lui Apolon, pe care l-a surpat, precum mai înainte am zis.

În peştera ce este la pîrîu, în care a locuit mai înainte cuviosul, cei ce se apropie cu credinţă pînă astăzi, au mare dar de minuni. Căci minunea care voiesc a o povesti, s-a făcut acolo în peşteră. O femeie a înnebunit şi umbla prin munţi, prin rîpi şi pe cîmpii ziua şi noaptea şi rătăcea; apoi dormea unde o ajungea somnul. Într-o zi, pe cînd rătăcea şi umbla ici şi colo în pustie, s-a dus fără a şti, fiind povăţuită de Dumnezeu, şi a intrat în peştera cuviosului, unde a înnoptat şi a rămas acolo înăuntru. Cînd s-a făcut ziuă a ieşit atît de sănătoasă încît, toţi cîţi o vedeau, ziceau că niciodată n-a fost nebună. Şi astfel a rămas sănătoasă pînă la sfîrşitul vieţii, întru cinstea sfîntului şi întru slava lui Dumnezeu, Căruia se cuvine toată cinstea şi închinăciunea, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Marele arhiereu al lui Dumnezeu, Sfîntul Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, pentru cinstirea cea dreptcredincioasă a sfintelor icoane a fost izgonit din scaunul său de răucredinciosul împărat Leon Armeanul (813-820), în insula Proconis. Şi, petrecînd acolo în strîmtorare şi chinuire treisprezece ani, s-a mutat la Domnul şi s-a îngropat lîngă biserica Sfîntului Mucenic Teodor, în mănăstirea cea zidită de dînsul.

După ce au trecut cîţiva ani şi au pierit cu sunet răucredincioşii împăraţi Leon Armeanul, iar după dînsul Mihail Valvos (820-829), apoi Teofil, fiul lui (829-842), a luat sceptrul împărăţiei greceşti dreptcredincioasa Teodora, împreună cu fiul său Mihail, care era foarte tînăr; asemenea şi mincinoşii patriarhi ai Constantinopolului, adică Teodot Casiter, după dînsul Teodor Spatarocandilat, apoi Antonie Casimat au pierit de pe pămîntul celor vii. După aceasta Ioan, ce se numea Annia, care a fost cu meseria vrăjitor, s-a gonit de pe scaun ca unul ce era fără rînduială ales. Şi a luat scaunul Sfîntul Metodie, cînd s-a întors buna credinţă şi icoanele sfintelor biserici; atunci şi cinstitele moaşte ale Sfîntului Nichifor, mărturisitorul lui Hristos, s-au întors de la surghiun în Constantinopol.

Pentru că, preasfinţitul Patriarh Metodie a sfătuit pe drept-credincioasa împărăteasă Teodora: “Nu este cu cuviinţă ca Sfîntul Nichifor, cel mai vestit între patriarhi pentru dreapta credinţă, să fie izgonit de pe scaun şi pînă într-atîta uitat, deşi este mort. Deci, se cade să se întoarcă sfîntul lui trup la scaunul său, altfel nu vom scăpa de păcat. Iar dacă îl vom lăsa să fie în pedeapsă, vom arăta că împreună ne-am învoit la izgonirea lui şi că a fost izgonit cu dreptate. Ştim seminţia lui Iosif, că s-a învrednicit binecuvîntării pentru că oasele tatălui, după patru sute de ani, le-au adus fiii din Egipt în pămîntul Canaan.

Iar noi, fii ai binecuvîntării fiind, oare să suferim mai mult ca să ne lipsim de venirea părintelui nostru, de care sîntem hrăniţi cu dumnezeieştile legi întru dreapta credinţă? Pentru că cetatea aceasta împărătească, care este cea mai vestită sub soare, doreşte cinstitele moaşte ale sfîntului povăţuitor şi păstorului său, fiind gata a le păstra la sine cu bună credinţă. Veselească-se iarăşi Sfînta Biserică de mirele său, de care s-a lipsit cînd era viu, fiind luat cu nedreaptă mînă. Iar acum, trupul celui odihnit întru Domnul se întoarce cu porunca împărătesei iubitoare de oameni. Vezi, o, dreptcredincioasă împărăteasă, pe poporul cel împăcat prin tine cu dreapta credinţă, cum doreşte să audă glasul păstorului său cel mort. Pentru că măcar numai umbra lui de o va vedea, îl va socoti ca însufleţit, şi ca pe un viu îl va primi şi-l va păzi ca pe o vistierie preabogată”.

Cu nişte graiuri ca acestea ale preasfinţitului Patriarh Metodie iubitoarea de Hristos, împărăteasa Teodora, îndată s-a învoit, zicînd: “Va fi aceasta de folos sufletelor noastre şi numele nostru va fi cinstit în vremurile cele de pe urmă”. Deci, nezăbovind, preasfinţitul Patriarh a luat preoţi şi monahi şi s-a dus în insula Proconis, urmîndu-i mulţime de popor, şi, intrînd în mănăstirea Sfîntului Mucenic Teodor, a descoperit mormîntul Sfîntului Nichifor. Atunci au văzut toţi cinstitul trup, după nouăsprezece ani, întreg cu totul, neavînd nici urmă de stricăciune şi dînd bună mireasmă.

Făcînd cîntare de toată noaptea şi săvîrşind dumnezeiasca Liturghie, Sfîntul Metodie a intrat în acel mormînt şi, cuprinzînd cinstitele moaşte ale Sfîntului Nichifor, grăia către dînsul ca şi către un viu: “O, preafericitule bărbat, cel ce te-ai asemănat Sfîntului Ioan Gură de Aur – căci după asemănarea aceluia ai luat asupra ta osteneala şi ai răbdat nevoi -, şi precum el, aşa şi tu, cu îndrăzneţ cuvînt mustrînd fărădelegea, ai suferit izgonire nedreaptă. Acum, după atîta surghiunie de treizeci de ani, în viaţă şi după moarte, dă-te nouă fiilor tăi, celor ce te iubim, şi, ieşind de aici, întoarce-te la ale tale, căci şi acum poporul, ca şi altă dată, are să te primească. Pentru că împăratul cel fără de Dumnezeu, care cu nelegiuire te-a izgonit din Biserică, şi-a luat pedeapsa cea vrednică după faptele sale, lipsindu-se cu ticăloşie de împărăţie şi de viaţă. Iar acum împăraţi dreptcredincioşi, ţie, celui mort, ca unui viu îţi dau a ta Biserică pe care, ca nişte fii ai Evangheliei, împreună cu mine au curăţat-o de necurăţeniile ereticilor şi au adus-o în acelaşi chip, precum ai împodobit-o tu mai înainte şi ai lăsat-o frumoasă şi fără de prihană. Caută şi vezi pe fiii tăi adunaţi, care sînt veniţi de prin cetăţile cele de aproape, iar alţii, fiind departe, cu dorinţă aşteaptă întoarcerea ta la dînşii. Pe aceştia tu, ca pe cei sărmani şi mîhniţi, să nu voieşti a-i trece cu vederea şi a fi departe de dînşii. Cetatea ta să aibă ca pe un dar preascump sfintele tale moaşte, prin care, împodobindu-se, mai mult să se mărească şi să se proslăvească decît cu coroana cea împărătească”.

Zicînd unele ca acestea, preasfinţitul Patriarh Metodie a ridicat de la pămînt moaştele sfîntului şi, punîndu-le în racla cea nouă, le-a luat pe umeri împreună cu sfinţitul sobor şi cu cîntări de psalmi le-a dus în corabie. Apoi, ridicînd pînzele, a ajuns degrabă la împărăteasca cetate. Dreptcredincioasa Teodora, cu fiul său Mihail, cu toată suita şi toată mulţimea poporului, cu lumînări, cu tămîieri, cu cîntări şi cu negrăită bucurie şi veselie dănţuind, au ieşit la limanul corăbiei, în întîmpinarea cinstitelor moaşte ale Sfîntului Nichifor, patriarhul lor.

Deci, luîndu-le, le-au dus mai întîi în soborniceasca biserică a Sfintei Sofia, din care a fost izgonit odată. Şi s-a săvîrşit acea întoarcere a sfintelor moaşte în treisprezece zile ale lunii martie, în care mai înainte a fost izgonit Sfîntul Nichifor de către răucredinciosul împărat; adică în care zi a fost izgonit, în aceeaşi zi s-a şi întors. După ce s-a plecat ziua aceea în care s-a săvîrşit întoarcerea, s-a făcut cîntarea de toată noaptea în biserica Sfintei Sofia, deasupra cinstitelor moaşte. A doua zi le-au dus din Sfînta Sofia în biserica Sfinţilor Apostoli şi le-au pus acolo cu cinste. Acolo şi soborul lui s-a rînduit a se săvîrşi întru cinstea şi pomenirea Sfîntului Nichifor Mărturisitorul şi întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Acest sfânt s-a născut din părinţii Isac şi Teodota. Tatăl Său săvârşindu-se din viaţă în timp ce se găsea mai mare peste ţinutul eghepelaghiţilor, el a rămas în grija mamei sale. La vârsta de doisprezece ani a fost logodit cu o copilă, cu care a trăit laolaltă timp de opt ani. Şi el şi logodnica lui aveau multă avere. Auzind pe unul dintre servii săi vorbindu-i de viaţa monahală, s-a umplut de dor după această viaţă. După ce mama lui a murit, lăsându-i nesfârşită bogăţie, tatăl logodnicei lui îl silea continuu să îndeplinească cele rânduite în vederea căsătoriei. Venind ziua sorocită pentru aceasta, li s-a pregătit cămara de nuntă şi atât cântecele de nuntă, cât şi toate celelalte s-au săvârşit după rânduială. Dar după ce fericitul Teofan şi soţia lui au rămas singuri, el a dezvăluit tinerei gândurile tainice pe care le avea, iar aceasta nu numai că a consimţit la ceea ce îi cerea soţul ei, ci l-a încredinţat că ceea ce avea să facă el va face şi ea, deopotrivă. Auzind acestea, Teofan a mulţumit lui Dumnezeu, iar de atunci mai departe îşi făceau împreună rugăciunile lor de zi şi de noapte.

Nelegiuitul împărat Leon, ca şi socrul tânărului, auzind acestea, s-a împotrivit cu toată puterea dorinţei lui. Ceva mai mult, împăratul l-a trimis în cetatea Cizicului, care atunci se zidea, încredinţându-l cu supravegherea lucrărilor. Ducându-se acolo, cinstitul tânăr a adus la îndeplinire porunca împăratului, împlinind lucrarea aceea cu cheltuiala lui. În anul al douăzeci şi unulea al lui, împăratul cel cu nume de fiară şi socrul lui încetând din viaţă, de pe urma morţii lor nu numai Teofan s-a bucurat de libertate, ci şi lumea întreagă. Sceptrul împărăţiei a fost luat mai departe de împărăteasa Irina.

Fiindcă acum îşi putea aduce nestingherit gândul la îndeplinire, el şi-a împărţit averile la cei lipsiţi şi săraci şi pe toţi slujitorii lui i-a cinstit cu libertatea. Şi dând soţiei sale multă avere, a dus-o, după voia ei, în Mănăstirea Princhipos, unde aceasta s-a călugărit, primind numele de Irina, în loc de Megalusa, cum se numea mai înainte. Iar el, dându-se pe sine Domnului, a intrat în mănăstirea, zisă a lui Polihroniu, care se găsea în munţii din ţinutul Sigrana. Dacă s-a făcut călugăr, nu a voit să primească să fie conducător, ci stând în chilie îşi scotea hrana de pe urma propriilor sale mâini, copiind, cu scrisul său frumos, diferite lucrări, timp neîntrerupt de şase ani. După aceasta, plecând de acolo, s-a dus în aşa-numita insulă Calonim, unde după ce a ridicat o mănăstire s-a întors iarăşi în Muntele Sigrianei. În al cincizecilea an al vieţii lui a fost cuprins de o boală. Pe urma acestei boli el a rămas mai departe tot timpul vieţii la pat şi nemişcat.

După împărăteasa Irina a urmat la împărăţie Leon Armeanul. Cele întâmplate în timpul împărăţiei acestuia sunt cunoscute de toţi. El a mers până acolo cu ticăloşia şi nelegiuirea lui, încât a trimis după acest om al lui Dumnezeu, spunându-i: “Vino şi te roagă pentru noi, că pornim împotriva barbarilor”. Dar Teofan, pentru că nu se putea mişca, a fost luat cu căruţa, dus până la corabie şi apoi cu corabia adus până la Constatinopol. Ajuns aici, nu a putut vedea faţa cea necurată a tiranului, ci acesta i-a trimis numai înştiinţare spunându-i: “Dacă vei consimţi la rugămintea mea, îţi voi da şi ţie şi mănăstirii tale multe bunătăţi; iar de nu, te voi pedepsi cu lemnul spânzurătorii şi te voi pune înaintea tuturor ca pildă, spre înfricoşare”. Mărturisitorul Teofan însă i-a răspuns: “Nu-ţi deşerta vistieriile de darurile tale; în ceea ce priveşte lemnul spânzurătorii, sau chiar şi focul, pregăteşte-le încă de astăzi. Căci aceasta doresc: să mor pentru dragostea Hristosului meu”.

Auzind acestea, neruşinatul l-a dat în mâinile lui Ioan Mantos, care se găsea atunci pe scaunul patriarhal de la Constantinopol, care se fălea cu ştiinţa lui, pentru că socotea că acesta îl va face să-şi schimbe gândul, cu puterea intrigilor sale. Sfântul Teofan, fiind dat în seama acestuia, a fost dus la mănăstirea de la Ormizda a lui Serghie şi Vah, care se găsea în apropierea palatului, unde a început lupta în cuvinte cu Mantos. Dar Mantos fiind învins de Teofan, care l-a străfulgerat cu lumina înţelepciunii lui şi care l-a încredinţat de neschimbarea gândului său, plin de ruşine l-a trimis din nou nebunului tiran, arătându-se cu aceasta, nemernicul, nu orator plin de slavă, ci dimpotrivă, cu totul neînvăţat. Şi ducându-se şi el înaintea împăratului i-a zis: “O, împărate, mai uşor este a înmuia fierul ca ceara, decât să schimbi pe omul acesta în ceea ce doreşti tu”.

După ce tiranul a aflat aceasta, a dat poruncă să fie dus sfântul în palatul lui Elefterie şi să fie închis într-o încăpere foarte strâmtă şi întunecoasă, punându-se şi paznici la uşă, aşa încât să nu poată fi slujit de cineva. Trăind în felul acesta timp de doi ani şi apăsat fiind de necazuri şi nevoi, a ruşinat şi cu aceasta pe tiran. Căci neizbutind nimic, cu toate că-l silea în fiecare zi să se supună voinţei lui, a fost surghiunit în insula Samotrachi. Dar ducerea lui în surghiun, i-a grăbit şi plecarea din trup. Astfel, trăind în acea insulã numai douăzeci şi trei de zile, a răposat acolo, pornind în cuvioşie şi pace la Domnul. Şi cine, oare, ar putea spune de câte binecuvântări s-a umplut locul acela şi câte vindecări au înflorit mai târziu acolo?

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Grigore Dialogul, papă al Romei.

Acesta a trăit în vremea împăratului Iustinian şi a fost mai întâi monah şi egumen al mănăstirii aşa-zisă a Clioscavrei. Apoi i s-a încredinţat scaunul arhieresc; dar a primit arhieria nu la întâmplare sau prin vreo alegere fără de judecată, ci cu voinţa lui Dumnezeu, aşa cum se va vedea mai departe. Astfel, pe când se găsea încă în mănăstire stând în chilia lui şi pregătindu-se odată să ia pana şi să o înmoaie în cerneală ca să scrie, a venit la el cineva care tocmai scăpase dintr-un naufragiu, plângându-şi nenorocirea şi rugându-l pe cuvios să se milostivească şi să-l ajute în nenorocirea în care se găsea. Dar acela care-i cerea acestea nu era cineva lipsit, după cum se va vedea; căci nici măcar om nu era, care scăpat din vreun naufragiu să vină la el gol, din nevoia de a căpăta ceva, ci era un înger, care sub chipul acesta de om care avea nevoie venise la el ca să dea pe faţă dragostea nesfârşită de oameni care se găsea ascunsă în sufletul cuviosului Grigorie. Acela venind o dată şi mai venind după aceasta şi a doua şi a treia oară, nu a plecat niciodată cu mâna goală, încât după ce sfântului nu i-a mai rămas nici o monedă de aur, a adus şi i-a dat plin de osârdie, chiar şi potirul de argint al mănăstirii. Căci atât de lipsit de răutate şi plin de dragoste era faţă de cei lipsiţi, încât nu numai că, din lipsa banilor şi de pe urma stăruinţei celui ce-i cerea şi care primise de la el tot ce avea, de câte ori venise, nu s-a supărat, căutând să-l urască şi să-l alunge, ci a mers până acolo încât s-a atins şi de lucrurile mănăstirii, decât să-l treacă cu vederea pe omul acela, care nu putea dobândi cele de care avea nevoie şi să-l lase să plece neajutorat.

Dar, ajungând la treapta de arhiereu, a arătat şi mai departe aceeaşi dragoste faţă de cei săraci. Odată, dând poruncă să fie aduşi la masa lui doisprezece săraci, în timp ce se aflau la masă, el a văzut şi pe un al treisprezecelea, care i s-a arătat numai lui, în timp ce ceilalţi nu puteau să-l vadă. După chipul înfăţişării şi după mişcările lăuntrice acesta din urmă i s-a părut sfântului deosebit de ceilalţi. Pentru aceasta oprindu-l, l-a întrebat care este numele lui şi cine este de a venit şi el acolo. Acela însă i-a răspuns că nu este îngăduit să audă cineva numele lui, căci este un nume minunat; a spus numai că este un înger, care mai înainte fusese trimis de Dumnezeu la el pentru a-i cere bani şi care după aceea primise poruncă de la Dumnezeu să fie mereu cu el şi să-l păzească.

Cuviosul părinte Grigore, fiind priceput în meşteşugul scrisului şi cunoscând toată înţelepciunea, a lăsat Bisericii multe scrieri. Acestea au fost alcătuite nu numai cu ajutorul judecăţilor omeneşti şi cu înţelepciunea cuvintelor, ci şi cu ajutorul Duhului Sfânt, aşa cum după încetarea lui din viaţă ne-a făcut cunoscut arhidiaconul lui, Petru, care ne-a spus că ori de câte ori sfântul Grigore scria, un porumbel alb se apropia de gura lui, ca şi cum i-ar fi arătat şi l-ar fi îndemnat cele ce trebuia să scrie. Ajungând până în locurile îndepărtate ale Apusului, sfântul Grigore a petrecut învăţând şi aducând la Hristos neamul saxonilor, pentru care aceştia se duc la Roma cea veche, unde se găseşte îngropat trupul său, cinstindu-l în fiecare an cu slujbe deosebite. Se spune, iarăşi, că el este cel ce a hotărât ca să se săvârşească de către romani Sfânta Liturghie şi în post, alcătuind Liturghia celor mai înainte sfinţite, care se săvârşeşte şi în zilele de acum.

Tot în această zi, pomenirea dreptului Finees, care în pace s-a săvârşit.

Dreptul Finees, nepotul Marelui Preot Aaron (prăznuit şi el în această zi) şi fiul Marelui Preot Eleazar, a fost el însuşi preot, foarte râvnitor în funcţia sa.

Când poporul evreu era aproape de pământul făgăduit, după ce Sfântul Prooroc Moise (prăznuit în 4 septembrie) i-a condus afară din Egipt, vecinii lor, moabii şi madianiţii au fost cuprinşi de frică şi invidie. Nevrând să se bazeze pe propria lor forţă, aceştia l-au invocat pe Balaam să blesteme poporul evreu. Însă Domnul i-a făcut cunoscută voia Sa lui Balaam astfel încât acesta a renunţat la blestem, văzând că Domnul vrea să-i binecuvânteze (Numeri 24, 1).

Apoi moabii i-au făcut pe evrei să se închine lui Baal-Peor. Dumnezeu i-a pedepsit pe evrei pentru apostazia lor şi a trimis o boală asupra lor, murind mii dintre ei. Ceilalţi, văzând mânia lui Dumnezeu s-au căit şi s-au întors la El.

Pe atunci, un anumit om cu numele Zimri din tribul lui Simeon a venit şi a adus între fraţii săi o madianită, în ochii lui Moise şi în ochii întregii obşti a fiilor lui Israel, când plângeau ei la uşa cortului adunării. (Numeri 25, 6). Finees, plin de mânie, a intrat în cortul lui Zimri şi l-a ucis pe acesta dar şi pe femeie cu o lance.

“Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Finees, feciorul lui Eleazar, fiul preotului Aaron, a abătut mânia Mea de la fiii lui Israel, râvnind între ei pentru Mine, şi n-am mai pierdut pe fiii lui Israel în mânia Mea;  De aceea spune-i că voi încheia cu el legământul Meu de pace, şi va fi pentru el şi pentru urmaşii lui de după el legământ de preoţie veşnică, căci a arătat râvnă pentru Dumnezeul său şi a ispăşit păcatul fiilor lui Israel”.  (Numeri 25:10-13).

Apoi, la porunca Domnului, Finees s-a dus ca şi căpetenie a oastei israeliţilor şi s-au ridicat împotriva moabilor bătându-i pentru necredinţa şi trădarea lor. După moartea Marelui Preot Eleazar, Sf. Finees a fost ales în unanimitate Înalt Preot. Înalta preoţie, după promisiunea Domnului, a continuat şi pentru urmaşii săi. Sf. Finees a murit la o vârstă înaintată, în jurul anului 1500 î.C.

Sfantul Sofronie este pomenit de Biserica Ortodoxa in fiecare an pe 11 martie.

Acest sfant se tragea din tara Feniciei, nascandu-se in cetatea Damasc, la mijlocul secolului al VI-lea. Provenea dintr-o familie de crestini evlaviosi, Plinthas si Mira.

Profitand de istetimea pe care o deprinde de la parinti impreuna cu inclinatia pentru invatatura, devine iscusit in toate cunostintele pe care o persoana le putea dobandi in acea perioada. Din perioada in care acesta inca era in Damasc deprinde toata virtutea care in acele timpuri persoanele reuseau sa o deprinda doar in pustiu. Mai apoi merge la Manastirea marelui Teodosie, incepatorul vietii de obste, loc unde isi va petrece in liniste timpul alaturi de Dumnezeu. Acolo isi intareste inima si mintea, citind fara incetare Sfintele Scripturi.

Avid dupa si mai multa invatatura si dupa o viata cat mai curata, poposeste la Alexandria. Acolo intalneste un barbat vrednic pe care il chema Ioan Moshu, o persoana plina de viata, care avand acelasi gand, isi impartaseste cunostintele cu Sofronie. Se imbolnaveste subit de o boala de ochi, insa sfintii Chir si Ioan il vindeca cu puterea rugaciunii. Drept rasplata, le cere permisiunea sa scrie despre minunile pe care acesti sfinti le savarseau in fiecare zi.

Mai apoi, datorita vietii lui curate, ajunge sa fie hironit patriarh al Ierusalimului. Iar cand sfanta cetate a cazut in mainile persilor, acesta merge la Alexandria, pentru a discuta cu Ioan cel Milostiv, cel care se afla in scaunul apostolic al cetatii. La moartea acestuia, aflandu-se in Alexandria, Sofronie descrie viata cea plina de milostivire si viata curata pe care sfantul Ioan cel Milostiv a dus-o.

Reintorcandu-se la Ierusalim, indruma turma Mantuitorului cu multa truda si iubire. Lupta pe care Sofronie a dus-o a fost nu doar impotriva demonilor, ci si impotriva ereticilor, pe care ii combate cu dovezi prezente in Sfintele Scripturi. Lasa ca mostenire Bisericii fofarte multe scrieri in care ii invata pe credinciosi despre viata cea dreapta in voia bunului Dumnezeu. Astfel, ducand o viata buna, lunga si pe placul lui Dumnezeu, dupa ce a invatat foarte multi credinciosi despre credinta cea dreapta, slujind neincetat in numele Domnului nostru Iisus Hristos si indrumand cu cuviinta turma Mantuitorului, se muta in pace la Domnul.

Pe vremea împărăţiei necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creştinilor şi pe toţi credincioşii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic şi isteţ spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creştinilor, care se aflau în cetele ostăşeşti, să aducă jertfă diavolilor. Şi erau în ceata lui Agricolae, în părţile Capadociei, nişte ostaşi, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostăşească şi aveau dreapta credinţă în Hristos Dumnezeu, fiind bărbaţi tari şi nebiruiţi în războaie, iar în dumnezeieştile Scripturi foarte iscusiţi.

Înştiinţîndu-se voievodul despre trei dintre aceştia, Chirion, Candid şi Domnos cît şi despre însoţitorii lor cum că sînt creştini, i-au prins şi i-au silit spre închinarea la idoli; că zicea către dînşii voievodul astfel: “Precum în războaie aţi fost cu un suflet şi cu un cuget şi v-aţi arătat vitejia voastră, tot aşa şi acum, cu un cuget şi un suflet, să arătaţi supunerea voastră la împărăteştile legi şi să jertfiţi zeilor de voie, mai înainte pînă a nu vă sili cu muncile”.

La aceste cuvinte sfinţii ostaşi, răspunzînd tiranului, au zis: “Dacă pentru împăratul cel pămîntesc ne-am luptat în războaie şi am biruit pe vrăjmaşi, precum singur mărturiseşti, ticălosule, cu atît mai vîrtos ne vom nevoi pentru Împăratul cel fără de moarte şi vom birui a ta răutate şi al tău vicleşug”. Atunci a zis voievodul Agricolae: “Una din două stă înaintea voastră: ori zeilor să aduceţi jertfă şi să luaţi mai mari daruri, ori, nesupunîndu-vă, să fiţi necinstiţi şi izgoniţi din dregătoria ostăşească. Gîndiţi-vă şi alegeţi ceea ce vi se pare vouă că este mai de folos”.

Sfinţii ostaşi au zis: “Despre ceea ce ne este nouă de folos, se îngrijeşte Domnul”. Zis-a voievodul: “Nu grăiţi multe, ci, lăsînd vorbele cele mincinoase, pregătiţi-vă să jertfiţi de dimineaţă zeilor”. Acestea zicîndu-le Agricolae, a poruncit să-i ducă în temniţă, unde, intrînd sfinţii, şi-au plecat genunchii la rugăciune şi ziceau către Dumnezeu: “Scoate-ne pe noi, Doamne, din ispită şi din smintelile celor ce lucrează fărădelegea”. Iar după ce a înserat, au început a cînta psalmul acesta: Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperămîntul Dumnezeului cerului se va sălăşlui – zicînd şi cealaltă parte a psalmului aceluia, pînă la sfîrşit. Iar după cîntare se rugau şi iarăşi cîntau după rugăciune. Deci astfel au petrecut fără somn, pînă la miezul nopţii.

În cîntare începea stihurile Sfîntul Chirion, iar Sfinţii Candid şi Domnos, împreună cu ceilalţi, cîntînd după Chirion, repetau acele stihuri. Iar la miezul nopţii li s-a arătat Domnul, zicîndu-le: “Bun este începutul nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda pînă în sfîrşit, acela se va mîntui”. Acel glas al Domnului toţi l-au auzit şi s-au înspăimîntat, apoi s-au bucurat şi n-au dormit pînă a doua zi. Iar Agricolae voievodul adunînd prietenii şi sfetnicii săi, le-a poruncit să aducă din temniţă înaintea sa pe sfinţii patruzeci de ostaşi, către care a zis: “Acestea ce voi zice către voi, nu cu înşelăciune, nici cu vicleşug le voi zice, ci însuşi adevărul voi grăi. Cîţi ostaşi are împăratul vostru, nu sînt asemenea vouă întru nimic, nici întru înţelepciune, nici întru tărie, nici întru frumuseţe, nici aşa de iubiţi nu-mi sînt mie ca voi. Aşadar, a mea dragoste să nu voiţi a o întoarce spre ură, că în a voastră putere stă ca ori dragostea mea, ori ura să le aveţi”.

A răspuns Sfîntul Candid: “Numele tău, Agricolae, se potriveşte cu obiceiul, pentru că eşti înşelător şi sălbatic”. Zis-a voievodul: “Au nu v-am spus că întru a voastră stăpînire este ori spre dragoste către voi, ori spre ură să mă porniţi?” Iar Sfîntul Candid a zis: “De vreme ce, precum singur grăieşti, este întru a noastră stăpînire, de aceea vrem ca spre ură către noi să te pornim. Că şi noi te urîm pe tine şi numai de la Dumnezeul nostru căutăm milă şi dragoste. Tu, cel sălbatic şi fără de omenie, vrăjmaşule al Dumnezeului nostru, să nu ne iubeşti pe noi, fiind în fărădelege şi zavistnic şi cuprins de întunericul rătăcirii, iar numele tău cel sălbatic fiind asemenea cu obiceiurile cele de fiară”.

De aceste cuvinte ale sfîntului minunîndu-se voievodul şi scrîşnind din dinţi ca un leu, a poruncit să-i arunce pe sfinţi în legături şi în temniţă. Iar Sfîntul Chirion a zis către dînsul: “Nu ai de la împăratul stăpînire ca să ne munceşti, ci numai ca să ne întrebi”. Temîndu-se, voievodul a poruncit ca, lăsîndu-i liberi, să-i bage în temniţă şi să nu-i pună în legături; însă a poruncit străjerului temniţei ca să-i păzească cu grijă, căci aştepta venirea voievodului Lisie.

Deci, şezînd sfinţii în temniţă, în toate zilele şi nopţile învăţau de la Sfîntul Chirion, pentru că le zicea: “Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu ni s-a întîmplat aceasta, o, fraţilor, căci ne-am întovărăşit întru cea vremelnică oaste. Pentru aceasta să ne sîrguim a nu ne despărţi în veci. Ci, precum am vieţuit cu un suflet şi cu un cuget, astfel şi mucenicia s-o săvîrşim împreună şi, precum am plăcut împăratului celui muritor, astfel şi Celui fără de moarte, Împăratului Hristos Dumnezeu, să ne sîrguim a fi plăcuţi”.

După ce au trecut şapte zile, sfinţii fiind încă ţinuţi în temniţă, Lisie voievodul a venit în ţările acelea şi în cetatea Sevastiei. Apoi, şezînd la judecată împreună cu voievodul Agricolae, în ziua a opta a poruncit să-i aducă pe sfinţii patruzeci de ostaşi. Sfinţii mergînd la judecata cea nedreaptă, Chirion fericitul îi sfătuia astfel pe fraţii săi: “Fraţilor, să nu ne temem. Au doar nu ne ajută Dumnezeu în războaie, cînd Îl chemăm pe El şi biruim pe vrăjmaşi? Aduceţi-vă aminte cînd am fost într-un război mare oarecînd şi toate cetele noastre s-au pus pe fugă, iar noi singuri, numai patruzeci, am rămas în mijlocul vrăjmaşilor şi ne-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi şi, cu ajutorul Lui, pe unii i-am ucis, iar pe alţii, rănindu-i, i-am izgonit. Şi întru atîta mulţime de potrivnici şi într-un atît de mare război, nici unul din noi n-a fost rănit. Iar acum numai trei s-au sculat asupra noastră: satana şi voievozii Lisie şi Agricolae. Mai bine-zis, numai vrăjmaşul cel nevăzut ridică război asupra noastră. Oare unul singur va putea să biruiască patruzeci? Să nu fie.

Deci se cuvine nouă acum să facem ceea ce făceam totdeauna, adică să alergăm la Dumnezeu cu fierbinte rugăciune. Iar El, ajutîndu-ne, nici legăturile, nici muncile nu ne vor vătăma pe noi. Oare nu totdeauna o rînduială ca aceasta păzeam? Căci, cînd intram în război, cîntam acest psalm: Dumnezeule, întru numele Tău mîntuieşte-mă şi întru puterea Ta mă judecă! Dumnezeule, auzi rugăciunea mea, ia în urechi graiul gurii mele. Şi acum acelaşi lucru să facem, că ne va auzi Dumnezeu şi ne va ajuta!”

Atunci cîntau sfinţii psalmul acela, pînă ce au fost duşi la judecată. La priveliştea aceea se adunase tot poporul cetăţii. Iar cînd au stat înaintea lui Lisie şi a lui Agricolae, Lisie voievodul căutînd spre dînşii, a zis: “Mai mari dregătorii socotesc că poftesc bărbaţii aceştia”. Şi a zis către sfinţi: “Vrednicii mai mari şi mai multe daruri decît alţii veţi lua de la mine, numai de vă veţi supune legilor împărăteşti, ca să aduceţi jertfă zeilor. Vi se dă voie de alegere ca, ori închinîndu-vă zeilor, să luaţi mai mari daruri şi cinstiri, ori, de vă veţi lepăda a face aceasta, îndată vă veţi lipsi de dregătoria ostăşească şi la munci veţi fi daţi”.

Răspuns-a Sfîntul Candid: “Nu numai cinstea ostăşească, ci şi trupurile noastre să se ia de la noi, că nimic mai scump nu este nouă, nimic mai cinstit, decît Hristos, Dumnezeul nostru”. Atunci a poruncit voievodul ca să bată cu pietre pe sfinţi peste gură. Iar Sfîntul Candid a zis: “O, boierule al întunericului şi învăţătorule a toată fărădelegea, începe să faci acestea şi vei vedea răsplătirea”. Iar voievodul, scrîşnind din dinţi, a zis către sfinţi: “O, răi slujitori! Pentru ce nu faceţi mai degrabă cele ce se porunceşte vouă?”

Iar slujitorii idoleşti, luînd pietre, cînd voiau să arunce asupra sfinţilor, ei aruncau unul asupra altuia şi unii pe alţii se ucideau. Iar sfinţii mucenici, văzînd aceea, se întăreau întru Domnul şi se făceau mai cu îndrăzneală.

Atunci voievodul, pornindu-se spre mînie, a apucat o piatră şi a aruncat asupra unuia din sfinţi; iar piatra aceea a lovit pe voievod în obraz şi i-a sfărîmat gura. Atunci Sfîntul Chirion a zis: Cei ce se luptă cu noi au slăbit şi au căzut. Cu adevărat sabia lor a intrat în inimile lor şi arcele lor se vor sfărîma.

Voievodul a zis: “Aşa mă jur pe zei, cum că o vrăjitorie s-a arătat întru dînşii”. Iar Sfîntul Domnos a zis: “Astfel mă jur pe Hristos, cum că Dumnezeu a biruit, făcînd ca feţele voastre cele fără de ruşine, care grăiau asupra Fiului Său nedreptate, să le acopere de ruşine. Au nu te ruşinezi, nebunule şi diavole, plin de întunericul cel mai de jos. Străinule de tot adevărul, semănătorule de sminteli, Agricolae, tu eşti cap al diavolului, iar boierul cel dimpreună cu tine este coadă a mîniei şi amîndoi sînteţi slugi ale satanei. Dacă la începutul muncilor ce ni le-aţi adus nu v-aţi încredinţat de puterea lui Dumnezeu care este cu noi, apoi începeţi alte munci”.

Slujitorii tiranului au zis către sfinţi: “O, cei mai fără de minte vrăjmaşi ai zeilor noştri şi străini de mila lor, pentru ce nu le aduceţi jertfe?” Sfîntul Chirion răspunse: “Noi cinstim pe Unul Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Fiul Său şi pe Sfîntul Duh şi ne sîrguim a săvîrşi cu îndrăzneală alergarea nevoinţei noastre, ca după ce vom birui înşelăciunea voastră, să primim cununile vieţii celei fără de moarte”.

Apoi voievodul a poruncit să-i ducă iarăşi în temniţă ca să se gîndească ce le va mai face. Deci, fiind închişi sfinţii în temniţă, au început a cînta: Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii noştri şi, precum sînt ochii slugilor în mîinile stăpînilor lor, aşa şi ochii noştri sînt către Domnul, Dumnezeul nostru, pînă ce se va milostivi spre noi. După rugăciune, în ceasul al şaselea din noapte, s-a auzit către dînşii glasul Domnului, Care li s-a arătat, zicîndu-le: “Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi. Îndrăzniţi şi nu vă temeţi de muncile cele de puţină vreme, că degrabă vor trece; răbdaţi puţin, pătimiţi după lege ca să primiţi cununi”.

Cu o mîngîiere ca aceasta de la Domnul nostru Iisus Hristos fiind întăriţi sfinţii, au petrecut acea noapte veselindu-se cu duhul. Iar după ce s-a făcut ziuă, din porunca tiranului au fost aduşi din temniţă înaintea lui. Şi ei au grăit către acei necuraţi judecători: “Fă-ne orice voieşti, că noi sîntem creştini şi nu voim să ne închinăm idolilor”. Sfinţii, grăind acestea, au văzut pe diavol lîngă Agricolae, ţinînd în dreapta o sabie iar în stînga un şarpe şi îi grăia la ureche: “Al meu eşti, îmbărbătează-te”.

Atunci voievodul, împreună cu Lisie, au poruncit ca pe toţi sfinţii patruzeci de mucenici să-i ducă legaţi la iezer; că era un iezer lîngă cetatea Sevastiei, care avea apă multă. Răbdînd vitejeşte cele de aici şi bucurîndu-se de cele nădăjduite, sfinţii mucenici grăiau unul către altul: “Nu de haine ne dezbrăcăm, ci pe omul cel vechi lepădăm; aspră este iarna, dar dulce este Raiul; iute este gerul, dar plăcută este desfătarea. Pentru Raiul pe care l-am pierdut să nu mai răbdăm astăzi pe noi haina cea stricăcioasă. Să defăimăm gheaţa care ne topeşte şi să urîm trupul.

Să socotim chinurile ca pe nişte desfătări şi să alergăm spre lacul cel îngheţat întocmai ca spre o apă plăcută. Să nu ne înfricoşăm de vremea aceasta de iarnă ca să fugim de înfricoşătorul foc al gheenei. Să ardă piciorul, ca să dănţuiască în veci; iar mîna să se rupă, ca să se înalţe către Domnul. Să nu ne fie milă de firea cea muritoare, ci să alegem mai bine moartea ca să ne încununăm cu cununi de biruinţă de la Hristos, Dumnezeul şi Mîntuitorul sufletelor noastre”.

Cînd pătimeau acestea sfinţii mucenici, era iarnă, fiind un ger cumplit şi vînt mare. Deci i-a băgat dezbrăcaţi în mijlocul iezerului, pe cînd se pleca ziua spre seară; şi împrejur au pus ostaşi şi pe străjerul temniţei ca să străjuiască pe mucenici. Şi era în marginea iezerului un feredeu (baie), făcut înadins pentru ca dacă vreunul din mucenici, slăbind de ger, ar voi a se pleca la închinarea la idoli, să iasă din apă şi să se încălzească într-acel feredeu cald.

Sosind ceasul întîi din noapte şi gerul întărindu-se mai cumplit, trupurile sfinţilor îngheţau de ger. Atunci unul dintr-înşii, neputînd să rabde, s-a despărţit din acea sfîntă ceată şi a alergat la feredeu. Dar cînd şi-a atins piciorul de pragul feredeului, abia simţind căldura, îndată a căzut mort. Iar sfinţii, dacă au văzut pe acel fugar plecînd de la dînşii, au strigat către Dumnezeu într-un glas: “Au doară în rîuri Te vei mînia, Doamne? Au doar în rîuri este mînia Ta, sau în mare pornirea Ta? Pentru că cel ce a căzut de la noi ca apa s-a vărsat şi toate oasele i s-au risipit, iar noi nu ne vom depărta de la Tine, căci ne vei învia şi numele Tău vom chema, pe Tine, pe Care Te laudă toată făptura, balaurii şi toate adîncurile, focul, grindina, zăpada, gheaţa şi duhul cel de vifor; Cel ce umbli pe mare ca pe uscat şi valurile cele sălbatice le alini, prin ameninţarea mîinii Tale.

Acum Acelaşi eşti, Doamne, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Iacob, cînd fugea de certarea lui Isav, fratele său; Cel ce ai ajutat lui Iosif şi l-ai izbăvit din primejdie; Cel ce ai auzit pe Moise care a dat semne şi minuni în Egipt împotriva lui Faraon şi a poporului său şi a despărţit marea şi pe poporul Tău l-a scos în pustie; Cel ce ai ascultat pe Sfinţii Tăi Apostoli, ascultă-ne şi pe noi, Doamne, ca să nu ne înece viforul apei, nici să ne înghită adîncul, că am sărăcit foarte. Ajută-ne, Dumnezeule, Mîntuitorul nostru, că am stat în adîncul apei şi ni s-au udat picioarele în sîngele nostru; uşurează-ne de sarcină şi alinează iuţimea văzduhului, Doamne, Dumnezeul nostru, că spre Tine nădăjduim, ca să nu ne ruşinăm şi să cunoască toţi că ne-am mîntuit, strigînd către Tine”.

Dar în ceasul al treilea din noapte i-a strălucit o lumină ca soarele, atît de caldă, ca în vremea secerişului şi a izgonit gerul, iar gheaţa a topit-o şi a încălzit apa. Iar ostaşii cei ce străjuiau se cuprinseseră de somn, numai străjerul temniţei nu dormea. El, auzind pe sfinţi rugîndu-se lui Dumnezeu, cugeta în sine cum cel ce scăpase la feredeu s-a topit îndată ca ceara de căldură, iar ceilalţi, petrecînd în ger atît de mare, sînt încă vii.

Şi, căutînd către dînşii, a văzut o lumină strălucindu-i; şi, ridicînd ochii în sus, voia să vadă de unde vine spre dînşii acea lumină. Atunci a văzut pogorîndu-se din cer, spre capetele sfinţilor, nişte cununi prealuminoase, treizeci şi nouă la număr; şi cugeta, zicînd în sine: “Nu sînt patruzeci de oameni care pătimesc? Pentru ce nu este cununa a patruzecea, ci numai treizeci şi nouă?”

Înţelegînd că acela care a fugit la feredeu este lepădat din ceata sfinţilor şi pentru aceasta cununile nu sînt în număr deplin de patruzeci, a deşteptat pe străjeri şi, dezbrăcîndu-se de hainele sale, a sărit în iezer, înaintea ochilor acelora, strigînd şi zicînd cu mare glas: “Şi eu sînt creştin!” Apoi, stînd în mijlocul sfinţilor mucenici, a zis: “Doamne, Dumnezeule, cred în Tine, precum şi aceştia au crezut, numără-mă în ceata lor şi mă învredniceşte să pătimesc pentru Tine, împreună cu aceşti robi ai Tăi, ca făcîndu-mă iscusit, să mă găsesc vrednic de Tine!” Şi s-a făcut desăvîrşit numărul de patruzeci al sfinţilor mucenici, căci străjerul temniţei a împlinit locul celui căzut. Iar numele lui era Aglaie.

Astfel, împlinindu-se numărul cetei mucenicilor, diavolul, văzîndu-se biruit şi ruşinat, s-a prefăcut în asemănare de om şi, tînguindu-se, striga în auzul tuturor: “Vai mie, sînt biruit de bărbaţii aceştia şi acum sînt la toţi de rîs şi de ocară, că n-am avut prieteni şi slugi de un suflet ca să nu fi fost biruit! Deci ce îmi rămîne mai mult, decît numai să întorc inima boierilor mei şi să ardă trupurile sfinţilor şi să le arunce în rîu ca nici moaştele lor să nu rămînă?”

Iar Sfîntul Chirion a strigat, zicînd: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni! Căci pe cel ce era asupra noastră, ca pe noi l-ai făcut, Stăpîne, şi micşorarea zecimii a patra ai împlinit-o, iar pe satana l-ai ruşinat”. Deci au început cu toţii a cînta psalmul acesta: Mîntuieşte-mă Doamne, că a lipsit cel cuvios.

A doua zi au mers necuraţii tirani la iezer şi, văzînd pe sfinţii mucenici în apă fiind vii, neîngheţaţi de frig şi de ger, s-au mirat şi meşteşug vrăjitoresc îl socoteau pe acela, deoarece şi apa în iezer o simţeau că este caldă. După aceea, văzînd şi pe străjerul temniţei stînd în apă între mucenici, mai mult s-au mirat şi au întrebat despre dînsul pe ostaşi: “Din ce pricină a făcut aşa?” Iar ostaşii au răspuns: “Noi am fost cuprinşi de somn greu, iar el, toată noaptea nedormind, fără de veste ne-a deşteptat şi am văzut o lumină mare, unde stăteau mucenicii; iar el, degrabă dezbrăcîndu-se şi aruncîndu-şi hainele sale, a sărit la dînşii, strigînd aşa: “Şi eu sînt creştin!””

Atunci tiranii, umplîndu-se de mînie, au poruncit ca, legîndu-i, să-i tîrască la mal; şi, ducîndu-i de acolo la locul cel de muncă, au hotărît să li se sfărîme gleznele cu ciocane. Făcîndu-se acea cumplită muncă, maica unui tînăr de treizeci de ani, anume Meliton, dintre sfinţii mucenici care pătimeau, venind acolo, îi întărea cu cuvinte de îmbărbătare pe sfinţi, spre vitejeasca răbdare. Căci, temîndu-se ca nu cumva fiul ei, ca un tînăr ce era, să se înfricoşeze şi să slăbească în munci, cu dinadinsul spre dînsul întinzîndu-şi mîinile, îl învăţa grăind: “Fiul meu cel preadulce, mai rabdă încă puţin ca să fii desăvîrşit. Nu te teme, fiule. Iată Hristos stă înainte, ajutîndu-ţi!”

Iar sfinţii mucenici, fiind sfărîmaţi şi acum sufletele lor dîndu-le Domnului, grăiau: “Sufletul nostru ca o pasăre s-a izbăvit din cursa vînătorilor; cursa s-a sfărîmat şi noi ne-am izbăvit. Ajutorul nostru este întru numele Domnului, Cel ce a făcut cerul şi pămîntul!” Şi zicînd toţi “Amin”, şi-au dat lui Dumnezeu sfintele lor suflete. Iar Sfîntul Meliton, fiul acela care era îndemnat de maică-sa, încă mai răsufla.

Deci tiranii au poruncit slujitorilor ca, punînd în care trupurile sfinţilor, să le ducă spre ardere; iar pe tînărul acela l-au lăsat abia răsuflînd, avînd nădejde că va fi încă viu. Însă maică-sa, văzînd pe fiul ei singur, lăsîndu-şi slăbiciunea femeiască şi avînd tărie bărbătească, a luat pe fiul său pe umeri şi fără de temere mergea după car. Iar Mucenicul Meliton, care era dus de maica sa, bucurîndu-se, şi-a dat sufletul său în braţele lui Hristos. Iar maica sa, ajungînd carele, a pus trupul fiului său mort peste trupurile sfinţilor.

După ce i-au dus la locul cel de ardere, aproape fiind de rîu, ostaşii au adus o mulţime de vreascuri şi de lemne şi au făcut un stog foarte mare şi, punînd pe dînsele muceniceştile trupuri, le-au aprins. Iar după ce a ars stogul acela, au rămas oasele sfinţilor. Şi au zis între dînşii tiranii: “De vom lăsa aşa oasele acestea, le vor lua creştinii şi vor umple toată lumea cu dînsele, împărţindu-le spre pomenirea lor. Deci să le aruncăm în rîu ca nici praful lor să nu rămînă!” Atunci au aruncat rămăşiţele de la moaştele sfinţilor în rîu, spre pierderea desăvîrşită a pomenirii mucenicilor.

Iar Domnul, Cel ce păzeşte toate oasele plăcuţilor Săi, n-a lăsat să piară în apă nici o părticică din ele, ci pe toate le-a păzit întregi. După trei zile s-au arătat sfinţii, fericitului Petru, episcopul acelei cetăţi, zicîndu-i: “Vino noaptea şi ne scoate pe noi din rîu!” Iar el, luînd clerul său şi bărbaţi cucernici, a mers la malul rîului, noaptea fiind foarte întunecoasă. Şi iată că deodată s-au luminat oasele sfinţilor în apă ca stelele; şi oriunde se afla cea mai mică părticică, locul acela strălucea ca de o lumină. Deci, adunînd episcopul din apă toate oasele sfinţilor, pînă la unul, le-a pus într-un loc cinstit.

Astfel, cei ce au pătimit pentru Hristos şi s-au încununat de El, ca nişte lumini strălucesc în lume. Ei în Dumnezeu au crezut şi pe Hristos L-au mărturisit, iar de Duhul Sfînt nu s-au lepădat şi s-au preamărit de către Preasfînta şi Făcătoarea de viaţă Treime, lăsînd pomenirea vieţii lor, spre mîntuirea tuturor celor ce cred în Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh.

Iar numele acestor patruzeci de Sfinţi Mucenici sînt acestea: “Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie”.

Sfinţii patruzeci de Mucenici au fost prinşi şi au pătimit pentru Hristos, mai înainte de patru calende ale lui martie, adică în douăzeci şi şase zile ale lunii februarie. Şi şi-au dat sufletele lor Domnului în al şaptelea idis al lui martie, adică în ziua a noua a lunii martie, stăpînind Liciniu în Răsărit. Dar mai ales împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea ca şi Tatălui şi Sfîntului Duh, în veci. Amin.

În zilele tulburării Bisericii de eresul luptătorilor de icoane acest binecredincios bărbat, Teofilact, a mers din părţile Răsăritului la Constantinopol şi s-a împrietenit cu marele luminător al Bisericii, adică cu Sfîntul Tarasie, încă fiind mirean şi senator întru împărăteştile palaturi, fiind mai întîi dregător al lucrurilor de taină. Iar după ce a murit împăratul Leon, luptătorul împotriva icoanelor (717-740), împărăţind Constantin, fiul său (741-775), împreună cu maica sa Irina şi patriarhul Pavel, cel numit milostiv, lăsînd scaunul de a sa voie s-a ridicat Sfîntul Tarasie în locul lui la patriarhie.

Sfîntul Tarasie, adunînd Sinodul al şaptelea a toată lumea (787), a anatematizat eresul iconoclast; atunci fericitul Teofilact, împreună cu Sfîntul Mihail al Sinadelor, lăsînd lumea, a primit viaţa monahicească şi a fost trimis de prea sfinţitul Tarasie la o mănăstire care era zidită la gura mării Euxinului (Marea Neagră). Acolo, nevoindu-se mult în ostenelile monahiceşti, a sporit în faptele bune şi a cîştigat îndrăzneală către Dumnezeu în rugăciunile sale. Căci oarecînd, la o vreme de seceriş, întîmplîndu-se zăduf mare şi din lipsa apei slăbind de sete, s-a rugat lui Dumnezeu şi, fiind acolo un vas de aramă, l-a făcut de a izvorît apă destulă spre trebuinţă; pentru că Domnul face voia celor ce se tem de El şi ascultă rugăciunile lor.

Deci a fost această minune asemenea cu aceea ce s-a făcut de demult în pustie cînd, poporului lui Israil cel însetat, Dumnezeu i-a scos apă din piatră. Şi alta asemenea, cînd Samson era aproape să moară de sete şi a izvorît apă vie dintr-un os uscat, dintr-o falcă de măgar. Cu această viaţă îmbunătăţită, strălucind ca o lumină de stele, prea sfinţitul Patriarh Tarasie a judecat ca acei cuvioşi părinţi să fie vrednici de rînduiala arhierească cea înaltă. Astfel, pe sfinţitul Mihail l-a trimis la Sinad, iar pe fericitul Teofilact l-a ales episcop în Nicomidia. Şi cîtă sîrguinţă a arătat Sfîntul Teofilact în Nicomidia pentru turma cea cuvîntătoare a lui Hristos şi cîtă purtare de grijă avea pentru săraci, scăpătaţi şi văduve, au spus despre aceasta dumnezeieştile locaşuri zidite de dînsul, bolniţele şi casele de străini, cum şi milostenia cea nenumărată care se făcea de el în toate zilele. Căci singur slujea bolnavilor, orbilor, şchiopilor şi neputincioşilor; şi umblînd pe la locuinţele săracilor şi pe uliţele cetăţii, purta un vas cu apă caldă şi, unde afla răniţi, îi spăla şi-i curăţa cu mîna sa, neîngreţoşîndu-se de loc.

După aceea, prea sfinţitul Tarasie mutîndu-se din viaţa aceasta şi primind după dînsul scaunul Bisericii Constantinopolului Nichifor cel preaînţelept, s-a ridicat iarăşi furtuna eresului luptării contra sfintelor icoane, care s-a scornit de urîtul de Dumnezeu împărat Leon Armeanul. Şi a adunat prea sfinţitul Patriarh Nichifor arhierei aleşi – pe Emilian al Cizicului, Eftimie al Sardicei, Iosif al Tesalonicului, Eudoxie al amoreilor, Mihail Sinadul şi pe acest fericit Teofilact, Episcopul Nicomidiei -, şi s-a dus cu dînşii la răucredinciosul împărat. Şi, învăţînd mult din dumnezeieştile Scripturi, acei sfinţi părinţi sfătuiau pe împărat să nu facă tulburare Bisericii lui Hristos cu acel eres care s-a anatematizat de al şaptelea sinod a toată lumea. Dar n-au putut îndupleca pe nebunul împărat, cel umplut de veninul balaurului, care sufla asupra lor cu iuţime şi mînie.

După aceea, Sfinţii Părinţi tăcînd, fericitul Teofilact a zis către împărat: “Ştiu că, nebăgînd în seamă îndelunga răbdare a lui Dumnezeu şi neîngrijindu-te de mîntuirea ta, te împotriveşti învăţăturilor celor vechi ale Sfinţilor Părinţi şi tulburi Biserica; dar va veni asupra ta o pierzare cumplită şi neaşteptată, o primejdie asemenea cu viforul şi nu vei afla pe acela care să te izbăvească dintr-însa”.

Împăratul, auzind aceea, s-a umplut de mai mare mînie şi, pe toţi izgonindu-i de la sine cu necinste, i-a osîndit la surghiun în deosebite locuri, adică: Pe prea sfinţitul Patriarh Nichifor în insula Proconis, pe Sfîntul Mihail, episcopul Sinadului, la Evdochiad, pe alţii pe aiurea, iar pe Sfîntul Teofilact al Nicomidiei la cetatea Strovil, care este lîngă mare, în Chivereoti. Şi acolo, mărturisitorul lui Hristos şi ajutătorul cel mare al dreptei credinţe, şi-a petrecut cealaltă vreme a vieţii sale în strîmtorare şi mare chinuire şi s-a mutat către Domnul.

Apoi a pierit şi împăratul Leon Armeanul, cu rea şi neaşteptată moarte, după proorocia sfîntului. Căci în ziua Naşterii lui Hristos a fost tăiat cu săbiile de ostaşii săi în biserică, la vremea Utreniei. Iar după dînsul, sfîrşindu-se împăraţii iconoclaşti – adică Mihail, care se numea Valvos, apoi Teofil, fiul lui Mihail -, împărăteasa Teodora împreună cu fiul său Mihail, care a fost al treilea cu acel nume, au luat sceptrul împărăţiei. Iar Sfîntul Metodie fiind ridicat la patriarhie şi eresul cel fără de lege pierind cu totul, iar dreapta credinţă strălucind, cinstitul trup al Cuviosului Părintelui nostru Teofilact a fost adus în Nicomidia şi aşezat în biserica cea zidită de dînsul, spre apărarea cetăţii Nicomidia, întru cinstea şi slava lui Hristos, Dumnezeul nostru.

În anul al şaisprezecelea al împărăţiei lui Diocleţian, preasfinţitul Patriarh al Ierusalimului, Efrem, a trimis mulţi episcopi în diferite ţări ca să vestească apostoleşte cuvîntul lui Dumnezeu şi să propovăduiască pe Hristos. Dintre aceia, doi episcopi, Efrem şi Vasile, au mers în ţara Tavroschitiei; şi, ieşind în cetatea Cherson, s-au ostenit amîndoi, propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, la acel popor fără Dumnezeu, luminînd pe cei întunecaţi cu întunericul închinării la idoli elineşti.

După aceea Sfîntul Efrem, lăsînd pe chersoneni în grija Sfîntului Vasile, a mers la sciţii care locuiau pe lîngă Dunăre şi acolo, propovăduind, pe mulţi i-a întors la Hristos. Iar după destule dureri şi osteneli ce a suferit în bunăvestirea lui Hristos, i s-a tăiat capul cu sabia, în ziua a şaptea a lunii martie. Iar Sfîntul Vasile, văzînd în Herson rătăcirea necredinciosului popor şi calea cea dreaptă a mîntuirii arătînd-o lor, a pornit cu mînie pe popor; şi, prinzîndu-l acei păgîni, l-au bătut fără milă şi l-au izgonit din cetate. Apoi el, ducîndu-se într-un munte, şedea într-o peşteră; iar depărtarea acelui munte de cetatea Herson era ca la o sută de stadii şi se numea Partenon, adică fecioresc; deoarece într-acel munte a fost o capişte de idoli a unei fecioare, zeiţă elinească.

Într-acel munte şezînd, Sfîntul Vasile se bucura cu duhul că s-a învrednicit pentru Hristos a suferi răni şi izgonire, însă se mîhnea şi se tînguia pentru pierderea sufletelor omeneşti celor înşelate de diavol şi, pentru întoarcerea lor, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Nu după mult timp, oarecărui boier hersonean i-a murit singurul copil pe care-l avea şi l-a îngropat afară din cetate; iar părinţii lui cu multă jale şedeau lîngă mormînt trişti şi plîngînd. Sosind noaptea, iar ei neplecînd încă de la mormîntul fiului lor, li s-a arătat în vis fiul lor care murise, zicîndu-le: “Pentru ce plîngeţi şi vă tînguiţi de moartea mea? Nu puteţi să mă luaţi de aici viu, că zeii noştri nu pot să mă învie, fiind idoli neînsufleţiţi, învăţîndu-se de diavol spre amăgirea şi pierderea oamenilor. Dar de voiţi să mă aveţi viu, rugaţi pe omul acela străin pe care bătîndu-l l-aţi izgonit, ca să se roage pentru mine la Dumnezeul lui, şi să credeţi în Acel Dumnezeu, pe care el Îl propovăduieşte. Căci Acela este adevăratul Dumnezeu, Care are stăpînire peste cei vii şi peste cei morţi, puternic ca să mă scoale din morţi, cu rugăciunile acelui bărbat care de voi este mîhnit”. Deşteptîndu-se din somn acei părinţi, şi-au spus unul altuia vedenia lor şi, văzînd-o potrivită, foarte s-au mirat şi s-au veselit; apoi, îndată alergînd în cetate, au spus vecinilor şi prietenilor lor.

După ce s-a făcut ziuă, îndată cercetară pe omul lui Dumnezeu pretutindeni şi l-au aflat în peştera cea mai sus pomenită. Boierul acela cu casnicii săi mergînd la el, au căzut la sfintele lui picioare, rugîndu-l să învie pe fiul lor. Iar Sfîntul se lepăda, zicînd: “Cum pot eu să fac aceasta, fiind om păcătos? Dar de veţi crede în Dumnezeul Cel propovăduit de mine, apoi veţi cîştiga ceea ce cereţi; că Acela este singur puternic a învia morţi din mormînt”. Iar ei au zis: “Dacă vom avea pe fiul nostru viu, apoi toate cele ce vei voi şi vei porunci, repede le vom face”. Iar omul lui Dumnezeu, Vasile, sculîndu-se, a mers împreună cu dînşii la mormînt şi, după ce a prăvălit piatra de pe mormînt, a intrat înăuntru. Apoi, făcînd semnul Crucii spre cel mort, s-a rugat lui Dumnezeu. După aceea luînd apă şi sfinţind-o, a turnat peste cel mort, chemînd pe Preasfînta Treime în chipul Sfîntului Botez.

Atunci îndată a înviat mortul şi a grăit, slăvind pe Dumnezeu, şi a cuprins spaimă mare pe toţi cei ce erau acolo şi bucurie negrăită celor ce-l născuseră. Şi cădeau la picioarele arhiereului, numindu-l mare, iar pe Dumnezeul Cel propovăduit de dînsul mărturisindu-L că este adevărat şi atotputernic. Apoi, luînd pe arhiereul lui Dumnezeu, pe Sfîntul Vasile, l-au dus în cetate cu mare cinste şi s-a botezat boierul acela împreună cu toată casa sa, crezînd în Hristos. Deci mulţi din popor văzînd acea minune, s-au unit cu cei credincioşi şi creştea Biserica lui Hristos în Herson; iar capiştele cele necurate elineşti se împuţinau cu încetul.

Diavolul, văzînd aceasta, a intrat în inima iudeilor celor ce locuiau în Herson. Aceia au îndemnat pe elini ca să se scoale asupra creştinilor, iar mai vîrtos asupra Sfîntului Vasile, mai marele lor, ca să-l ucidă. Căci ziceau astfel: “Se va risipi cu înlesnire creştinătatea, dacă se va ucide dascălul lor”. Deci s-a adunat nenumărată mulţime de păgîni înarmaţi, şi au năvălit fără de veste cu zgomot asupra arhiereului lui Dumnezeu şi, trăgîndu-l afară din casa lui, i-au legat picioarele şi l-au tîrît pe uliţele cetăţii, călcîndu-l cu picioarele şi ucigîndu-l cu pietre. Tîrîndu-l la locul unde creştinii puseseră un stîlp şi o cruce, acolo arhiereul lui Dumnezeu, Vasile, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu, sfîrşindu-se muceniceşte, în a şaptea zi a lunii martie, în care şi Sfîntul Efrem a fost tăiat de sciţi cu sabia. Iar trupul Sfîntului Vasile l-au tîrît afară de porţile cetăţii şi l-au aruncat spre mîncarea cîinilor şi a păsărilor, unde zăcu multe zile fără îngropare. Însă, prin grija lui Dumnezeu, era nevătămat, căci noaptea se arăta deasupra acestui mucenicesc trup o stea prealuminoasă şi un lup, şezînd aproape, îl păzea de cîini; iar ziua zbura un vultur pe deasupra trupului, nelăsînd să se apropie păsările cele mîncătoare de trupuri, pînă ce creştinii, furîndu-l noaptea, l-au îngropat cu cinste.

După uciderea Sfîntului episcop Vasile, unul din ucenicii lui, înnoptînd cu corabia în latura Helespontului, a aflat acolo trei episcopi, ostenindu-se întru bunavestire a lui Hristos, pe Evghenie, Elpidie şi Agatodor. Aceia, împreună cu Sfinţii Efrem şi Vasile, fuseseră trimişi la propovăduire de preasfinţitul Ermon, patriarhul Ierusalimului. Pe aceia ucenicul aflîndu-i acolo, le-a spus despre sfîrşitul Sfîntului Vasile; iar ei auzind, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a încununat cu mucenicească cunună pe plăcutul Său. După aceea sfătuindu-se, s-au suit într-o corabie şi au plutit la cetatea Hersonului, voind să urmeze Sfîntului Vasile. Şi, propovăduind în Herson pe Hristos Dumnezeu, se adăuga în toate părţile numărul credincioşilor.

Însă precum a înarmat diavolul asupra Sfîntului Vasile pe iudei şi pe elini, tot astfel i-a înarmat şi asupra lor. Că, adunîndu-se mulţimea lor, au prins pe sfinţii episcopi şi i-au tîrît legaţi pe cale, bătîndu-i cu lemne şi cu pietre, pînă ce sfinţii mucenici şi-au dat cinstitele lor suflete în mîinile Domnului. Iar trupurile lor le-au tras afară din cetate pe poarta prin care s-a obişnuit a scoate la îngropare pe cei morţi; şi le-au aruncat afară neîngropate, spre mîncarea cîinilor şi a păsărilor. Însă creştinii, luîndu-le în taină, le-au dat cinstitei îngropări. Deci sfinţii trei episcopi, Evghenie, Elpidie şi Agatodor, au pătimit după un an de la uciderea Sfîntului Vasile, în aceeaşi zi, adică la şapte martie.

După cîţiva ani a fost trimis la Herson episcopul Eterie de către patriarhul Ierusalimului, în zilele marelui Constantin, care începuse a veni la credinţă. Văzînd Sfîntul Eterie în Herson cumplita necredinţă a poporului, care nu îngăduia cît de puţin pe creştini în cetate, s-a dus la Constantinopol, la împăratul Constantin şi s-a jeluit asupra necuratului popor din Herson care strîmtora pe creştini. Iar împăratul a dat poruncă să locuiască creştinii în Herson în linişte şi să facă adunările lor, spre lauda lui Dumnezeu, fără nici o opreală, iar toţi cei ce li se vor împotrivi să se izgonească afară din cetate. Cu această poruncă împărătească, Sfîntul Eterie întorcîndu-se în Herson, a veselit foarte mult turma lui Hristos, iar necredincioşii s-au mîhnit şi s-au tulburat.

Zidind episcopul în cetate o biserică creştinească şi toate bine întocmindu-le, iarăşi s-a dus la împărat ca să-i dea mulţumire pentru acea facere de bine. Iar cînd se întorcea, a căzut în boală şi, ajungînd cu corabia la ostrovul Aas, a sosit sfîrşitul vieţii sale celei vremelnice şi începutul celei veşnice. Acolo îngropîndu-l, credincioşii au pus deasupra mormîntului său o cruce; şi au crescut copaci înalţi, care arătau de departe mormîntul sfîntului. Sfîrşitul Sfîntului Eterie a fost în şapte zile ale lunii martie, în care s-au săvîrşit şi cei mai dinainte episcopi.

Înştiinţîndu-se creştinii despre Sfîntul Eterie, au plîns mult după dînsul, apoi au trimis la împăratul Constantin, înştiinţîndu-l despre sfîrşitul episcopului lor şi au cerut altul în locul aceluia. Apoi s-a trimis în locul lui Eterie, fericitul Capiton, episcopul Bisericii din Herson, şi s-a primit de credincioşi cu bucurie. După aceea, adunîndu-se mulţimea poporului necredincios şi apropiindu-se acel episcop nou, cerea de la dînsul semne, ca să-şi adeverească credinţa cu minune că este dreaptă, ca astfel şi ei să poată a se încredinţa. Deci ziceau astfel: “Să se aprindă un cuptor mare de foc şi să intre în el episcopul creştin. Şi de nu va arde, ci va fi viu, apoi cu toţii ne vom boteza!”

Sfîntul Capiton, nădăjduind spre Dumnezeu, s-a învoit cu sfatul lor şi a poruncit ca să se facă un cuptor mare, anume pentru aceasta pregătit. Aprinzîndu-se cuptorul foarte tare, sfîntul episcop – pe cînd tot poporul privea la el -, şi-a pus omoforul şi se ruga lui Dumnezeu cu umilinţă ca să-şi arate puterea Sa cea dumnezeiască, precum altădată în cuptorul Babilonului, pentru încredinţarea poporului necredincios. După multă rugăciune, diaconul a strigat cu mare glas: “Să luăm aminte!” Atunci arhiereul a intrat în cuptor şi a stat în văpaia aceea un ceas, rugîndu-se cu mîinile întinse spre cer, dar n-a primit nici o vătămare din acea văpaie mare de foc. Apoi, luînd cărbuni aprinşi în felonul său, a ieşit la popor fără de nici o vătămare, şi toţi erau cuprinşi de mare mirare şi de frică, privind la acea slăvită minune – căci focul nu se atinsese nici de veşmintele lui, ba încă şi felonul plin de cărbuni aprinşi nu se aprinsese -, şi cu mare glas şi cu o gură au strigat: “Unul este Dumnezeu, Dumnezeul creştinilor, Cel mare şi tare, Care a păzit pe robul Său nears în cuptor”.

Atunci toată cetatea Herson şi ţara aceea au primit credinţa creştină, prin acea minune slăvită fiind încredinţaţi. Şi s-a vestit acea minune marelui Constantin, cum şi la întîiul Sinod a toată lumea din Niceea, adică a celor 318 Sfinţi Părinţi; şi toţi preamărind pe Dumnezeu, se minunau de credinţa cea mare şi de îndrăzneala către Dumnezeu a Sfîntului episcop Capiton. Iar după cîţiva ani, Sfîntul Capiton, plecînd cu corabia din Herson la Constantinopol s-a ridicat o furtună mare şi corabia a fost aruncată de valuri spre gura rîului Nipru. Acolo se aflau nişte oameni necredincioşi şi fără de Dumnezeu, şi, scoţînd pe toţi cîţi se aflau în corabie şi toate jefuindu-le, numai pe singur arhiereul lui Dumnezeu, Capiton, l-au înecat în apă.

Aşa s-a sfîrşit muceniceşte, în douăzeci şi una de zile ale lunii decembrie; însă pomenirea lui este numărată cu cei dinainte arhierei din Herson care au pătimit în ziua a şaptea a lunii martie; deoarece şi sfîntul lui suflet este împreunat cu ale celor din ceruri. Toţi aceşti şapte arhierei ai lui Dumnezeu, episcopi ai Hersonului, stau ca şapte îngeri înaintea Preasfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh, Unul Dumnezeu, slăvindu-L împreună cu toţi sfinţii, în veci. Amin.

Teofil, împăratul grecilor (829-842), fiul împăratului Mihail (820-829) care se numea Valvos sau Travlos, fiind cu neamul din Amoreea, avea dese războaie cu ismailitenii, pe care uneori îi biruia, iar alteori era biruit de dînşii.

Odată, ieşind cu mulţime de oaste asupra părţii agarenilor, a înconjurat cetatea ce se numea Sozopetra, care era patria lui Amirmumn, voievodul saracinilor, şi bătea acea cetate. Amirmumn, care se numea şi Avisac, voievodul agarenilor, fiind în altă parte, a trimis la împăratul Teofil, rugîndu-l mult să se depărteze de cetatea aceea ca să nu-i strice moştenirea cea iubită lui. Teofil neascultînd, a luat cetatea şi, risipind-o cu totul, s-a întors în ale sale cu multă pradă.

Amirmumn, fiind cuprins de mare jale şi mînie pentru risipirea patriei sale, a început a aduna ostaşi de pretutindeni, cu mult aur, din Babilon, Palestina, Chilisiria şi din Africa cea de departe. Apoi, după oarecare vreme, adunîndu-se în Tars împreună cu toată puterea sa cea ostăşească, voia să se ducă în Frigia asupra prea frumoasei cetăţi Amoreea, care era patria împăratului Mihail Travlos, tatăl lui Teofil, ca să-şi răzbune patria sa, Sozopetra, cetatea cea stricată de Teofil.

Auzind de acest lucru Teofil, împăratul grecesc, a adunat de asemenea oastea sa de la Răsărit şi de la Apus şi din Persia şi, ieşind la război împotriva vrăjmaşului, s-a dus în cetatea Frigiei, Dorila, care este departe de cetatea Amoreea cale de trei zile. Dar mulţi din sfetnicii împărăteşti, ştiind că mai multă este puterea ostăşească a saracinilor decît a grecilor, îl sfătuiau pe împărat să nu se lupte cu voievodul Agarenilor, iar pe locuitorii din Amoreea să-i mute în alte cetăţi mai tari.

Dar Teofil, zicînd că este lucru cu ruşine să se dea înapoi de la război şi să lase pustie cetatea cea preafrumoasă, pregătea război. Deci a trimis oaste la Amoreea, spre apărare. Şi au fost trimişi acolo cîţiva voievozi, între care: Constantin, ce se numea Drugharie, cu boieria de patriciu; Aeţiu, iarăşi patriciu cu boieria; Teofil, asemenea cu cinstea patriciei; Teodor, care se numea Cratir, cu dregătoria protospătar; Melisen, Calist care se numea Turmarh, Vasoiu şi alţi comandanţi de oaste, toţi bărbaţi vestiţi.

După aceasta, luptîndu-se împăratul Teofil cu Amirmumn, s-a făcut război mare din amîndouă părţile. Mai întîi grecii au biruit pe Agareni. După aceea, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu, s-a schimbat războiul. Căci Stăpînul Hristos, fiind mîniat pe Teofil pentru lupta contra sfintelor icoane, a luat bărbăţia de la greci. Şi, îndreptîndu-se agarenii, au început a-i birui şi a fugit toată puterea grecească, lăsînd pe împăratul lor, pe care îl apăra tare numai oastea persană, plătită cu aur de dînsul. Şi ar fi pierit desăvîrşit acolo împăratul Teofil, de nu i-ar fi apucat noaptea. Însă cerescul Împărat, Care nu Se mînie pînă la sfîrşit, nici în veac nu pedepseşte, S-a milostivit spre creştini şi, fără de veste, a dat o ploaie foarte mare asupra taberelor agarenilor, le-a slăbit arcurile şi au încetat de a alunga pe împăratul Teofil, care fugea împreună cu cetele greceşti cele biruite.

După acel cumplit război, Amirmumn al agarenilor s-a dus îndată la cetatea Amoreea şi a înconjurat-o. Apoi, săpînd şanţ adînc împrejur, a bătut-o cumplit din toate părţile, multă vreme. Iar Teofil împăratul grecesc, fugind cu ruşine în Dorila, a trimis rugăminte cu multe şi mari preţuri la Amirmumn voievodul, ca doar va pleca din cetatea Amoreea.

Dar el, fiind foarte mînios pentru Sozopetra, cetatea sa cea ruinată, stătea neînduplecat. Ba chiar rîdea de rugămintea şi de darurile împăratului, numindu-l fugar şi fricos şi a poruncit ca să ţină legaţi pe trimişii lui ca să aştepte sfîrşitul lucrului. Tiranul agarean se apropia de cetatea Amoreea în toate zilele, însă cei ce erau în cetate se împotriveau tare şi au fost ucişi chiar pe zidurile cetăţii mulţime mare din oastea agarenilor şi din cei mai vestiţi începători de ostaşi.

Voievodul Amirmumn avea multă îndoire şi tulburare şi, văzînd că nu este cu putinţă să ia cetatea, se gîndea s-o lase şi să se ducă la locul său. Şi cu adevărat s-ar fi făcut acel lucru, dacă n-ar fi fost o vicleană vindere a unui comandant de ostaşi amoreu, cu numele Vadiţis. Acel ticălos, mîniindu-se pentru o pricină oarecare şi o sfadă ce avusese cu voievozii, a gîndit să dea cetatea în mîinile vrăjmaşilor.

Astfel, a slobozit printr-o săgeată o hîrtie către agarenii care începuseră a se depărta de zidurile cetăţii. Iar într-acea hîrtie era scris astfel cu mîna lui: “Pentru ce aşteptaţi aici de atîta vreme şi, avînd atîta osteneală, vă duceţi în deşert? Îndrăzniţi şi vă apropiaţi de acea parte a zidului cetăţii unde veţi vedea un stîlp pe care este închipuit un leu de marmură şi în vîrful stîlpului o asemănare de finic făcută din piatră. Acolo mă aflu eu străjuind piatra aceea şi vă voi ajuta bine şi veţi lua cetatea cu înlesnire, căci zidurile sînt slabe acolo. Iar după aceea veţi şti cu ce cinste mă veţi răsplăti pentru prietenia mea către voi”.

Acea hîrtie, găsindu-se împreună cu săgeata şi fiind adusă la voievod, Amirmumn agareanul, citind-o şi văzînd cele scrise, s-a bucurat foarte mult şi îndată toată puterea sa şi-a întors-o spre zidul acela. Deci, cu ajutorul vicleanului vînzător ce se numea Vadiţis, a intrat puterea agarenilor în cetate şi s-a făcut omor mare, iar sîngele creştinilor curgea ca pîraiele pe uliţele cetăţii. Şi nu numai cu sabia, dar şi cu foc au prăpădit acea cetate. Că îndată din toate părţile au aprins-o, Dumnezeu pedepsind pe poporul Său pentru eresurile ce se înmulţiseră între greci într-acel timp; şi abia a scăpat cineva în ceasul acela de sabia agarenilor şi de foc, însă cei ce au rămas atunci vii, n-au scăpat după aceea de moarte şi de robie.

Apoi, încetînd uciderea, au fost prinşi de vii cei mai sus pomeniţi voievozi care erau trimişi de împărat pentru apărarea cetăţii, adică Constantin, Aeţiu, Teofil, Teodor, Melisen, Calist, Vasoiu şi ceilalţi comandanţi de ostaşi care erau la număr patruzeci şi doi. Cei rămaşi în viaţă erau duşi în robie, bărbaţi, femei, tineri şi fecioare; şi a poruncit tiranul ca să despartă deosebit pe bărbaţi, tineri, femei şi fecioare. Şi s-au găsit bărbaţi ca la şaptezeci de mii, iar femei, fecioare şi tineri fără de număr. Deci, pe toţi bărbaţii a poruncit să-i taie cu sabia, lăsînd vii numai pe cei pomeniţi mai sus voievozi, împreună cu alţi comandanţi de ostaşi, iar pe femei şi copii i-a împărţit la ostaşii săi.

Astfel, frumoasa cetate Amoreea a pierit într-o zi, prin foc şi sabie, pentru păcatele rău credinciosului împărat Teofil care a lepădat din biserici podoaba icoanelor şi pe mulţi sfinţi mărturisitori i-a muncit cumplit, pentru închinarea icoanelor.

După aceasta, Amirmumn tiranul a desfăcut din legături pe trimişii lui Teofil, cei care văzuseră stricarea cetăţii şi i-a trimis la împărat ca să-i spună tot ce au văzut.

Aflînd împăratul toate acelea, s-a mîhnit foarte mult şi a spus lui Amirmumn că doreşte să răscumpere pe voievozii şi comandanţii de oaste, cu două sute de chentinari; iar acela n-a voit să-i dea pe cei robiţi numai pentru atîta preţ, zicînd că el a cheltuit o mie de chentinari cu adunarea ostaşilor. Şi bătîndu-şi joc de dorinţa împăratului şi de trimişii săi, i-a eliberat fără cinste, iar pe cei robiţi i-a dus în Siria. Atunci Teofil, fiind cuprins de mai multă mîhnire, de supărare a căzut în boală şi nu după mult timp a murit.

Iar cel ce a vîndut cetatea la vrăjmaşi, adică comandantul de oaste Vadiţis, s-a lepădat de Hristos şi s-a făcut păgîn, luînd credinţa agarenilor; iar de voievod a fost cinstit cu daruri. Amirmumn, boierul cel din neamul ismailitenesc, ducînd pe voievozii greci cei bogaţi, împreună cu tovarăşii lor, patruzeci şi doi la număr, a poruncit să-i păzească în temniţă întunecoasă, cu lanţuri ferecaţi, avînd picioarele strînse în obezi, ba încă şi cu foame şi sete să-i omoare. Şi erau sfinţii în strîmtorare mare şi necăjiţi, nu atît de agareni, cît de lepădatul Vadiţis, cel mai sus-zis, care avea multă răutate asupra lor.

După aceea, au început agarenii, fiind îndemnaţi de voievodul lor, a amăgi pe sfinţii cei legaţi spre credinţa lor agarenească. Căci necuratul acela voievod voia a robi şi sufletele acelora, ale căror trupuri îi erau robite. Aşadar, intrînd unii la sfinţi în temniţă şi dîndu-le puţină milostenie, îi sfătuiau să se miluiască singuri şi să scape din temniţă, zicîndu-le că vor fi eliberaţi, dacă vor veni la legea lor mahomedană. Iar sfinţii nici nu voiau să audă cuvintele lor cele amăgitoare, voind mai ales, în tot timpul vieţii lor, să rabde cele mai grele nevoi şi legături ale temniţei şi să sufere cea mai cumplită moarte, decît să se lepede de Hristos şi să urmeze necuratului Mahomed. Şi nu o dată veneau la sfinţi înşelători de aceştia, ci de multe ori; dar cît de puţin n-au sporit cu nimic, deşi le făgăduiau sfinţilor, nu numai libertate, ci şi cinste şi daruri multe.

Altă dată, intrînd unii din cei mai vestiţi bărbaţi şi dînd milostenie la cei legaţi, au şezut lîngă dînşii şi, prefăcîndu-se că au lacrimi, au început a plînge ca şi cînd se jeleau de atîtea lungi legături ale celor chinuiţi, apoi grăiau între dînşii: “O, de cîte mari răutăţi este pricinuitoare necredinţa în marele nostru prooroc Mahomed! Iată, aceştia pe care-i vedem cu grele obezi ferecaţi, au nu sînt din cei mai aleşi bărbaţi, cinstiţi de împăratul lor, viteji în războaie şi slăviţi în neamul lor? Au n-au avut sub mîna lor mai mult de şaptezeci de mii de ostaşi şi cetatea cea tare, Amoreea? Însă sînt vînduţi în mîinile sfetnicului nostru. Dar cine a luat de la dînşii acea mare tărie şi putere, fără numai aceasta, că leapădă pe marele Mahomed proorocul, în care cred robii lui, care au avut atît de mare biruinţă. Însă cei ce nu cunosc şi în neştiinţă greşesc, cu înlesnire pot să cîştige iertare”.

După aceea, au zis către sfinţi: “Voi, o, bărbaţilor de care tocmai vorbim şi pentru care ne doare inima, ascultaţi-ne pe noi care vă sfătuim de bine; abăteţi-vă de la calea aceasta strîmtă, pe care vă porunceşte vouă Fiul Mariei, ca să călătoriţi şi să mergeţi pe calea ce este largă, în veacul de acum şi în cel viitor, pe care marele nostru prooroc ne-o spune. Pentru că ce lucru de necrezut învaţă proorocul nostru, cînd zice că este puternic Dumnezeu ca pe cei ce se supun Lui şi aici în viaţă să-i sature de toate desfătările şi acolo să-i facă moştenitori ai Raiului?

Au doar aur nu-i ajunge lui Dumnezeu, sau de îndestularea altor lucruri este El lipsit? Este potrivnic înţelegerii celei sănătoase a vă lepăda de îndoitele daruri ale lui Dumnezeu, cele dăruite aici şi acolo. Au doar voiţi să fiţi moştenitori ai bunătăţilor Lui, neprimind acestea, cînd El vi le dă, ori cînd voi singuri le voiţi? Atît de mare mîndrie aveţi, că, trecînd cu vederea bunătatea Lui, Îl porniţi spre mînie. Căci şi voi, cînd daţi cîteodată ceva slugilor voastre, iar ei trec cu vederea facerea de bine a voastră şi se întorc de la voi, au nu vă mîhniţi asupra lor? Oare, fiind necinstiţi de dînşii, nu puneţi răni asupra lor, în loc de faceri de bine?

Deci, dacă oamenii cei muritori fac astfel, au nu cu mult mai vîrtos nemuritorul Dumnezeu, va face vouă acestea? Primiţi dar învăţătura proorocului nostru şi, scăpînd de aceste primejdii de acum, îndulciţi-vă între cei vii de darurile dăruite vouă de Dumnezeu, iar după moarte de cele făgăduite. Căci Dumnezeu, fiind foarte milostiv şi văzînd că slăbeşte tot omul care vrea să împlinească cu lucrul legea cea grea a lui Hristos, a trimis pe proorocul său Mahomed ca să ridice toată greutatea de la oameni şi toată neputinţa s-o dezlege. Iar după dulceţile cele în tot chipul ale vieţii acesteia le-a făgăduit veselia cea de dincolo, învăţîndu-i că numai prin credinţă, fără de fapte, se vor mîntui cei ce-l vor asculta pe el”.

Nişte cuvinte hulitoare ca acestea ale agarenilor auzindu-le acei preaînţelepţi bărbaţi, au căutat unul la altul şi au zîmbit. Apoi au zis cuvîntul psalmistului: Mi-au spus mie călcătorii de lege bîrfeli, dar nu sînt ca legea Ta, Doamne. Toate poruncile Tale sînt adevărate. Iar către agareni căutînd, au zis: “Oare astfel este învăţătura proorocului vostru? Şi oare acea faptă cu adevărat o credeţi a fi dreaptă şi de Dumnezeu primită, ca adică să se poată birui cineva de toate poftele, necurăţiile şi voile cele pătimaşe ale trupului? Ce deosebire va fi între oamenii care petrec astfel şi între dobitoacele cele fără de minte? Nu, o, bărbaţilor, nu! Nu voim să fim ca aceia, nici ne vom depărta de legea creştinească, cea cinstită şi curată, că sîntem ucenici ai celor ce strigă către Dumnezeu: Nu ne vom depărta de la Tine, ci pentru Tine ne chinuim toată ziua, socotindu-ne ca nişte oi gata de junghiere. Nimic nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, Care este întru Iisus Hristos, nici acestea de acum, nici cele viitoare”. Aceasta auzind-o, bărbaţii aceia agareni s-au dus nelucrători.

Iar după ce a trecut cîtăva vreme, alţii, asemenea celor dintîi, fiind trimişi de voievod, au mers în temniţă la sfinţi; erau nişte înşelători care se numesc ghimnosofişti; aceia, dînd şi ei legaţilor milostenie şi pe fiecare sărutîndu-l, au şezut. Apoi au început a-i întreba, zicînd: “Ce lucru este cu neputinţă lui Dumnezeu?” Sfinţii au răspuns: “Nimic; toate Îi sînt cu putinţă Lui, căci acel lucru este potrivit firii lui Dumnezeu”.

Zis-au ghimnosofiştii: “Dacă lui Dumnezeu toate îi sînt cu putinţă, să vedem cui îi face bine într-această vreme, cu puterea Sa cea mare? Oare grecilor sau ismailitenilor? Cui a dat cele mai frumoase şi mai slăvite părţi ale pămîntului? Oare vouă sau nouă? A cui oaste o înmulţeşte şi ale cui cete le seceră ca pe nişte paie? Au doar este Dumnezeu nedrept? De nu ne-ar fi aflat că păzim poruncile Lui, nu ne-ar fi arătat nouă o aşa de mare facere de bine. Şi ce să mai zicem? De nu v-ar fi aflat pe voi căzuţi în necredinţă, prin proorocul Mahomed, cel trimis de la dînsul, nu v-ar fi supus şi nu v-ar fi dat nouă în robie”.

Sfinţii au răspuns: “Dacă mărturiilor prooroceşti aţi fi crezut, cu înlesnire judecata noastră aţi fi cunoscut-o că este nemincinoasă. Oare cele grăite de voi, pot să se mărturisească cu ale noastre, din dumnezeieştile Scripturi? Nicidecum. Şi tot lucrul ce este nemărturisit, nu este adevărat. Daţi-ne răspuns la cele ce vă întrebăm: “De s-ar fi întîmplat doi oameni a se certa pentru o ţarină, unul dintr-înşii neavînd nici un martor, ar fi strigat, s-ar fi gîlcevit, spunînd că a lui este ţarina; iar celălalt, fără de sfadă şi fără de strigare, ar fi pus înainte martori mulţi, cinstiţi, vrednici de credinţă care ar arăta cum că a lui este ţarina, iar nu a celuilalt. Deci, ce vi se pare o, saracinilor, a căruia aţi fi socotit, că este ţarina aceea?””

Răspuns-au aceia: “Cu adevărat, se cuvine ţarina celui care are martori”. Zis-au sfinţii: “Drept aţi judecat. Astfel şi noi socotim între Mahomed, învăţătorul vostru, şi între Unul născut Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Care a venit luînd trup omenesc din Preacurata Fecioară, precum şi pe voi v-am auzit întărind aceasta, de multe ori. Hristos a venit avînd cu Sine mărturiile tuturor celor mai vechi sfinţi prooroci, care mai înainte au vestit despre venirea Lui în lume. După aceea a venit şi al vostru prooroc şi dătătorul de lege, Mahomed, pe care îl socotiţi voi a fi trimis de la Dumnezeu. Oare nu i se cădea lui să aibă doi prooroci, sau măcar un prooroc drept mărturie, ca pe faţă să-l arate, cum că el este trimis de Dumnezeu cu adevărat?”

Acestea grăind sfinţii, s-au ruşinat ghimnosofiştii, văzîndu-se biruiţi în cuvinte. Iar Sfîntul Vasoiu a grăit, zîmbind: “Are şi al saracinilor un dătător de lege slăvit şi adevărat, pe Sfîntul Isaia, care a proorocit despre dînsul; şi de nu s-ar mîhni aceşti înţelepţi bărbaţi (ghimnosofiştii), le-aş spune proorocia aceluia”.

Zis-au saracinii (arabii): “Nicidecum nu ne vom mîhni, căci ştim a ierta pe cei ce greşesc din neştiinţă, chiar de ai zice cu ocară ceva pentru proorocul nostru”. A zis Sfîntul: “Oare nu voi spuneţi că proorocul Mahomed este mai pe urmă decît toţi proorocii ca o pecetluire a proorocilor?” Zis-au aceia: “Cu adevărat aşa este”. Sfîntul Vasoiu a grăit: “Isaia, pe care şi voi îl mărturisiţi a fi prooroc al lui Dumnezeu, zice în proorocia sa: Luat-a Domnul din Israil capul şi coada. Şi tîlcuieşte iarăşi singur proorocul cuvintele acestea, spunînd: Capul se aseamănă cu cei ce se minunează de feţe, adică cei ce fac judecăţi nedrepte. Iar despre coadă se spune că Mahomed este proorocul care învaţă cele fărădelege.

Deci, să nu vă mîniaţi, o, bărbaţilor. Oare nu este proorocul vostru coada, ca cel mai de pe urmă prooroc şi după al vostru cuvînt? Şi oare nu vă învaţă pe voi lucruri fărădelege? Căci oare nu este acest lucru fărădelege, pe care vi l-a pus ca pe o lege proorocul vostru? Adică “de va urî un bărbat pe femeia sa şi o va lepăda, să nu mai îndrăznească iarăşi a o lua, pînă ce mai întîi nu s-ar fi unit aceea cu alt bărbat?” Dar să lăsăm celelalte nelegiuite aşezări de lege ale lui. Este destul spre a înţelege proorocia lui Isaia, că nu despre altul oarecare, ci numai despre al vostru Mahomed a zis acele cuvinte, grăind: Prooroc care învaţă cele fărădelege, este coada“.

Răspuns-au ghimnosofiştii: “Ştim şi noi a grăi înţelept, dar de vreme ce astfel a voit Dumnezeu, cine sîntem noi ca să ne împotrivim voii Lui? Şi nu are trebuinţă Mahomed de mîntuirea omenească, deoarece de la Dumnezeu este ales prooroc şi de la El a luat nişte legi ca acelea”. Sfîntul Vasoiu a zis: “Oare de la Dumnezeu v-a adus el o lege ca aceea, ca să aveţi mai multe femei şi cu dînsele să petreceţi în timpul posturilor voastre nopţi întregi, pînă la răsăritul luceafărului?”

Iar ei au zis: “Aşa este, cu adevărat”. Zis-au ceilalţi sfinţi: “De trebuinţă este împotriva răspunsului vostru celui dintîi, a răspunde părerii cum că mai bună este credinţa acelora care se arată biruitori în războaie. Dacă voi socotiţi credinţa voastră în puterea oştirii, apoi aduceţi-vă aminte de puterea de demult a Perşilor, cum, biruind multe ţări, aproape toată lumea au cuprins-o. Apoi, după dînşii a venit monarhia elinească, Alexandru cel Mare biruind pe Perşi. După aceea Roma a stăpînit toată lumea. Deci, ce este? Oare toţi aceia aveau credinţa dreaptă, pentru că au fost puternici în războaie? Nicidecum. Ci se îndeletniceau mult la închinarea la idoli, fără să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, Făcătorul tuturor.

Apoi, cum ziceţi voi, că este dreaptă credinţa voastră? Căci cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre aţi biruit în timpul din urmă, prin puterea oştirii voastre; şi se întîmplă de multe ori nouă creştinilor, cei ce cinstim drept pe Dumnezeu, de avem biruinţă asupra vrăjmaşilor, cu ajutorul Lui. De asemenea, cînd mîniem pe Hristos, Domnul nostru, şi sîntem fără pocăinţă, atunci aduce asupra noastră oameni necuraţi, ca pedeapsă pentru greşelile noastre. Însă noi, fiind pedepsiţi, nu ne lepădăm de Stăpînul nostru. Ci Lui ne rugăm şi împreună cu credinţa avem şi nădejdea spre El că ne va milui. Iar pe al vostru învăţător, care nu are mărturii prooroceşti, iar mai ales fiindcă este şi potrivnic sfinţilor prooroci, nicidecum nu-l primim, ci îl lepădăm”. După o vorbă ca aceasta, ghimnosofiştii s-au dus la voievodul lor, umplîndu-se de ruşine şi de mînie.

Se împliniseră şapte ani de la pătimirea sfinţilor, fiind tot în legături şi în temniţa cea strîmtă şi necăjicioasă. Acolo ziua şi noaptea se îndeletniceau în rugăciuni, neîncetat cîntînd psalmii lui David şi mulţumind lui Dumnezeu pentru toată purtarea Lui de grijă pentru dînşii. Căci anii trecuţi ai vieţii lor, cheltuiţi în dulceţi şi în mulţimea greşelilor, îi curăţeşte Dumnezeu printr-o strîmtorare ca aceea şi suferinţă a temniţei; şi că printr-o atît de lungă răbdare îi întăreşte, lucru pe care mai înainte nici a gîndi nu-l puteau. Astfel pătimind ei, Vadiţis, acel călcător de lege, care a vîndut barbarilor cetatea Amoreea şi s-a lepădat de Hristos, a fost dus în temniţă, în cinci zile ale lunii martie, apunînd atunci soarele.

Apoi pe unul din cei legaţi, care altă dată a fost scriitorul domnului Constantin patriciul, cu numele asemenea Constantin, chemîndu-l printr-o scrisoare, i-a zis în taină: “Să ştii, preaînţeleptule bărbat, cît de mare dragoste am avut de mulţi ani, către stăpînul tău, patriciul Constantin. Dar acum, înştiinţîndu-mă cu adevărat de sfatul voievodului, cum că mîine de dimineaţă o să vă ucidă pe voi, de nu veţi primi credinţa lui, am venit ca să vă spun.

Deci, tu sfătuieşte pe stăpînul tău ca să se izbăvească de moarte, cu o învoire prefăcută în credinţa saracinilor. Ba încă şi tu fă tot aşa, iar cu gîndul nicidecum să nu vă depărtaţi de la creştineasca credinţă, ci numai cu prefacere să vă învoiţi cu voievodul în primejdia ce vă stă asupra, şi milostiv vă va fi vouă Hristos”. Dar acel bărbat iubitor de Dumnezeu, însemnîndu-se cu semnul Crucii, a răspuns acelui călcător de lege: “Depărtează-te de la noi, lucrătorule al fărădelegii!” Şi s-a dus de la dînsul.

Domnul Constantin patriciul, a întrebat pe Constantin scriitorul cine l-a chemat la ferestruie şi pentru ce pricină? Iar el, nevrînd să spună de faţă cu toată lumea, ca nu cumva cineva dintre dînşii, temîndu-se de moarte, să înceapă a se tulbura şi cu gîndul a se clătina, a luat de-o parte pe domnul Constantin şi i-a arătat lui cele ce i-a spus Vadiţis. Iar Constantin patriciul, mulţumind lui Dumnezeu, a zis: “Fie voia Domnului!”

Apoi, întorcîndu-se spre tovarăşii săi, le-a zis: “Fraţilor, această noapte s-o petrecem toată în rugăciune”. Şi sculîndu-se, toţi se rugau, cîntînd psalmii lui David pînă la ziuă.

A doua zi, foarte de dimineaţă, un boier oarecare, fiind trimis de voievod cu oaste înarmată, a venit la temniţă şi pe sfinţii patruzeci şi doi de mucenici scoţîndu-i din temniţă şi uşile de afară ale ogrăzii poruncind a le încuia, îi întreba pe ei, grăind: “Cîţi ani socotiţi să aveţi în temniţa aceasta?” Răspuns-au sfinţii: “Pentru un lucru ştiut, de ce întrebi? Iată, al şaptelea an se sfîrşeşte, de cînd sîntem închişi aici”.

Boierul le-a zis: “Într-atît de lung timp, oare n-aţi înţeles cîtă iubire de oameni vă arată credinciosul nostru voievod? Că iată sînt atîţia ani, de cînd vă cruţă pe voi, putînd de mult să vă piardă. Deci, se cădea vouă ca să fiţi mulţumitori pentru bunătatea ce vă arată, să vă rugaţi pentru dînsul şi să-l iubiţi din toată inima”. Zis-au sfinţii: “Legea noastră ne porunceşte ca să ne rugăm pentru cei ce ne prigonesc şi ne fac ispite şi nedreptate; deci şi pentru voievodul vostru ne-am rugat lui Dumnezeu, dar ca să-l iubim din toată inima, este cu neputinţă, că sîntem opriţi de cuvintele Sfîntului Prooroc David, care zice către Dumnezeu astfel: Au nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, i-am urît?”

A zis boierul: “Cum se poate să fie aşa, ca cineva, urînd pe altul, să se fi rugat pentru el? Cu adevărat minţiţi, zicînd că v-aţi rugat pentru voievod, pe care îl urîţi”. Iar sfinţii au zis: “Adevărat grăim, că ne-am rugat lui Dumnezeu pentru dînsul, că doar i-ar lumina sufleteştii lui ochi, cei întunecaţi cu necredinţa, că doar ar cunoaşte el calea dreptăţii şi ar cinsti pe Dumnezeu cu bună credinţă, primind adevărata credinţă creştină, în locul celei mincinoase pe care o are acum şi o socoteşte a fi dreaptă. Că, dacă ar fi cunoscut credinţa cea dreaptă, ar fi primit-o; şi atunci nu numai l-am fi iubit din toată inima, ci l-am fi cinstit preamult, după cuvîntul lui David: Iar mie îmi sînt foarte cinstiţi prietenii Tăi, Dumnezeule“.

Zis-a boierul: “Oare atît de fără minte sînt boierii greci, încît socotesc că atît de mult popor, tare şi puternic, fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu s-ar fi adunat? Că dacă am fi fost urîţi de Dumnezeu, n-ar fi avut El pentru noi oarecare purtare de grijă şi nu ne-am fi înmulţit, nici ne-am fi întărit aşa cum sîntem acum, lucru care îl vedeţi singuri”.

Sfinţii răspunseră: “Nu grăim noi aceasta, că voi aţi fi fost fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci cine este lipsit de purtarea de grijă a Lui? Deşi cineva nu ar cunoaşte pe Dumnezeu şi l-ar necinsti fără de ruşine, însă cu a lui Dumnezeu purtare de grijă este pe pămînt şi se mişcă. Pentru aceasta grăim noi, că voi nedrept credeţi în adevăratul Dumnezeu. Căci, mărturisindu-L a fi Ziditor a toată făptura cea văzută şi nevăzută, vă bateţi joc, zicînd despre El că, precum este Făcător şi pricinuitor al tuturor bunătăţilor, aşa este şi al tuturor răutăţilor. Adică al adevărului şi al minciunii, al dreptăţii şi al nedreptăţii, al smereniei şi al mîndriei, al blîndeţii şi al iuţimii, al întregii înţelepciuni şi al desfrînării celei rele, cum şi al altor fapte bune şi a celor potrivnice lor, pe care nu este de trebuinţă a le număra aici cu de-amănuntul.

Dacă cele grăite de voi despre Dumnezeu ar fi fost adevărate, am fi zis că voi aveţi spre Dumnezeu dreaptă cunoştinţă. Dar de vreme ce, pe cît se deosebeşte întunericul de lumină, pe atît se deosebeşte mărturisirea voastră de adevăr, vom arăta că numai vi se pare a avea adevărata cunoştinţă despre Dumnezeu, iar cu lucrul n-o aveţi, voi sînteţi urîţi de Dumnezeu, deşi vă ţineţi cu purtarea Lui de grijă”.

Boierul zise: “Voi spuneţi că unul este dumnezeu al tuturor răutăţilor şi ziditor al tuturor păcatelor; apoi cum vor fi doi Dumnezei, unul bun, iar altul rău? Şi cum poate să fie lumea, făcînd război între cei doi Dumnezei?” Sfinţii răspunseră: “Noi nu zicem că este alt dumnezeu făcător al răului, deosebindu-se de Dumnezeul Ziditorul tuturor bunătăţilor, să nu fie aceasta. Ci, vă spunem că s-a aflat unul din îngeri care, prin alegerea de sine stăpînitoare a plăcerii sale, şi-a ales cele nefolositoare şi, pe acelea iubindu-le, a urît pe Dumnezeu, Făcătorul său dintîi, după aceea şi pe om. Apoi a voit să încerce alegerea noastră, oare spre Dumnezeu ne sîrguim, sau ne supunem la îndemnarea cea ispititoare? Deci, voi fiind aduşi de diavol în rătăcire, scrieţi răutăţile aceluia cu minciună, asupra neschimbatului Dumnezeu”. Boierul zise: “Dar proorocul nostru Mahomed învaţă că Atotputernicul Dumnezeu este făcător a tot lucrul rău, asemenea ca şi al celui bun”.

Sfinţii răspunseră: “Deci cum se vede, un alt Dumnezeu aţi izvodit cu minciună, precum odată elinii au aflat pe un Agatodemon şi pe acela vi l-au lăsat ca să vă închinaţi lui; unul ca acela nu este Dumnezeu, nici va fi vreodată. Iar noi am cunoscut pe adevăratul Dumnezeu şi pe Acela Îl mărturisim; Care în Legea Veche s-a propovăduit făcător a tot binele, de către sfinţii prooroci; iar în darul Evangheliei, a fost predicat de Sfinţii Apostoli ai lui Hristos şi alt Dumnezeu nu ştim nicidecum”. Boierul zise: “Dar oare nu vreţi voi astăzi ca, împreună cu credinciosul, întîiul sfetnic şi voievod al nostru, să daţi rugăciuni lui Dumnezeu, după obiceiul credinţei noastre? Căci pentru o pricină ca aceea sînt trimis la voi; şi ştiu pe unii care sînt între voi, că doresc să cîştige aceasta; pe aceia, cînd îi vor vedea preamăriţi, potrivnicii vor plînge pentru a lor nesupunere fără de socoteală”.

I-au răspuns toţi sfinţii, cu un suflet: “Noi rugăm pe Unul adevăratul Dumnezeu ca nu numai voievodul vostru, întîiul sfetnic, dar şi tu şi tot neamul saracinilor, să vă depărtaţi de la rătăcirea necuratului Mahomed, iar lui Dumnezeu, Celui propovăduit de proorocii şi Apostolii lui Hristos, să-I daţi datorita cinste şi închinăciune; dar nouă să nu fie a lăsa lumina şi a trece la întuneric, de bunăvoie”. Boierul zise: “Gîndiţi-vă ce grăiţi, ca să nu vă căiţi mai pe urmă, că nu se va lăsa fără pedeapsă această împotrivire a voastră”. Sfinţii au răspuns: “Lui Dumnezeu Cel fără de moarte şi drept, Îi dăm în mîini sufletele noastre şi spre El nădăjduim, pînă la cea mai de pe urmă răsuflare a noastră şi nu ne lepădăm de credinţa pe care o avem într-Însul”.

Boierul a zis iarăşi către dînşii: “Sărăcia fiilor voştri şi văduvia soţiilor voastre vă va judeca în ziua înfricoşatei judecăţi, căci de ei toţi vă lipsiţi acum, deoarece nu vă învoiţi cu voievodul, lepădîndu-vă de credinţa lui; fiindcă ar fi putut marele nostru voievod să poruncească împăratului vostru de acum, fiindcă este tînăr, să elibereze la voi pe femeile voastre şi pe copii. Dar şi acum, dacă voiţi să vă întoarceţi şi să primiţi pe proorocul Mahomed, toate cele privitoare la casa voastră, degrabă le veţi avea, precum am zis, pe care văzîndu-le, vă veţi bucura foarte. Pentru că în ţara grecească împărăţeşte o femeie, Teodora, împreună cu un copil, Mihail, care nu poate să se împotrivească poruncii marelui sfetnic al nostru. Iar despre bogăţii şi averi să nu vă îngrijiţi, că dăjdiile Egiptului de peste an, vi le va da vouă milostivul nostru voievod ca unor prieteni ai săi; şi atît de mult vă va îmbogăţi, încît şi nepoţilor voştri, pînă la al zecelea neam, să le fie îndestulare multă de toate bunătăţile”. Atunci, într-un glas au strigat sfinţii: “Anatema lui Mahomed şi tuturor celor ce-l mărturisesc a fi prooroc!”

Acestea grăindu-le sfinţii cu multă îndrăzneală, cu mare rîvnă către Dumnezeu şi cu mare glas, îndată boierul cu mînie a poruncit ostaşilor celor înarmaţi ca, prinzînd pe fiecare din sfinţi, să le lege mîinile înapoi şi ca pe nişte mieluşei să-i tragă la locul de junghiere. La acea privelişte a început a se strînge nenumărată mulţime, din poporul saracinilor şi creştini care vieţuiau între ei, voind să vadă junghierea sfinţilor mucenici.

Deci, apropiindu-se ei de rîul Eufratului – căci pe lîngă el era zidită o cetate mare a saracinilor care se numea Samara -, voievodul a chemat la sine pe unul din mucenici, pe Sfîntul Teodor care se poreclea “Cratir”, adică tare sau viteaz, şi a zis către dînsul: “Tu ai fost cleric odată, precum am auzit despre tine cu dinadinsul şi, lepădîndu-ţi rînduiala preoţească, ai luat suliţa şi te-ai îmbrăcat cu pavăză ostăşească şi te-ai făcut în război vărsător de sînge omenesc. Iar acum cu făţărnicie te prefaci a fi creştin, fiind mustrat de conştiinţa ta pentru creştineasca credinţă, pe care de mult ai lepădat-o. Oare nu ţi se cuvine mai bine să alergi la învăţătura proorocului şi apostolului Mahomed şi de la dînsul să dobîndeşti ajutor şi izbăvire de la moarte, de vreme ce nu vei putea să ai nici o nădejde de la Hristos, de care mai întîi te-ai lepădat de bunăvoie?”

Răspuns-a viteazul lui Hristos, Mucenicul Teodor: “Grăieşti cele nedrepte, o, voievodule, ca şi cum eu aş fi voit a mă lepăda de Hristos Dumnezeu. Dar m-am lepădat numai de preoţeasca rînduială, pentru nevrednicia mea. De aceea, acum sînt dator să-mi vărs sîngele pentru credinţa în Hristos şi să mor pentru dragostea Lui; ca, fiind milostiv Stăpînul meu, să-mi ierte păcatele pe care le-am făcut mai înainte către El. Căci şi un rob al tău, de-ar fi fugit de la tine, iar după aceea întorcîndu-se, s-ar fi nevoit pentru tine pînă la moarte, oare atunci n-ar fi cîştigat iertare?” A zis voievodul: “Fie voia ta, eu ţi-am pus înainte aceasta, prin care ai putea scăpa de moarte”. Iar călăii arabi, scoţînd săbiile şi prinzînd pe sfinţii mucenici, pe fiecare deosebi îl tîra spre tăiere.

Acelui Teodor Cratir i s-a întîmplat că stătea aproape de Constantin patriciul; şi Teodor, temîndu-se ca nu cumva Constantin, văzînd înjunghierea lui, se va împuţina cu sufletul şi se va teme de frica morţii, a început a-l îndemna, zicînd: “Auzi, stăpînul meu, de vreme ce tu pe toţi ne covîrşeşti şi cu cinstea rînduielii şi cu podoaba faptelor bune, de aceea se cuvine ca tu mai întîi între noi să fii mucenic, mai înainte de noi toţi plecînd capul tău sub sabie, pentru Domnul tău. Tu mai întîi să primeşti cununa de la Iisus Hristos, Împăratul cerurilor, precum şi de la pămîntescul împărat, ai fost înainte cinstit cu daruri şi cu măriri”. Sfîntul Constantin i-a zis: “Ţie mai ales, celui atît de viteaz, cu adevărat ţi se cade să faci aceasta. Mai întîi să pui sufletul tău pentru Hristos ca astfel şi pe mine şi pe ceilalţi prieteni ai noştri, următori ţie, să poţi a ne avea”. Iar Sfîntul Teodor, făcînd rugăciuni şi încredinţîndu-şi sufletul lui Dumnezeu, s-a apropiat de călău şi prin sabie a luat sfîrşitul slăvit al muceniciei.

După dînsul, ceilalţi sfinţi, după rînduiala şi după cinstea boieriilor lor de mai înainte, ca la un împărătesc ospăţ chemîndu-se, unul pe altul sub sabie se întreceau, nearătînd cît de puţină frică de moarte, nici tulburare sau vreo împuţinare de suflet în ei. De aceasta voievodul se mira foarte, văzînd pe mucenici sîrguindu-se spre moarte, cu atîta nădejde. Şi astfel sfinţii patruzeci şi doi de mucenici şi-au sfîrşit viaţa lor prin vitejească moarte, pentru Domnul lor, într-a şasea zi a lunii martie.

După uciderea sfinţilor mucenici, voievodul saracinilor a poruncit ca să ucidă cu sabia şi pe cel mai sus-zis călcător de lege, care se numea Vadiţis, zicînd: “Dacă a fost adevărat creştin, apoi nu i se cădea să se abată de la credinţa sa; şi dacă nu şi-a păzit credinţa către Hristos al său, apoi cum va putea să păzească credinţa către Mahomed al nostru? Cel ce s-a făcut vrăjmaş creştinilor săi, vînzîndu-i în mîinile noastre, dacă s-ar întîmpla vreo vreme rea, cum nu s-ar face vînzător şi celor ai noştri? Cel ce a fost necredincios spre ai lui, va fi oare credinciosul celor străini? Nicidecum”.

Deci i-au tăiat capul cu sabia acelui ticălos şi şi-a luat vrednică răsplătire de la saracini pentru a sa prietenie către dînşii; căci a vîndut acelora slăvita şi preafrumoasa cetate creştinească Amoreea. A doua zi, din porunca voievodului, s-au aruncat în rîul Eufratului trupurile sfinţilor patruzeci şi doi de mucenici; tot acolo au aruncat şi trupul acelui călcător de lege care s-a tăiat. Iar după puţină vreme, s-au găsit pe lîngă mal, întregi, muceniceştile trupuri, de cealaltă parte de rîu; căci capul fiecăruia se lipise de trupul său, zăcînd împreună cu cuviinţă. Dar trupul acelui călcător de lege, l-au găsit departe de sfinţi, iar capul lui deosebit de trup. Deci, trupurile sfinţilor le-au luat credincioşii şi le-au îngropat cu cinste, iar pe al vînzătorului celui fărădelege, adică trupul şi capul, le-au rupt şi le-au mîncat crocodilii şi pentru toate acestea se cuvine slavă lui Hristos, Dumnezeului nostru, Celui închinat împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, în veci. Amin.

Biserica Ortodoxa ii pomeneste pe Sfantul Mucenic Conoc din Isauria si pe Conon Gradinarul in fiecare an pe 5 martie.

Sfantul Mucenic Conoc a trait in veacul in care vietuiau si sfintii apostoli. Acesta se trage dintr-un sat pe nume Vidani, fiind fiul lui Nestor si al Nadei, doi pagani. La varsta cuvenita, parintii sai il casatoresc, insa el doreste sa traiasca alaturi de femeia lui in feciorie. Se spune ca insusi arhanghelul Mihail il invata despre credinta cea dreapta, iubita fata de Mantuitor. Mihail il boteaza in numele facatoarei Treimi, dupa care il impartaseste cu Preacuratele Taine, oferindu-i totodata puterea de a savarsi minuni.

Drept urmare, Conon o ia pe Ana, sotia sa, si o boteaza pentru a trai impreuna in feciorie cu dansul. Mai apoi, ii boteaza si pe parintii sai, dupa ce le arata calea cea ingusta si credinta pentru Mantuitor. Mai apoi, il convinge pe tatal sau Nestor sa primeasca cununa muceniciei in numele lui Hristos. Mai mult, pe paganii care voiau sa aduca jertfa unor idoli intunecati si necurati care se gaseau intr-o pestera, ii face sa cunoasca pe bunul Dumnezeu.

Conon isi gaseste sfarsitul mucenicesc cand ighemonul Magnus viziteaza acel tinut, aducand cu sine poruncile imparatilor. Astfel, sfantul este prins si adus inaintea ighemonului si este batut cumplit. Iar cand multimea de oameni prezenti auzi despre acest lucru, acestia au mers la ighemon pentru a il dezlege pe sfant din lanturi si sa ii stearga ranile de sange. Reusesc sa il duca la el acasa, unde a mai trait doi ani de zile, dupa care s-a mutat la Domnul.

Conon Gradinarul se tragea din Nazaretul Galileii si a trait in veacul in care a domnit imparatul Decius. Astfel, plecand din acele regiuni, merge in cetatea Pamfiliei (Mandron), unde isi facu o gradina in locul care se numea Carmela. Acesta o ingrijea mereu, preferand sa renunte la hrana pentru ca gradina sa aiba tot de ceea ce avea nevoie. Potrivit scrierilor bisericesti, acesta era o persoana cinstita si curata cu inima.

Iar cand paganii au incercal sa il prinda, il gasira pe camp. Adresandu-se acestora, se inchina lor cu buna inima. Iar cand acestia ii prezinta motivele pentru care au venit la el, ca ighemonul Publius il cheama la judecata, acesta le raspunde: insa de ce are nevoie acesta de mine, pentru ca sunt crestin? Sa cheme in fata sa persoanele care cred in ceea ce crede el si care sunt de o credinta cu el.

Dupa ce este legat si dus inaintea ighemonului, acesta refuza sa aduca jertfa idolilor, motiv pentru care ii sunt batute cuie de fier in picioare si este obligat sa paseasca asa inaintea unui car. Atunci, Conon, cade in genunchi si se roga la Dumnezeu dupa care isi da duhul.

Cuviosul Gherasim, lauda pustnicilor, era de neam din părţile Lichiei. Din tinereţe, avînd cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui Dumnezeu. Primind sfinţitul chip monahicesc, mai întîi s-a dus în cea mai dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt şi, acolo vieţuind cu plăcere de Dumnezeu o vreme oarecare în nevoinţe duhovniceşti, s-a întors iarăşi la Lichia, în patria sa. După aceea a venit în Palestina, pe la sfîrşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr (408-450), şi s-a sălăşluit în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune. Acolo a făcut o mănăstire lîngă rîul Iordanului.

În zilele petrecerii lui în Palestina, împărăţind Marchian şi cu Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată lumea (451) al Sfinţilor Părinţi, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul patriarh al Alexandriei, şi a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că este numai o fire în Domnul nostru Iisus Hristos, şi pe care i-au afurisit Sfinţii Părinţi.

După sinodul acela s-au sculat unii eretici care huleau sinodul ce se făcuse, ca şi cum printr-însul ar fi lepădate dogmele dreptei credinţe, iar învăţătura lui Nestorie ar fi înnoită.

Unul din aceia a fost un oarecare Teodosie, cu chipul monah, dar cu obiceiul vrăjitor, ţinînd de reaua credinţă a lui Eutihie. Acesta, venind în Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei simpli, ci pe mulţi sfinţi şi pe împărăteasa Evdochia, văduva, care fusese soţia împăratului Teodosie cel Tînăr şi care, în acea vreme, locuia în Ierusalim. Cu ajutorul ei şi al multor monahi palestinieni înşelaţi de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul însuşi a răpit scaunul. Iar cei ce erau nemişcaţi întru dreapta credinţă, aceia, prin neliniştea ce li se făcea de mincinosul Teodosie, s-au dus în pustietăţile cele mai dinăuntru: la început s-a dus Cuviosul Eftimie cel Mare, iar după dînsul şi ceilalţi sfinţi.

Într-acea vreme, s-a amăgit cu înşelăciunea eretică şi Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viaţa Cuviosului Eftimie: “A fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rînduielile vieţii monahiceşti le trecuse şi bine se nevoise asupra necuratelor duhuri.

Acela, biruind şi izgonind pe diavolii cei nevăzuţi, a fost împiedicat şi amăgit de diavolii cei văzuţi, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dînsul, fiind el atunci în pustia ce se numeşte Ruva. Văzîndu-l, mult s-a folosit, sălăşluindu-se împreună cu dînsul multă vreme. Avînd pe deplin învăţătura dreptei credinţe, a lepădat vătămarea eretică şi s-a întors la dreapta credinţă, căindu-se foarte mult de înşelăciunea sa de mai înainte”. Aceasta povesteşte Chiril despre dînsul.

După aceasta Preasfinţitul Iuvenalie iarăşi şi-a luat scaunul său; căci dreptcredinciosul împărat Marchian a trimis să prindă pe acel mincinos patriarh Teodosie, ca să-şi ia pedeapsă după faptele sale. Iar el, înştiinţîndu-se despre aceea, a fugit la muntele Sinai şi, ascunzîndu-se, s-a făcut neştiut. Deci, iarăşi a răsărit în Ierusalim şi în toată Palestina dreapta credinţă, încît mulţi care fuseseră amăgiţi cu eresul, s-au întors din nou la dreapta credinţă. Iar împărăteasa Evdochia, cunoscînd greşeala sa în credinţă, s-a pocăit foarte, lipindu-se iarăşi de Biserica credincioşilor.

Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfînta cetate a Ierusalimului ca la treizeci şi cinci de stadii, iar de rîul Iordanului ca de o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinţilor celor desăvîrşiţi le dădea în pustie chilii sihăstreşti. Erau sub mîna lui în pustie nu mai puţin de şaptezeci dintr-aceşti vieţuitori, cărora le era dată rînduiala vieţii de Cuviosul Gherasim, astfel: Cinci zile pe săptămînă fiecare şedea în pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere, avînd oarecare lucru de mîini; mînca puţină pîine uscată, pe care o aducea cu sine din mănăstire, apă şi curmale; iar a gusta vreo fiertură nu le era slobod; nici foc nu-i lăsa să aprindă în chiliile lor, ca nici cu cugetul să nu dorească ceva în acele cinci zile.

Sîmbăta şi Duminica toţi veneau în mănăstire şi se adunau în biserică la Sfînta Liturghie şi se împărtăşeau cu Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceea, intrînd în trapeză, mîncau fiertură şi beau puţin vin, întru slava lui Dumnezeu. Apoi fiecare îşi aducea lucrul mîinilor sale, pe care îl lucrase în cele cinci zile, şi-l punea înaintea Cuviosului. Duminica după-amiază, iarăşi fiecare se ducea la pustniceasca sa chilie, luînd puţină pîine şi curmale şi un vas cu apă, cum şi mlădiţe de finic, pentru împletit coşniţe. Şi atît de mare le era sărăcia, încît fiecare nu avea nimic altceva, decît numai o haină veche ce-i acoperea trupul, o rogojină pe care se odihnea şi un vas de lut cu apă. Şi aveau poruncă de la părintele lor ca, ieşind din chilie, să nu-şi închidă uşa, ci să lase chilia deschisă, ca oricine ar fi voit să intre şi să ia ce i-ar plăcea din acele lucruri, să nu fie oprit. Toţi aveau o inimă şi un suflet, încît fiecare dintre dînşii zicea că nimic nu este al său, ci toate sînt de obşte.

Se mai povesteşte şi aceasta: Unii din acei părinţi pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, îl rugau ca să le poruncească să aprindă uneori lumînare în sihăstreştile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar uneori să aprindă şi foc ca să-şi încălzească apă pentru trebuinţa lor. Sfîntul le răspundea: “De voiţi să aveţi foc în pustie, veniţi de petreceţi în mănăstire, împreună cu noii începători, căci eu niciodată nu voi lăsa să se facă foc în locaşurile pustniceşti, în toate zilele vieţii mele!”

Auzind cei din Ierihon de o viaţă aşa de aspră a pustnicilor, care erau sub mîna Sfîntului Gherasim, şi-au făcut obicei ca, în toate sîmbetele şi Duminicile, să vină la locaşul Cuviosului Gherasim şi să aducă îndestulare de hrană şi vin şi toate cîte erau de trebuinţă mănăstirii. Cuviosul Gherasim atît era de postitor, încît în Sfîntul şi Marele Post nimic nu gusta pînă la luminata zi a Învierii lui Hristos, decît numai îşi întărea trupul şi sufletul cu Sfînta Împărtăşanie a dumnezeieştilor Taine.

Lîngă acest cuvios povăţuitor a petrecut în singurătate şi fericitul Chiriac, precum se află scris în viaţa lui, unde se zice: “Eftimie Cuviosul a primit cu dragoste pe Chiriac cînd a venit la dînsul, văzînd într-însul, prin proorocie, darurile lui Dumnezeu care erau să fie în el. Apoi degrabă l-a îmbrăcat în schimă cu mîinile sale şi l-a trimis la Iordan, la Sfîntul Gherasim, fiindcă marele Teoctist se dusese către Domnul.

Sfîntul Gherasim, văzînd pe Chiriac tînăr, i-a poruncit să vieţuiască în mănăstirea de obşte şi să slujească la ascultări. Iar Chiriac se arăta gata la toate ostenelile, se îndeletnicea în slujbele mănăstirii toată ziua şi stătea la rugăciune toată noaptea, avînd rar puţin somn. Iar postul lui era că gusta la două zile pîine şi apă. Cuviosul Gherasim văzînd o înfrînare ca aceea la vîrsta lui tînără, se minuna şi îl iubea.

Sfîntul Gherasim avea obicei în Sfîntul şi Marele Post, să meargă în pustia cea mai adîncă, ce se numea Ruva, în care se sălăşluia cîteodată şi Cuviosul Eftimie. Deci, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrînarea lui cea mare, îl lua cu dînsul la pustie. Acolo Chiriac se împărtăşea în toate Duminicile cu Sfintele Taine din mîinile lui Gherasim, şi petrecea în linişte pustnicească pînă la Duminica Stîlpărilor; apoi se întorcea în mănăstire cu mult folos în suflet. După cîtăva vreme, Cuviosul părintele nostru Eftimie a murit, a cărui mutare Cuviosul Gherasim a cunoscut-o pe cînd şedea în chilia sa, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălţînd la cer cu bucurie sufletul Cuviosului Eftimie.

Deci sculîndu-se, a luat pe Chiriac şi s-a dus în lavra lui Eftimie şi l-a găsit adormit întru Domnul. După ce a îngropat cinstitul lui trup, s-a întors în chilia sa, împreună cu iubitul său ucenic Chiriac. Acestui mare plăcut al lui Dumnezeu i-a slujit o fiară necuvîntătoare, ca un om cu pricepere, din care pricină fericiţii părinţi Ioan Evirat şi Sofronie sofistul scriu aşa în Limonar: Am venit în lavra lui ava Gherasim, care era departe ca de o stadie de la Iordan. Iar monahii care vieţuiau acolo ne-au spus despre ava Gherasim că, umblînd el prin pustiul Iordanului, l-a întîmpinat un leu bolnav, care i-a arătat piciorul în care intrase un ghimpe mare, încît i se umflase piciorul. Leul se uita spre stareţ cu ochi blînzi şi, deşi nu spunea cuvinte fiind necuvîntător, însă cu chip smerit ruga pe stareţ să-l vindece. Stareţul, văzîndu-l că este într-o nevoie ca aceea, a şezut şi, luînd piciorul fiarei, a scos spinul. Apoi curăţindu-i rana bine, a învăluit-o cu un petec şi i-a dat drumul. Iar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe stareţ, ci, ca un ucenic, umbla după dînsul ori unde se ducea, încît se mira stareţul de recunoştinţa cea bună a fiarei. De atunci îl hrănea stareţul, dîndu-i uneori pîine, iar alteori linte.

Părinţii aveau în lavră un catîr cu care îşi aduceau apa de la sfîntul Iordan, pentru trebuinţa fraţilor. Stareţul a poruncit să dea catîrul în seama leului, să umble cu el şi să-l pască pe lîngă rîul Iordanului. Într-una din zile, păscînd leul pe catîr, s-a dus de lîngă dînsul o depărtare cam mare şi a adormit la soare. Trecînd din Arabia un om cu cămile, a văzut catîrul singur fără păstorul lui, şi l-a prins şi l-a luat într-ale sale. Leul deşteptîndu-se şi căutînd catîrul, nu l-a găsit; apoi a venit la ava Gherasim trist şi mîhnit că pierduse catîrul. Stareţul, gîndind că leul a mîncat catîrul, i-a zis: “Unde este catîrul?” Iar el stînd ca omul, tăcea, căutînd în jos. Stareţul i-a zis iarăşi: “Oare l-ai mîncat? Bine este cuvîntat Domnul, că nu te vei duce de aici şi tot lucrul care îl făcea catîrul, tu îl vei face, slujind la trebuinţa mănăstirească!” De atunci, din porunca stareţului, puseră deasupra leului sarcina ce se punea pe catîr, adică un vas mare, cu care se aducea apă în mănăstire de la Iordan.

Într-una din zile, a venit la stareţ un ostaş oarecare, pentru rugăciuni. Văzînd pe leu aducînd apă şi aflînd pricina, i-a fost milă de el şi a dat trei galbeni părinţilor ca să cumpere un catîr pentru trebuinţa lor, iar pe leu să-l elibereze de o robie ca aceea. S-a făcut aşa, adică s-a cumpărat alt catîr pentru slujba mănăstirească, iar pe leu l-a eliberat. După puţină vreme, neguţătorul acela din Arabia care luase catîrul trecînd iarăşi cu cămilele la sfînta cetate a Ierusalimului să vîndă grîu, avea cu el şi catîrul acela. Şi după ce a trecut Iordanul, din întîmplare, l-a întîmpinat leul, care, văzînd pe catîr împreună cu cămilele, l-a cunoscut. Apoi deodată răcnind, s-a repezit la dînsul. Neguţătorul şi cei care erau cu dînsul, văzînd leul, se înspăimîntară şi fugiră; iar leul, prinzîndu-l de frîu cu gura, cum era obiceiul lui mai înainte, ducea catîrul împreună cu trei cămile legate una după alta, încărcate cu grîu, bucurîndu-se foarte şi mugind, că a aflat catîrul pe care-l pierduse, şi l-a adus la stareţ.

Cuviosul stareţ zîmbind, a zis către fraţi: “În zadar am ocărît leul, crezînd că a mîncat catîrul!” Şi a numit leul Iordan. De atunci, adeseori venind leul la stareţ şi luînd hrană de la dînsul, nu s-a despărţit de lavră cinci ani. Iar după ce Cuviosul Gherasim s-a dus către Domnul şi s-a îngropat de către părinţi, după a lui Dumnezeu purtare de grijă leul nu s-a aflat atunci în lavră. Venind după puţină vreme, îşi căuta stareţul său. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim, văzînd leul, a zis către dînsul: “Iordane, stareţul nostru ne-a lăsat sărmani şi s-a dus către Domnul!”

Apoi îi dădu hrană, zicîndu-i: “Ia şi mănîncă!” Dar leul nu voia să primească hrană, ci lua aminte adeseori încoace şi încolo şi căutîndu-şi stareţul, adică pe Cuviosul Gherasim, răcnea foarte tare, mîhnindu-se. Iar Savatie şi ceilalţi bătrîni îl mîngăiau, zicîndu-i: “S-a dus stareţul către Domnul, lăsîndu-ne pe noi!” Dar nu puteau să-l potolească din strigare; şi cu cît ei socoteau a-l mîngîia prin cuvinte, el cu atît mai mult se tînguia şi făcea mare strigare, răcnind şi schimbînd glasuri şi cu faţa şi cu ochii, arătîndu-şi mîhnirea pe care o avea nevăzîndu-şi stareţul.

Atunci i-a zis părintele Savatie: “Dacă nu ne crezi, mergi cu noi şi-ţi vom arăta locul unde zace stareţul”. Şi luîndu-l, l-au dus la mormîntul unde era îngropat Cuviosul Gherasim. Mormîntul era departe de biserică, ca la cinci paşi de picior. Stînd părintele Savatie deasupra mormîntului Cuviosului Gherasim, a zis către leu: “Iată aici este îngropat stareţul nostru!” Şi, plecîndu-şi genunchii deasupra mormîntului stareţului, părintele Savatie plîngea.

Leul, auzind acestea şi văzînd pe Savatie, se bătea şi el cu capul de pămînt, răcnind tare; după aceea a murit îndată deasupra mormîntului stareţului. Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvîntător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe Sfîntul Cuviosul Gherasim, nu numai în viaţă, ci şi după moarte. Apoi să ne arate nouă, cîtă ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare şi cădere din Rai.

De aici se vede cît a fost de plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Gherasim cel Mare, care, din tinereţe pînă la bătrîneţe, I-a slujit cu osîrdie, şi a trecut către El, spre viaţa cea neîmbătrînită, unde împreună cu sfinţii sălăşluindu-se, slăveşte pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, în veci. Amin.

N O T Ă – Prologul spune că acest Cuvios Gherasim ar fi vieţuit pe timpul împărăţiei lui Constantin Bărbosul (668-685), nepotul lui Heraclie; dar se vede din viaţa Cuviosului Eftimie cel Mare, cum că în zilele lui şi ale Cuviosului Gherasim a fost Sinodul al patrulea a toată lumea, în Calcedon, 451. Sinodul acela s-a ţinut pe vremea împărăţiei lui Marcian, care a fost mai înainte de Constantin Bărbosul cu mai mult de două sute de ani. Căci Marcian a murit în anul 457 după naşterea lui Hristos, iar Constantin Bărbosul a fost în anul 668. Însă sinaxarul Kievului scrie că Sfîntul Gherasim a vieţuit în anul 5908 de la facerea lumii (400 d. Hr.), pe vremea împărăţiei lui Marcian. Acel an nu este însă al sfîrşitului lui Gherasim, ci al vieţuirii lui în împărăţia lui Teodosie, înaintea lui Marcian. Se cuvine a şti că Sfîntul Gherasim din Lichia a venit în Palestina pe la sfîrşitul împărăţiei lui Teodosie cel Tînăr, la începutul împărăţiei lui Marcian, care a fost în anul 408, după naşterea lui Hristos. A vieţuit Sfîntul Gherasim în Palestina, cînd împărăţea acel Marcian, iar după dînsul, în timpul lui Leon cel Mare, (450-474), apoi a lui Leon cel Tînăr, şi a ajuns pînă la domnia lui Zenon (474-481), întru a cărui vreme, în anul al doilea, Cuviosul Gherasim a murit. Şi a fost această moarte în anul 475, după naşterea lui Hristos, indictionul 13, adică o sută nouăzeci şi doi de ani mai înainte de Constantin Bărbosul (668-685).

Sfinţii Mucenici Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc au fost martirizaţi în oraşul Pontine Amasea (Asia Mică) în anul 308.

Fraţii după sânge Eutropiu şi Cleonic, erau camarazi cu Vasilisc, nepotul Marelui Mucenic Teodor Tiron (prăznuit în 17 februarie). După moartea martirică a Sf. Teodor, ei au ajuns în închisoare, unde, prin predicile lor au întors mulţi prizonieri păgâni la credinţa creştină.

Când l-a torturat pe Sf. Teodor, Publius a pierit ruşinos, lovit de mânia divină. Asclepiodot a fost ales ca următorul conducător al oraşului Amaseea şi s-a dovedit a fi mai crud decât predecesorul său. Ştiind că prietenii Sf. Teodor Tiron se aflau în închisoare, a cerut să fie aduşi în faţa lui. Sfinţii Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc şi-au mărturisit cu tărie credinţa în faţa noului ighemon. Pentru aceasta au fost crunt bătuţi, până li s-a învineţit tot corpul. 

În timpul suferinţelor, Sf. Eutropiu se ruga cu glas tare la Dumnezeu, “Ajută-ne, Doamne să putem îndura aceste răni pentru cununa muceniciei, aşa cum L-ai ajutat pe slujitorul Tău, Teodor.” Ca răspuns, Însuşi Domnul li s-a înfăţişat mucenicilor împreună cu îngerii Săi şi cu Sf. Teodor Tiron, spunându-le: “Priviţi, a venit Mântuitorul să vă ajute, ca să aveţi viaţă veşnică.”

Soldaţii împreună cu alţi martori ai viziunii au fost învredniciţi să vadă şi ei pe Mântuitorul. Aceştia l-au sfătuit pe Asclepiodot să oprească torturile. Văzând că oamenii sunt gata să se întoarcă la adevăratul Dumnezeu, ighemonul a ordonat ca mucenicii să fie duşi în închisoare, după care l-a invitat pe Sf. Eutropiu la cină, cerându-i să se închine idolilor dar să rămână creştin în suflet, lucru pe care sfântul l-a refuzat.

În ziua următoare, mucenicii au fost duşi la un templu păgân şi puşi să se închine idolilor. Eutropiu s-a rugat lui Dumnezeu: “Doamne, fii cu noi şi alungă mânia păgânilor. Primeşte în acest loc sacrificiul nesângeros al creştinilor, în numele Tău, adevăratul Dumnezeu.” Nu bine a terminat rugăciunea şi s-a pornit un cutremur care a năruit pereţii templului şi statuia zeiţei Artemis a fost făcută bucăţi. Toţi au fugit din templu de frică să nu fie prinşi sub dărâmături. În rumoarea cutremurului s-a auzit o voce de sus: “Rugăciunea ta a fost ascultată şi în acest loc se va înălţa un lăcaş de rugăciune al creştinilor.” După cutremur, ighemonul Asclepiodot şi-a revenit greu din şoc şi a dat ordin să se bată stâlpi în pământ, mucenicii să fie legaţi şi să li se toarne pe corp smoală fierbinte. Sfinţii au început să se roage lui Dumnezeu şi Eutropiu striga către păgâni: “Fie ca Domnul să întoarcă faptele voastre împotriva voastră!

Smoala a început să curgă pe lângă corpul sfinţilor ca apa, arzând corpurile torţionarilor. Martorii văzând acestea, au fugit îngroziţi dar ighemonul în răutatea sa a poruncit să rănească corpurile sfinţilor cu gheare de fier şi să presare rănile cu un amestec de muştar, sare şi oţet, chinuri pe care sfinţii le-au îndurat cu deosebită tărie.

În noaptea dinaintea execuţiei lor, sfinţii au petrecut în rugăciune iar Domnul le-a apărut din nou şi i-a îmbărbătat. În dimineaţa de 3 martie, Sf. Eutropiu şi Cleonic au fost crucificaţi dar Vasilisc a fost lăsat în închisoare. 

Sf. Vasilisc a fost executat în 22 mai în oraşul Komana. Mucenicului i s-a tăiat capul şi i-au aruncat corpul în râu dar creştinii au găsit moaştele şi le-au îngropat într-un câmp arat. Mai târziu s-a construit la Komana o biserică cu hramul Sf. Vasilisc.

Vezi ziua de 22 mai pentru detalii despre viaţa Sf. Mucenic Vasilisc.

Sfântul Mucenic Teodot, născut în Galaţia – Asia Mică, era Episcopul Cirenei din Cipru.  În timpul unei persecuţii a creştinilor din timpul păgânului împărat Liciniu (311-324), Sf. Teodot îl mărturisea pe Hristos fără oprelişti, cerându-le păgânilor să lase deoparte idolii şi să se închine la adevăratul Dumnezeu. Sabin, ighemonul insulei Cipru, a ordonat arestarea episcopului şi aducerea sa la judecată.

Auzind de porunca ighemonului, episcopul n-a mai aşteptat după soldaţi ci s-a dus singur la ighemon, spunându-i: “Eu, cel pe care-l cauţi, sunt aici. Am venit să-l propovăduiesc pe Domnul Dumnezeul meu. ”  Ighemonul a hotărât să fie bătut fără milă, să-l suspende de un copac şi să-i scrijelească trupul cu obiecte ascuţite, după care l-a aruncat în închisoare. După cinci zile, Sf. Teodot a fost dus în faţa ighemonului care, a presupus că după atâtea chinuri, sfântul a renunţat la credinţa lui ca să nu mai sufere mai mult.

Cu toate acestea, Sf. Teodot nu a încetat să-L proslăvească pe Hristos. La început, l-au pus pe un grătar de fier sub care au aprins un foc; apoi i-au bătut cuie în tălpi şi l-au pus să meargă. Mulţi dintre martorii suferinţelor martirului au fost atât de impresionaţi de răbdarea cu care acesta îndura chinurile şi de inspiraţia divină a cuvintelor sale, încât au crezut ei înşişi în Hristos. Auzind acestea, Sabin a ordonat să oprească tortura şi să-l arunce pe sfânt în închisoare.

În timpul Sf. Constantin Cel Mare (prăznuit în 21 mai), creştinilor li s-a permis să-şi manifeste credinţa şi printre cei eliberaţi din închisori s-a aflat şi Sf. Teodot. Acesta s-a întors în Cirene şi după doi ani în scaunul episcopiei, a adormit întru Domnul în pace prin anul 326.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Isihie Sincliticul.

Acesta a trăit pe vremea împăratului Maximilian, fiind întâiul slujitor al palatului împărătesc şi făcând totodată parte şi din senat. După porunca împăratului ca toţi creştinii care erau în armată, dacă nu se vor lepăda de Hristos, să fie dezbrăcaţi de uniformă şi să petreacă viaţă de rând, Isihie a fost dezbrăcat de veşmintele cele de mult preţ cu care era îmbrăcat, a fost îmbrăcat mai departe cu o haină proastă de lână fără de mâneci şi a fost dus ca să trăiască laolaltă cu femeile. După aceasta, împăratul chemându-l la sine l-a întrebat dacă nu se ruşinează că a fost coborât din cinstea de magistru la felul acela de vieţuire cu totul necinstit, de vreme ce el, ca împărat, nu poate să aşeze pe creştini în vredniciile şi la puterea pe care Isihie o avea mai înainte. Dar sfântul Isihie spunând că cinstea din veacul acesta este trecătoare şi că numai cinstea pe care o are cineva înaintea Domnului Hristos este veşnică şi nesfârşită, împăratul a poruncit să i se lege o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în râul care se cheamă Oronte şi în care sfântul şi-a găsit sfârşitul său fericit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Cvint, făcătorul de minuni.

Acest sfânt s-a născut în Frigia şi a învăţat acolo dreapta credinţă. Ducându-se apoi în satul Neolida, împărţea milostenii celor lipsiţi. Dar în vremea împăratului Aurelian, ighemonul Rufin îl îndemna să jertfească idolilor, sub ameninţarea cu moartea. Cum însă sfântul Cvint cu rugăciunea lui a vindecat pe ighemon de demonul de care era cuprins, acesta l-a lăsat în pace. Şi iarăşi fiind prins de cei ce se aflau la templul idolilor, deoarece întâmplându-se la un cutremur, templul şi toate statuile care se găseau în el au căzut la pământ, cei ce-l ţineau prins pe sfânt au fugit şi l-au lăsat slobod. La patruzeci de zile de la cutremur venind în fruntea locului aceluia conducător Clearh şi acesta fiind om superstiţios şi plin de teamă faţă de religia idolilor, a poruncit ca sfântul Cvint să fie din nou prins şi să i se zdrobească fluierele picioarelor. Dar acestea îndată, cu puterea lui Hristos, s-au făcut din nou sănătoase. Iar după zece ani, de la zdrobirea picioarelor lui, timp în care mergând din loc în loc vindeca toată boala şi toată slăbiciunea şi ajuta pe săraci, s-a mutat la Domnul.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Nestor şi a sfântului mucenic Tribimiu.

Aceşti sfinţi erau de fel din cetatea chiverioţilor din Pergam. În vremea împărăţiei lui Decius cel nelegiuit, fiind aduşi de închinătorii de idoli înaintea conducătorilor cetăţii şi mărturisind pe Hristos au fost chinuiţi în multe chipuri; dar pentru că au rămas neînduplecaţi în credinţa lor, li s-au tăiat capetele cu sabia.

Tot în această zi, pomenirea sfântului apostol Parmena, unul din cei şapte diaconi.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Troadiu şi a celor împreună cu dânsul, care au pătimit mucenicia pe vremea împăratului Decius.

Sfântul Mucenic Troadiu a suferit pentru Hristos în Pontus Neocezareea, sub împăratul Decius (249-251), îndurând torturi oribile. Sf. Grigorie al Neocezareei (prăznuit în 17 noiembrie) i-a proorocit acestuia mucenicia şi i-a văzut suferinţele printr-o viziune. De asemenea, el i-a văzut sufletul cum ieşea din trup, odihnindu-se în bucuria cea cerească.

Tot în această zi pomenirea sfintei fecioare Eutalia, care de sabie s-a săvârşit.

Sfânta Eutalia a trăit în Sicilia şi avea mamã pe o femeie greacă după neam, care era bolnavă de curgere de sânge şi care îşi găsise în cele din urmã vindecarea în urma rugăciunilor sfinţilor mucenici Alfiu, Filadelf şi Ciprin. Pentru aceasta, crezând în Hristos, s-a botezat împreună cu Eutalia, fiica ei. Un alt fiu al ei, cu numele Sermilian, auzind aceasta, a prins-o şi a voit să o strângă de gât, dar scoasă fiind din mâinile lui de către o slujitoare a ei, a fugit. Sora lui, Eutalia, defăimând cu cuvinte aspre fapta cea cu totul urâtă pe care o încercase asupra mamei lor, acesta a întrebat-o: nu cumva şi tu eşti creştină? Da, i-a răspuns sfânta. Iar nelegiuitul acela, dezbrăcând-o, a biciuit-o cumplit şi a dat-o unuia dintre servitori, ca să o batjocorească. Rugându-se însă sfânta, servitorul a orbit. Văzând aceasta Sermilian i-a tăiat capul cu sabia.

Tot în această zi pomenirea sfinţilor mucenici Andronic şi Atanasia, care de sabie s-au săvârşit.