Sfinții zilei

Biserica Ortodoxa il praznuieste pe Sfantul Mucenic Vlasie si pe Sfanta Teodora, imparateasa in fiecare an pe 11 februarie.

Acest sfant s-a nascut si a trait pe vremea imparatului Liciniu si a ajuns, datorita credintei sale de neclintit episcop al Sevastiei, locuind in una din pesterile muntelui.

Toate fiarele salbatice care se aflau prin zona au ajuns sa devina imblanzite prin binecuvantarea Sfantului Vlasie. Mai mult, toate aceste vietuitoare salbatice ajunsesera sa se apropie de mainile sale. Iar datorita faptului ca era iscusit si in ale mestesugului doctoricesc, de-a lungul vietii sale a reusit sa faca enorm de multe tamaduiri, datorita faptului ca Dumnezeu ii insufleti darul de a face minuni.

Toate aceste minuni au ajuns si la urechile ighemonului Agricolau, care ordona ca sfantul sa fie prins si adus in fata lui. Vlasie, ajuns in fata ighemonului isi marturiseste credinta cea dreapta, in numele Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru acest lucru este supus unor torturi extrem de cumplite dupa care este intemnitat. Datorita faptului ca sapte femei mergeau pe urmele sfantului, capetele acestora sunt taiate deoarece si ele si-au marturisit credinta in Iisus Hristos, adevaratul nostru Dumnezeu.

Mai apoi pe saracul Vlasie paganii il aranca in adancul unui lac din apropiere, insa cu ajutorul ingerilor pe care Dumnezeu ii trimite, sfantul ajunge pe mal nevatamat. Pentru acest lucru, lui Vlasie ii este taiat capul, dar si a doi prunci care erau in temnita cu el.

Se spune ca Sfantul Sfintit Mucenic Vlasie a fost pus epitrop de marele mucenic Eustratiu, in timpul patimirii sale mucenicesti. Toate aceste lucruri au aparut zugravite pe o tesatura veche, unde sfantul Vlasie este prezentat stand in mijlocul a cinci mucenici, alaturi de sfantul Eustratiu, primind in mainile sale cartea randuielii ca epitrop. Hramul se face intr-o mica bisericuta ridicata in cinstea muceniciei sale, in apropierea bisericii sfantul Filip, in Meltiada.

Împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos, se risipea slujba care se făcea diavolilor şi se strica închinarea idolească, pe vremea lui Sever, păgînul împărat al Romei. Atunci, în cetatea Magnesiei vieţuia sfîntul episcop Haralambie. El învăţa popoarele cuvîntul lui Dumnezeu, povăţuindu-le la calea mîntuirii şi le zicea: “Împăratul meu, Iisus Hristos, a trimis pe prooroci şi pe apostoli cu puterea Duhului Sfînt, ca toţi oamenii, prin propovăduirea lor cea sfîntă, să se înţelepţească şi să meargă neabătuţi pe calea dreptăţii. Sever, împăratul vostru, a născocit cumplite prigoniri, ca să se aducă jertfe idolilor celor neînsufleţiţi şi să dea sufletele la moarte. Iar Iisus Hristos, Împăratul meu, prin prooroci şi prin apostoli ne-a trimis cuvintele vieţii cereşti, prin care vrăjmaşii se izgonesc, şarpele se calcă, necredinţa se preface în credinţă, iar nălucirea diavolească piere şi cade cu cădere cumplită toată puterea vrăjmaşului. Să credem mai mult cuvintelor care ne arată căile vieţii veşnice, decît să ne îndeletnicim în lucruri care ne aduc pierzare”.

Aceste cuvinte grăind sfîntul episcop, a fost prins de cei necredincioşi şi adus la judecată şi întrebare înaintea ighemonului Luchian şi a lui Luchie. Înaintea lor grăind acelea, ighemonul a zis: “Din prisosinţa inimii tale scoate gura ta cuvinte fără de socoteală, nealegînd binele de rău, dar să nu socoteşti, o, bunule bătrîn, că pentru acele cuvinte nu vei fi chinuit. De aceea, ascultă sfatul nostru, cîştigă-ţi obiceiurile ce se cuvin la nişte bătrîneţi ca ale tale şi să-ţi alegi o socoteală mai sănătoasă, apoi să te apropii cu jertfe de zei, ca să nu punem pe tine chinurile pe care niciodată nu le-ai cunocut”.

Sfîntul Haralambie a răspuns: “Eu care am îmbătrînit şi mi-am sfîrşit vremelnica viaţă, nu voi să trec cu vederea bunătăţile cele nevăzute care sînt aproape”. Mîniindu-se judecătorii, începură a pregăti cumplite chinuri şi ziseră: “Jertfeşte zeilor, o! răule bătrîn”. Dar Sfîntul Haralambie răspunse: “Fiilor, nu jertfesc diavolilor, căci să ştiţi că diavolii pe care îi cinstiţi se cutremură şi se scutură de semnul Crucii”. Atunci judecătorii au poruncit să ia de pe dînsul sfintele veşminte şi dezbrăcînd pe sfîntul bărbat, cel cu chip îngeresc, au început a-l tortura, iar torturile erau într-acest fel: doi slujitori l-au spînzurat şi l-au strujit cu unghiile de fier pînă ce i-au rupt toată pielea de la cap pînă la picioare. Iar sfîntul, fiind rănit cu totul, a zis către prigonitori: “Mulţumesc vouă, fraţilor, că, strujind trupul meu cel vechi, mi-aţi înnoit duhul, care doreşte să se îmbrace în viaţa cea nouă şi veşnică”. Zicînd sfîntul acestea, a căzut spaimă peste amîndoi slujitorii care îl torturau şi au zis către judecători: “Necinstea făcută de voi omului acestuia se preface în cinste, iar torturile, întru răcorire. Oare nu este acesta Însuşi Hristos, Care, luînd asemănarea bătrînului bărbat, a venit să cerceteze Asia, ca să întoarcă pe locuitorii ei? Căci strujindu-se trupul lui cel mai tare ca fierul, cu unghii de fier, acelea se topesc, iar trupul rămîne fără vătămare”.

Acestea grăind slujitorii, ighemonul a scrîşnit din dinţi şi a zis către dînşii: “O! slujitori răi şi leneşi la împlinirea poruncii, nu faceţi cele ce vi s-au poruncit, ci apăraţi cu cuvinte pe cel osîndit la chinuri”.

Slăbind slujitorii, au început a mărturisi şi a preamări puterea lui Hristos, care întărea pe pătimitor şi amîndoi au fost tăiaţi pentru numele lui Hristos, iar numele lor este Porfirie şi Vaptos. Asemenea şi trei femei, privind la pătimirea mucenicului au crezut în Hristos şi preamăreau pe sfîntul şi preaputernicul său nume; deci şi pe ele le-au tăiat îndată. Atunci Luchie s-a sculat de la locul său, a luat singur uneltele de tortură şi a început a-l chinui pe Sfîntul Haralambie, strujindu-i tare trupul. Dar îndată i s-au rupt mîinile din coate, ca tăiate de o sabie, apoi s-au lipit şi atîrnau de trupul mucenicului. Luchie, căzînd fără mîini la pămînt, striga: “Omul acesta este fermecător. Ajută-mi, o, ighemoane”. Iar ighemonul, alergînd şi văzînd mîinile aceluia agăţate de trupul mucenicului, a scuipat în faţa acestuia şi îndată capul ighemonului s-a sucit înapoi.

Magnezienii, fiind cuprinşi de mare frică, au rugat pe sfînt, zicîndu-i: “Lasă mînia şi întoarce dumnezeiasca pedeapsă, că îţi este poruncit să nu răsplăteşti rău cu rău”. Iar Sfîntul Haralambie le-a răspuns: “Viu este Domnul Dumnezeu, că nu este răutate în inima mea, nici vicleşug în limba mea. Să ştiţi că Hristos Dumnezeu a pedepsit pe începătorii cei fărădelege. El ne va da nouă viaţa veşnică, iar pe cei păgîni îi va pierde”.

Atunci toţi strigară către Dumnezeu, zicînd: “Să nu ne pierzi pe noi, cei care Ţi-am greşit Ţie, Doamne. Iartă-ne pe noi, o! Dumnezeule, căci acum ai pedepsit pe boierii noştri, ca să ne aduci la lumină şi să ne faci vrednici vieţii veşnice”. Atunci a crezut în Hristos o mulţime de lume. Luchie a zis: “Omule al lui Dumnezeu, îngere al Domnului, miluieşte-mă pe mine, căci mă doare cumplit! Iată, mîinile mele te îngreuiază, fiind agăţate de trupul tău. Deci rînduieşte-le la locul lor, ca să scapi de greutate, şi eu să mă izbăvesc de durere; iar de vei face aceasta, voi crede şi eu în Dumnezeul tău”.

Sfîntul a făcut rugăciuni către Dumnezeu, zicînd: “Mulţumim Ţie, Stăpîne, Care ne păzeşti totdeauna şi Care ai venit în trup! Învăţătorul meu, caută spre smerenia celor ferecaţi şi dezleagă din legăturile pedepselor pe judecătorii aceştia şi mă vindecă pe mine martorul tău, cel cu totul rănit”. Atunci un glas s-a auzit din nori, zicînd: “Bucură-te, Haralambie, luminătorul pămîntului şi strălucitorul cerului, părtaş al îngerilor, împreună vieţuitor al proorocilor, prieten al apostolilor şi împreună vrednic ostaş al mucenicilor. Am auzit rugăciunile tale şi am primit cuvintele buzelor tale. Iată cuvîntul tău să fie vindecare bolnavilor”. Şi îndată se tămăduiră Luchie şi Luchian, ighemonul. Apoi Luchie a căzut la picioarele mucenicului, cerînd Sfîntul Botez, pe care l-a şi cîştigat, iar ighemonul s-a lăsat de prigonirea creştinilor, pînă ce va înştiinţa pe împărat.

Într-acea vreme, mulţi, alergînd la sfînt, s-au botezat, mărtu-risindu-şi păcatele şi cei bolnavi de diferite neputinţe primeau tămăduiri. Luchian, ighemonul, ducîndu-se la împăratul Sever, care era atunci în Antiohia Pisidiei, i-a spus toate cele ce s-au făcut în Magnesia, zicînd: “S-a arătat un om între noi, din adunarea galilienilor, care îi întoarce pe toţi de la zei, iar bolnavilor le dă sănătate. Şi Luchie, tămăduindu-se, a crezut în Hristos şi toată Magnesia a primit credinţa lui, iar eu, însănătoşindu-mă, am venit aici, să spun acestea împărăţiei tale”. Sever, auzind acestea, s-a umplut de mînie şi a strigat: “O! veşnici zei, cei necinstiţi de oamenii necredincioşi, de ce s-a întărit pe pămînt acea grăire a mincinoşilor?” Apoi îndată a trimis trei sute de ostaşi plini de neomenie şi cruzime să prindă pe Sfîntul Haralambie şi, punînd multe răni pe dînsul, să-l aducă din Magnesia în Antiohia.

Mergînd ostaşii şi prinzînd pe mucenicul lui Hristos, i-au bătut piroane de fier ascuţite în tot trupul, iar barba lui cea lungă împletind-o ca pe o funie au pus-o pe grumajii săi, de care trăgeau pe sfîntul pe cale, ducîndu-l la împărat. Mergînd cale de 15 stadii de la cetatea Magnesia, un cal ce mergea pe partea dreaptă, întorcîndu-se spre ostaşi, a vorbit cu glas ca de om, grăind: “O! de trei ori blestemaţilor, slujitori diavoleşti, nu vedeţi pe Hristos Dumnezeu şi pe Sfîntul Duh, care este în omul acesta? Pentru ce îi faceţi acestea o! împietriţilor cu inima? Dezlegaţi pe cel ce nu puteţi să-l legaţi, ca singuri să vă sloboziţi din legături”.

La cuvîntul acesta ca de om, ce s-a grăit de cal, ostaşii s-au înfricoşat, dar împlinind împărăteasca poruncă, trăgeau pe mucenic spre Antiohia. Diavolul, închipuindu-se în om bătrîn, a stat înaintea împăratului Sever, zicînd: “Vai mie, o împărate, eu sînt împărat al Sciţilor, iată a venit în stăpînirea mea un om, anume Haralambie, vrăjitor mare, care toată oastea a întors-o de la mine şi poporul s-a lipit de dînsul. Eu, de toţi fiind părăsit, am venit să-ţi spun acestea ca să nu ţi se întîmple şi ţie ceva”. Acestea grăindu-le diavolul, Sfîntul Haralambie, tîrît de ostaşi, s-a adus înaintea împăratului.

Văzîndu-l împăratul, îndată i-a înfipt în piept trei ţepuşe lungi şi a poruncit ca, aducînd lemne, să aprindă foc şi să ardă pe mucenic încet, ca să nu moară îndată, ci să-l chinuiască cît mai mult. Dar fiind ars sfîntul, o femeie care stătea acolo, vrînd să facă plăcerea împăratului, a luat spuză fierbinte şi a turnat peste capul sfîntului mucenic, precum şi pe faţa şi pe barba sa, zicînd: “Mori, bătrînule, mori, că mai bine este a muri, decît a ne sminti pe noi cu înşelăciunile tale”. Femeia aceea era soţia împăratului şi a zis către dînsa sora ei: “Oare nu te temi tu de Dumnezeu, ticăloaso, că, împlinind voia împăratului, mînii pe Dumnezeu? Nu-ţi va ajuta ţie Sever cînd se va mînia Hristos asupra ta!” Şi, întorcîndu-se către mucenic, a zis: “Omule al lui Dumnezeu, cinstite sînt bătrîneţele tale şi Dumnezeu este cu tine şi eu vreau să cred în El şi să mă izbăvesc de păcatele mele”.

După aceasta, stingîndu-se focul şi slujitorii slăbind, iar sfîntul fiind nevătămat de arderea focului, împăratul a zis: “Să se dezlege omul acela de tortură şi să-mi răspundă”. Mucenicul, fiind adus mai aproape de dînsul, i-a zis împăratul: “Omule, în această zi de dimineaţă, vorbind cu împăratul sciţilor m-am mîniat pe tine şi te-am necinstit, iar tu, răbdînd chinurile, vei fi cinstit de noi. Însă să-mi răspunzi la ce te voi întreba: Mulţi ani ai?” Sfîntul Haralambie a răspuns: “Mulţi ani am petrecut în viaţa aceasta deşartă, pentru că am trăit 113 ani”.

Împărarul Sever a zis: “De ai trăit atîţia ani, cum de n-ai venit pînă acum, în pricepere, ca să poţi cunoaşte pe dumnezeii cei fără de moarte?” Răspuns-a sfîntul: “Mulţi ani vieţuind, o! împărate şi cîştigînd multă înţelegere, am cunoscut pe Hristos Dumnezeu, Unul adevărat şi am crezut într-Însul”. Zis-a împăratul: “Ai avut femeie sau nu?” Răspuns-a sfîntul: “Pe cereasca fecioară am însoţit-o mie, adică împărăţia Hristosului meu, iar pe pămînt n-am cunoscut femeie”. Împăratul a zis: “Ştii să înviezi morţii?”. Sfîntul a răspuns: “Nu este în puterea omenească un lucru ca acesta, ci într-a lui Hristos”. Şi a poruncit împăratul ca să aducă un om îndrăcit de multă vreme, pe care de 35 de ani îl chinuia diavolul, izgonindu-l prin pustietăţi şi prin munţi, aruncîndu-l în păduri şi bălţi şi în crăpăturile pămîntului ca să-l piardă.

Aducînd aproape pe omul acela, îndată diavolul, simţind buna mireasmă a sfîntului, a strigat: “Rogu-mă ţie, robul lui Dumnezeu, nu mă chinui mai înainte de vreme, ci porunceşte-mi cu cuvîntul şi voi ieşi! Iar de vei voi, apoi îţi voi spune cum am intrat în omul acesta”. Deci a poruncit sfîntul ca să spună diavolul aceasta, şi îndată el a început a spune: “Vrînd omul acesta ca să fure pe aproapele său, a zis în mintea sa: de nu voi ucide mai întîi pe moştenitor, nu voi putea să iau moştenirea lui. Ucigînd pe aproapele, mergea să-i răpească bunătăţile lui, iar eu, aflîndu-l într-un loc ca acesta, am intrat în el şi de 35 de ani locuiesc aici”.

Sfîntul Haralambie a zis diavolului: “Ieşi din omul acesta şi să nu-l vatămi nicidecum”. Şi îndată a ieşit diavolul, iar omul a rămas sănătos. Atunci împăratul a zis: “Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor!” După trei zile a murit un tînăr şi poruncind împăratul să aducă pe cel mort înaintea sa, a zis către Sfîntul Haralambie: “Roagă-te Dumnezeului tău să învieze pe acest mort”. Sfîntul, rugîndu-se, a înviat pe cel mort şi mulţi din popor crezură în Hristos, văzînd nişte minuni ca acelea, iar împăratul era în mare mirare.

Atunci se afla la împărat un eparh, anume Crisp. Acela a sfătuit pe împărat zicînd: “Să pierzi pe omul acesta de pe pămînt, că este vrăjitor şi face minuni cu farmecele”. Împăratul, crezînd cuvintele lui Crisp şi schimbîndu-se din gîndul cel bun, a zis către mucenic: “Jertfeşte idolilor, Haralambie, ca să scapi de mîinile ucigaşilor”. Sfîntul a răspuns: “Mult mă folosesc muncile, căci cu cît trupul meu se zdrobeşte cu bătăile, cu atîta se bucură în mine duhul meu”. Apoi, mîniindu-se împăratul, a poruncit să bată pe sfînt cu pietre peste gură, iar cei ce-l băteau ziceau: “Supune-te împăratului, ca să nu piei în deşert”. Împăratul a zis către slujitori: “Luaţi făclii aprinse, ardeţi-i barba şi pîrliţi-i faţa”. Slujitorii, punînd făcliile în barba sfîntului, un foc mare a ieşit din barbă şi, întorcîndu-se către cei ce stăteau împrejur, a ars ca la 70 de păgîni.

Umplîndu-se de mînie, Sever a zis: “Bine mi-a spus împăratul sciţilor că eşti vrăjitor, Haralambie, şi voieşti ca şi de la mine să se întoarcă ostaşii”. Apoi, către boierii săi a zis: “Nu-mi spuneţi cine este Hristos, în Care crede Haralambie?”. Eparhul Crisp a zia: “Hristos este Fiul Mariei, Cel născut din desfrînare”. Iar un oarecare Aristarh a zis lui Crisp: “Nu bîrfi, căci de unde ai cunoscut taina aceea? De unde ştii cine a fost Maria şi cine Hristos?” Crisp zise cu mînie: “Diavole, mai înţelept eşti tu decît mine?” Răspuns-a Aristarh: “Înţeleg mai bine decît tine”. Împăratul Sever a zis către Aristarh: “O! cap rău, grăieşti împotriva mea”. Răspuns-a Aristarh: “Nicidecum, împărate, nu împotriva ta, nici a nimănui, ci pentru Hristos grăiesc”. Împăratul, arzînd de mînie, a luat un arc şi, încordîndu-l, a azvîrlit săgeata spre înălţime, zicînd: “Vino aici, Hristoase, pogoară-Te pe pămînt, jos, să-Ţi pui corturile Tale, că iată gătesc asupra Ta război! Am destule puteri ca să stau împotriva Ta! Pogoară-Te şi stai puţin aproape de mine, iar de nu, apoi voi surpa cerurile, voi stinge soarele şi te voi prinde cu mîinile!”

Nişte hule ca acestea zicînd împăratul, cu îndrăzneală şi fără de ruşine asupra lui Hristos Dumnezeu, s-a cutremurat pămîntul şi frică mare a căzut peste toţi, căci, mîniindu-se Dumnezeu în cer, pămîntul se clătina ca o frunză şi se auzeau de sus din nori glasuri înfricoşate, fulgere şi tunete şi au murit de frică mulţi oameni. Împăratul, cu Crisp eparhul, erau legaţi cu nevăzute legături şi spînzurau în văzduh. Apoi, a strigat împăratul către mucenic, zicînd: “Haralambie, acestea le sufăr pentru păcatele mele. Cu dreptate primesc pedeapsa, dar zi tu un cuvînt către Dumnezeul tău, ca să mă izbăvesc din chinurile acestea şi voi scrie numele Dumnezeului tău ca şi pe al tău în toată cetatea, ca să se slăvească, pentru că sînt lovit cu mare furie de Hristos al tău”.

Atunci a venit acolo fiica împăratului, anume Galini, şi a zis către tatăl său: “Crede în Dumnezeu şi te vei izbăvi din legăturile cele nevăzute cu care eşti legat, pentru că Dumnezeu, care te-a legat, este veşnic şi neatins”. Apoi, căzînd fericita Galini înaintea mucenicului, a zis: “Mă rog ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te lui Hristos Dumnezeu şi dezleagă pe tatăl meu din legăturile nevăzute”. Rugîndu-se sfîntul, a încetat înfricoşata mînie a lui Dumnezeu, iar împăratul şi eparhul, liberîndu-se de pedeapsă, au zis: “Stăpîne al cerului şi Ziditorule al pămîntului, Cel ce locuieşti în cer, miluieşte-ne, caută cu milostivire pe pămînt”. Apoi s-a dus împăratul cu eparhul şi cu toţi boierii în palatele sale şi au petrecut trei zile, neieşind de frica cea dumnezeiască şi de groaznica certare ce li se întîmplase.

În acea vreme, fiicei împăratului i s-a făcut o vedenie, pe care a spus-o Sfîntului Haralambie: “Mi se părea că stau lîngă apă şi am văzut îndată o livadă mare îngrădită, în care erau sădiţi tot felul de copaci mirositori, iar în mijloc era o vie frumoasă şi în vie un cedru înalt. De la rădăcina copacului ieşea un izvor, iar străjerul locului aceluia era înfricoşat şi nu lăsa pe nimeni să intre acolo. Văzînd pe tatăl meu şi pe Crisp eparhul, stînd aproape, străjerul a întins spre dînşii toiagul său cel de foc, gonindu-i de acolo. Însă eu, stînd cu frică, l-am rugat să-mi poruncească să rămîn acolo”. Dar acela mi-a zis: “Vino aici şi eu te voi duce pe umeri cu cinste”. Pe cînd eram înăuntru, lîngă izvorul cel de sub cedru, am auzit un glas, zicîndu-mi: “Ţie-ţi este dat locul acesta şi celor ce sînt asemenea ţie”. O vedenie ca aceasta văzînd, mă rog ţie să-mi spui tîlcul ei.

Sfîntul Haralambie i-a răspuns: “Tîlcuirea visului tău este: apa cea mare este darul Sfîntului Duh, locul cel îngrădit este Raiul, via este locuinţa drepţilor, copacii cei mirositori sînt cetele sfinţilor îngeri, cedrul cel înalt este slava Crucii, izvorul cel de la rădăcina cedrului înseamnă viaţa veşnică, care prin Sfînta Cruce se dăruieşte neamului omenesc, iar Străjerul locului, Cel ce te-a luat pe umeri, este Hristos Domnul, Care pe cele 99 de oi lăsîndu-le, a mers în urma celei rătăcite şi, găsind-o, a luat-o pe umerii Săi. Tatăl tău şi eparhul vor fi izgoni din Raiul lui Dumnezeu, căci acei ce n-au mulţumit Domnului întîi şi pe urmă vor fi nemulţumiţi, pentru că se abat de la Dumnezeu prin diavoleştile amăgiri”.

După acea înfricoşată pedepsire ce s-a făcut, trecînd 30 de zile, împăratul s-a răzvrătit iarăşi şi, lăsînd pe Dumnezeu, a Cărui mînă tare a cunoscut-o, s-a întors la idoli. Deci, chemînd pe mucenic i-a zis: “Haralambie, ascultă sfatul meu şi te închină zeilor, ca să fii cinstit”. Sfîntul a răspuns: “Nu se poate să fie aceasta, adică să poată a se răzvrăti robul lui Dumnezeu de cuvintele tiranului, căci cu adevărat cuvintele tale, o! împărate, sînt nesocotite şi nebune”. Mîniindu-se împăratul, i-a zis: “Cap nepriceput! zici că ale mele cuvinte sînt nepricepute şi nebune?”. Atunci a poruncit să pună la gura lui undiţa şi să-l poarte de gît prin toată cetatea.

Fiica împăratului, apropiindu-se de tatăl său, a zis: “Ce faci? o! tată, de ce chinui pe dreptul acesta? Pentru ce te tu legi de cursele diavoleşti şi, lăsînd cele bune, alegi cele rele? De ce voieşti moartea şi lepezi viaţa? Pentru ce te scoli cu mînie tiranică asupra robului lui Hristos? Ascultă, tată, glasul meu şi precum te sîrguieşti la rău, tot aşa sîrguitor să fii spre bine: căci cel ce seamănă rele, rele va secera, iar cel ce seamănă întru buna credinţă, va secera cele bune. Adu-ţi aminte de pedeapsa lui Dumnezeu ce a fost peste tine, cînd erai legat şi spînzurat în văzduh, cu nevăzute legături. Pe Dumnezeu Cel adevărat L-ai mărturisit şi, fiind dezlegat din legături, acum Îl laşi? Mulţi puternici, fiind pedepsiţi, cunosc puterea Aceluia, dar scăpînd de pedeapsă, iarăşi Îl uită”.

Acestea auzindu-le, împăratul nu s-a îndreptat, ci, mai aspru făcîndu-se, i-a spus: “Jertfeşte zeilor, Galino!” Ea, întorcîndu-se către dînsul i-a răspuns: “Voi face ceea ce voieşti, tată”. Împăratul, bucurîndu-se, a zis: “Să se dezlege Haralambie, de vreme ce fiica mea jertfeşte zeilor”. Fiind adus Haralambie, împăratul i-a zis: “Iată, s-a schimbat fiica mea, Galini, de la credinţa ta la a noastră şi voieşte să jertfească zeilor”. Deci vino şi tu, Haralambie, cu dînsa, în capiştea zeilor noştri şi fă ceea ce noi dorim”. Tăcînd Haralambie, împăratul socotea că se învoieşte. Apoi fiica împăratului a mers în capiştea lui Dia şi a lui Apolon şi a zis slujitorilor: “Căindu-mă, am venit să rog pe zeii pe care i-am mîniat, crezînd în Hristos”. Deci, strigară slujitorii: “Mare Dia, puternice Apolon, făcătorii cerului, domnii domnilor, căutaţi spre doamna Galini şi miluiţi-o pentru Sever împăratul”.

Fericita Galini, intrînd în capiştea idolească, a chemat pe slujitori şi le-a zis: “Pe care să-l surp mai întîi: pe Dia, pe Iraclie sau pe Apolon?”. Zis-au slujitorii: “Nu, doamnă, nici unuia să nu-i gîndeşti rău nici să batjocoreşti pe mîntuitorii noştri, ca să nu se mînie şi să clatine cerul şi să răstoarne pămîntul”. Atunci, fericita Galini, apucînd pe idolul Dia, i-a zis: “Dacă tu eşti zeu, apoi cum n-ai înţeles că am venit să te răstorn?”. Şi zicînd aceasta, l-a surpat; iar el, căzînd la pămînt, s-a sfărîmat în trei bucăţi. Asemenea, apucînd şi pe Apolon, i-a zis: “Şi tu, satano, gîrbovitule bătrîn, să cazi la pămînt, făcîndu-te praf”. Apoi a sfărîmat pe ceilalţi zei, care erau acolo. Şi-au alergat slujitorii la Sever, zicînd: “Stăpîne, împărate, a pierit nădejdea noastră, acum şi soarele se va stinge şi lumea va pieri, că au murit zeii”. Împăratul a zis: “Ce sînt cuvintele acestea?” Răspuns-au slujitorii: “Galinia, fiica ta, a sfărîmat pe zei”. Zis-a împăratul: “Mergeţi şi chemaţi în această noapte 50 de meşteri şi înnoind idolii, să-i puneţi în capiştea lor, apoi să ziceţi că au înviat din morţi, precum şi Galileenii spun despre Hristos al lor, că a înviat din morţi”.

Slujitorii, cu sîrguinţă făcînd aşa, au mers a doua zi la fiica împăratului, zicîndu-i: “Vino la capişte, stăpînă, să vezi pe zei înviaţi”. Apoi a zis fericita Galinia: “Au înviat zeii? voi merge să-i văd”. Intrînd în capişte, a văzut pe idoli din nou ciopliţi şi a zis: “Mare minune am văzut”. Iar slujitorii ziseră: “Cu adevărat, mare minune; pentru că ieri, fiind necinstiţi şi batjocoriţi, acum strălucesc cu mai mare cinste şi slavă”. Fericita Galinia a zis: “Pe zeii cei noi mai cu înlesnire îmi este a-i răsturna decît pe cei vechi”. Deci, a zis către idolul Dia: “Ţie îţi zic Dia, cela ce ai înviat din morţi, să te duci iarăşi la cei morţi”. Aceasta zicînd-o, iarăşi a sfărîmat pe idoli. Atunci, slujitorii, umplîndu-se de mînie, au spus iarăşi împăratului despre sfărîmarea idolilor. Împăratul, punînd de faţă pe fiica sa, i-a zis: “De ce ai sfărîmat pe idoli?” Ea a răspuns: “De vreme ce voi sînteţi amăgiţi cu deşartă părere, îi numiţi zei pe cînd ei sînt materie neînsufleţită”. Împăratul a zis: “Jertfeşte idolilor, sămînţă necurată, iar nu fiică a mea”. Iar Galinia a răspuns, batjocorindu-l: “Acum am jertfit, precum am ştiut, iar de voieşti şi celorlalţi zei ai tăi, voi face asemenea”. Mîniindu-se împăratul, a lăsat pe fiica sa şi, întorcîndu-se către mucenicul Haralambie cu iuţime, l-a dat la o femeie văduvă spre batjocură.

Intrînd sfîntul în casa văduvei, s-a lipit lîngă un stîlp, ce era lîngă casă şi îndată stîlpul cel uscat a odrăslit şi a crescut copac mare, acoperind cu ramurile sale toată casa văduvei. Văzînd femeia o minune ca aceea, s-a înfricoşat şi a zis: “Ieşi de la mine, omule, că nu sînt vrednică a primi pe un asemenea bărbat, pentru că socotesc că tu eşti Hristos sau înger sau prooroc sau apostol. Pleacă de la mine, mă rogu ţie, că nu sînt vrednică să intri sub acoperămîntul meu”. Sfîntul i-a zis ei: “Îndrăzneşte fiică, pentru că ai aflat dar de la Dumnezeu. Crede în El, că mare este Domnul, milostiv şi foarte lăudat”.

A doua zi, văzînd vecinii copacul cel înalt şi cu multă frunză care acoperea cu umbra sa casa văduvei, ziceau între dînşii: “Ce este această minune?”. Unii ziceau: “Fiindcă a intrat acolo Haralambie, pentru aceea a odrăslit stîlpul şi a crescut copac mare”. Şi, intrînd, găsiră pe sfînt şezînd şi învăţînd pe văduvă, grăind astfel către dînsa: “Fericită eşti tu, femeie, că ai crezut în Hristos; fericită eşti că se iartă păcatele tale, pentru că Dumnezeu primeşte pe cei ce se pocăiesc”. Deci ziseră lui oamenii care veniseră: “Pentru ce nu ne spui nouă de eşti Tu Hristos cu adevărat?” Răspuns-a Sfîntul Haralambie: “Iertaţi-mă, fiilor, sînt slugă a voastră, dar slujitor al lui Hristos şi în numele Lui se fac acestea”.

Atunci femeia, luînd îndrăzneală, a strigat cu glas mare: “Bucură-te, Haralambie, care totdeauna luminezi lumea cu lumina cea nestinsă. Bucură-te Haralambie, cel mare cu darul; bucură-te Haralambie, sfeşnicule cel prealuminos, pentru că mulţi prin învăţătura ta s-au apropiat de Hristos!” Acestea grăindu-le femeia, toţi au căzut la picioarele Sfîntului Haralambie, mărturisind pe Hristos, iar cu inimile crezînd Într-însul, au primit mîntuitorul Botez.

În altă zi, a poruncit împăratul ca să aducă pe mucenic la judecată şi, alergînd înainte, cei ce crezuseră în Hristos au spus împăratului minunea ce se făcuse, cum a odrăslit stîlpul cel uscat şi s-a făcut copac mare.

Mirîndu-se împăratul de aceea, Crisp, eparhul, i-a spus: “Stăpîne împărate, de nu vei porunci ca degrab să ucidă cu sabia pe vrăjitorul acela, toţi se vor amăgi de minunile făcute de dînsul şi, lăsînd pe zeii noştri şi pe noi, vor merge în urma lui”. Atunci, împăratul a hotărît asupra sfîntului judecată de sabie, despre care auzind Sfîntul Haralambie, a cîntat cu bucurie psalmul lui David: “Milă şi judecată voi cînta Ţie, Doamne; cînta-voi şi voi înţelege în cale fără prihană, cînd vei veni către mine”; apoi a mai zis şi un alt psalm pînă în sfîrşit.

Ajungînd cu veselie la locul în care avea să-şi sfîrşească nevoinţa, a zis: “Mulţumesc, Ţie, Doamne Dumnezeule, că eşti milostiv şi îndurat. Tu ai ucis pe vrăjmaşi, ai sfărîmat iadul şi durerile morţii le-ai dezlegat. Pomeneşte-mă, Doamne Dumnezeul meu, întru împărăţia Ta”. Astfel rugîndu-se el, s-au deschis cerurile şi S-a pogorît la dînsul Domnul cu mulţimea sfinţilor îngeri, pe un scaun de smarald cu foarte mare podoabă, şi a şezut pe dînsul Domnul, zicînd către mucenic: “Vino, Haralambie, prietenul Meu, cel ce ai răbdat multe pentru numele Meu. Cere de la Mine ce voieşti şi îţi voi da ţie”.

Sfîntul Haralambie a spus: “Mare este taina aceasta, Doamne, că m-ai învrednicit a vedea înfricoşata Ta slavă. Doamne, de-Ţi place Ţie, mă rog să dai slavă numelui Tău, ca oriunde se vor pune moaştele mele şi se va cinsti pomenirea mea, să nu fie foamete în locul acela sau aer stricăcios, care să piardă rodurile. Ci să fie mai ales în locurile acelea pace şi sănătate trupească, mîntuire sufletească şi îndestulare de grîu şi vin, cum şi înmulţire de dobitoace, pentru trebuinţa oamenilor. Doamne, Tu ştii că oamenii sînt trup şi sînge, iartă-le lor păcatele şi le dă îmbelşugare din rodurile pămîntului, ca, cu îndestulare, pentru osteneala lor, să se sature şi să se îndulcească, preamărindu-Te pe Tine, Dumnezeul lor, Dătătorul tuturor bunătăţilor; iar roua ce se pogoară de la Tine, să le fie tămăduire. O! Doamne Dumnezeul meu, varsă peste tot darul tău şi îi izbăveşte de boala ciumei”.

Astfel rugîndu-se sfîntul, Domnul i-a zis: “Fie după cererea ta, viteazul meu ostaş”. Deci s-a dus Domnul cu îngerii Săi la cer şi i-a urmat sufletul Sfîntului Mucenic Haralambie. Atunci ostaşii, ducîndu-se la împărat, i-au spus despre slava mucenicului şi cum i s-a arătat Domnul şi că a murit fără tăiere de sabie şi au văzut sufletul lui suindu-se la ceruri. Atunci a căzut împăratul în mare mirare şi frică, iar fericita Galinia, fiica lui, a cerut de la dînsul trupul mucenicului şi, luîndu-l, l-a învelit în pînze curate şi subţiri şi l-a uns cu aromate şi mir de mare preţ şi l-a pus în raclă de aur, slăvind pe Dumnezeu. Împăratul s-a temut să judece şi să facă rău fiicei sale, pentru că vedea pe Dumnezeu care era cu dînsa. Deci a lăsat-o să vieţuiască în dreapta credinţă creştinească, după voia ei.

Acestea toate s-au făcut în acel timp cînd era Sever în Antiohia, iar întru noi împărăţind Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este nebiruitul Mare Mucenic Haralambie, arhiereul lui Dumnezeu, care mijloceşte pentru toată lumea, care a pătimit în ziua a zecea a lunii februarie şi totdeauna stă de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu, rugîndu-se pentru noi Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava şi împărăţia, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

În Antiohia cea mare a Siriei se afla un preot, anume Saprichie şi un cetăţean, anume Nichifor. Aceştia aveau între ei mare prietenie şi dragoste, încît alţii îi socoteau că sînt fraţi de-o mamă. Vieţuind ei cu cinste multă vreme într-o prietenie mare ca aceasta, i-a zavistuit vrăjmaşul, urîtorul binelui, şi a semănat între dînşii atîta vrajbă, încît, după aceea, nici nu voiau să se mai întîlnească. Astfel se urau unul pe altul cu ură nedreaptă, căci, pe cît de mare era înainte dragostea şi prietenia lor, pe atît de mult a crescut, mai pe urmă ura şi vrajba, prin lucrare diavolească.

După multe zile, fiind ei în vrajbă şi ură, Nichifor, venindu-şi în sine şi cunoscînd că acea răutate este de la diavol, a rugat pe nişte prieteni şi vecini ca, mergînd la preotul Saprichie, să-l roage ca să-l ierte pe cel ce se pocăieşte şi să-l primească în dragostea sa cea dintîi, pentru Domnul. Preotul n-a voit să-l ierte. Nichifor iarăşi a trimis pe alţi prieteni cu rugăminte, însă preotul nici nu voia să-i asculte. A treia oară i-a izgonit pe trimişi şi, pe cei ce-l rugau, nu i-a ascultat, nici s-a înduplecat spre milă, să ierte pe fratele care cu smerenie cerea iertare. Astfel, învîrtoşîndu-şi inima sa, a rămas neplecat, uitînd cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a zis: Iertaţi şi se va ierta vouă. Şi iarăşi: Deci de vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, să-ţi laşi darul tău înaintea altarului şi, mergînd, mai întîi te împacă cu fratele tău. Şi iarăşi: De nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru ceresc nu vă va ierta greşelile voastre.

Nichifor, văzînd că Saprichie, preotul, n-a primit pe mijlocitorii care l-au rugat pentru dînsul, a mers singur la el şi, căzînd la picioarele lui, îi zicea: “Iartă-mă, părinte, iartă-mă pentru Domnul”. Dar Saprichie nu voia nici să se uite la dînsul, fiind nemilostiv, neavînd dragoste şi nici frica lui Dumnezeu, deşi era dator ca pe fratele lui să-l ierte chiar mai înainte de rugăciune, ca unul ce era creştin şi preot. Deci, s-a dus Nichifor de la dînsul ruşinat, necîştigînd iertare.

În acea vreme s-a făcut fără de veste, în Antiohia, prigonire mare contra creştinilor, în împărăţia lui Valerian şi a lui Galerie. Şi a fost prins Saprichie preotul şi l-au dus la întrebare înaintea ighemonului, zicîndu-i: ” Cum îţi este numele tău?” El i-a răspuns: “Saprichie mă numesc”. Zis-a ighemonul: “Eşti cleric?” Saprichie a răspuns: “Da, sînt preot”. Zis-a ighemonul: “De ce neam eşti?” Saprichie a răspuns: “Sînt creştin”. Zis-a ighemonul: “Împăraţii noştri, stăpînii acestor ţări şi ai hotarelor Romei, Valerian şi Galerie, au poruncit ca cei ce se numesc creştini să aducă jertfe zeilor celor fără de moarte, iar dacă cineva va defăima şi va lepăda porunca împărătească, să ştie că unul ca acela, după multe munci, va fi osîndit la cea mai grea moarte”.

Saprichie, stînd înaintea ighemonului, a zis: “Noi creştinii, o! ighemonule, avem Împărat pe Hristos Dumnezeu, căci Acela Unul ne este adevăratul Dumnezeu, Creatorul cerului, al pămîntului, al mării şi al tuturor celor ce sînt într-însele; iar toţi zeii păgînilor, fiind diavoli, să piară de pe faţa pămîntului, căci nu pot să ajute nimănui, fiind lucruri de mîini omeneşti”. Atunci, ighemonul mîniindu-se, a poruncit ca să-l întindă pe roată şi să-l chinuiască fără milă. Fiind torturat, Saprichie a zis ighemonului: “Putere ai asupra trupului meu, dar asupra sufletului meu nu ai, fără numai Domnul meu, Iisus Hristos, Care l-a creat”.

Fiind chinuit mult, Saprichie a răbdat toate torturile cu bărbăţie. Apoi, văzîndu-l neînduplecat, necuratul judecător a dat asupra lui hotărîre de moarte, zicînd: “Lui Saprichie, preotul, care a defăimat împărăteştile porunci şi n-a voit să aducă jertfe zeilor celor fără de moarte şi nici nu s-a lepădat de creştineasca nădejde, poruncim să i se taie capul cu sabia”. Fiind dus Saprichie la tăiere, sîrguindu-se spre cereasca cunună, a auzit despre aceasta fericitul Nichifor. Deci, i-a ieşit în cale şi s-a aruncat la picioarele lui, zicîndu-i: “Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ţi-am greşit!” Iar el nu i-a răspuns, căci inima lui era cuprinsă de răutate diavolească. Sfîntul Nichifor, alergînd pe altă cale, l-a întîmpinat şi iarăşi, căzîndu-i înainte, îl ruga, zicînd: “Mucenice al lui Hristos, iartă-mă că ţi-am greşit ca un om, căci, iată, ţi se dă din cer cunună de la Hristos, pentru că nu te-ai lepădat de El, ci ai mărturisit numele Lui cel sfînt, înaintea a multe mărturii”. Dar Saprichie, orbindu-se de ură şi fiind aspru la inimă, stătea neînduplecat, nevrînd nicidecum să-l ierte. Ba, nici un cuvînt n-a zis către fratele care se ruga lui, încît şi prigonitorii se mirau de împietrirea lui Saprichie şi ziceau lui Nichifor: “Om nebun ca tine niciodată n-am văzut. Iată acesta merge la moarte, iar tu cu tot dinadinsul ceri de la el iertare. Oare după moarte va putea să te vatăme cu ceva? Ce trebuinţă îţi este să te împaci cu cel ce va muri îndată?” Sfîntul Nichifor le-a răspuns: “Voi nu ştiţi ceea ce cer eu de la mărturisitorul lui Hristos, ci numai Dumnezeu ştie”.

Sosind Saprichie la locul în care avea să fie tăiat, Sfîntul Nichifor iarăşi a zis către dînsul: “Te rog, mucenice al lui Hristos, iartă-mă de ceea ce ţi-am greşit ca om, căci este scris: “Cereţi şi se va da vouă; dă-mi, deci, iertare”. Acestea şi altele asemenea spunînd Nichifor, nu l-a ascultat împietritul la inimă, prietenul său, Saprichie, nici nu s-a înduplecat, fiind rugat de atîtea ori, neaducîndu-şi aminte de ceea ce s-a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Ci şi-a închis urechile inimii şi ale trupului ca o aspidă surdă care nu aude glasul vînătorilor. De aceea, Dumnezeu, judecătorul cel drept, care nu caută în faţă – de vreme ce Saprichie n-a luat aminte la cele zise în Evanghelie: “Iertaţi şi se va ierta vouă” şi “cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura” – a luat darul Său de la Saprichie, cu dreapta Sa judecată şi îndată a căzut de la Dumnezeu şi s-a lipsit de cununa cea împletită.

Deci, cînd i-au zis prigonitorii: “Pleacă-ţi genunchii, ca să ţi se taie capul”, Saprichie a zis către dînşii: “Pentru ce voiţi să mă tăiaţi?” Aceia au răspuns: “Pentru că n-ai voit să aduci jertfe zeilor şi ai defăimat porunca împărătească, pentru un om numit Hristos”. Auzind aceasta, ticălosul Saprichie a zis către dînşii: “Să nu mă ucideţi, că voi face ceea ce poruncesc împăraţii, mă voi închina zeilor şi le voi aduce jertfe”. Aşa l-a orbit ura şi de darul lui Dumnezeu s-a depărtat, încît el, care mai înainte era în cumplitele chinuri şi nu se lepădase de Hristos Domnul, fiind acum la sfîrşit şi aşteptînd să ia cununa muceniciei şi a slavei, s-a lepădat de viaţa cea veşnică şi s-a depărtat de Domnul.

Auzind Sfîntul Nichifor acele ticăloase cuvinte spuse de Saprichie, l-a rugat cu lacrimi, zicînd: “Să nu faci asta, o frate iubite, să nu te lepezi de Domnul nostru Iisus Hristos, să nu-ţi pierzi cununa cea cerească, pe care prin pătimirea multor chinuri ţi-ai împletit-o! Iată, stă lîngă uşă Stăpînul Hristos, Care îndată ţi se va arăta şi Îţi va da răsplătire viaţa veşnică, pentru această vremelnică moarte, căci pentru El ai venit la locul acesta ca să o iei”. Saprichie nicidecum nu voia să-l asculte, ci se sîrguia spre pierzarea cea veşnică, pierzînd viaţa nesfîrşită pe care era să o cîştige prin lovirea de sabie ce avea să o primească peste grumaji.

Văzînd Sfîntul Nichifor că Saprichie a căzut cu totul din sfînta credinţă şi s-a lepădat de Hristos, adevăratul Dumnezeu, a început a striga cu glas tare către călăi: “Eu sînt creştin şi cred în Domnul nostru Iisus Hristos, de Care Saprichie s-a lepădat! Deci, tăiaţi-mă pe mine în locul lui”. Călăii n-au îndrăznit să-l ucidă fără voia ighemonului şi toţi se mirau că de bună voie se oferă morţii, strigînd: “Sînt creştin şi zeilor voştri nu mă închin şi nu voi jertfi”.

Atunci unul din călăi, alergînd la ighemon, i-a spus că Saprichie făgăduieşte să aducă zeilor jertfă, dar este altul care voieşte să moară pentru Hristos şi care strigă cu glas tare: “Sînt creştin şi zeilor voştri nu voi jertfi, iar împărăteştile porunci nu le ascult”. Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit ca pe Saprichie să-l slobozească, iar pe acel creştin să-l taie cu sabia. Deci a fost tăiat pentru Hristos capul Sfîntului Nichifor, în locul lui Saprichie, în nouă zile ale lunii Februarie, şi s-a dus, bucurîndu-se, către Hristos Domnul, ca să ia cununa biruinţei din dreapta Lui şi să stea în ceata sfinţilor mucenici, care slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia I se cuvine cinste şi închinăciune, slavă şi stăpînire în veci. Amin.

Precum lumina soarelui veseleşte ochii celor ce-l privesc, tot astfel cuvîntul despre mucenici străluceşte în minţile celor ce-l ascultă. Precum cerul se împodobeşte cu stelele, tot astfel şi Biserica lui Dumnezeu, cu sfinţii mucenici. Precum florile împodobesc cîmpul, tot astfel şi mucenicii Biserica. Pomenirea mucenicilor este iertare de datorii, doctorie pentru boli, mîngîiere celor necăjiţi, izbăvire celor ce pătimesc de duhuri necurate şi sănătate iubitorilor de mucenici. Nevoinţele cele mari ale mucenicilor sînt cununi strălucite ale sfinţilor, pentru că ei şi-au dat trupurile lor la bătăi, toate cele frumoase ale lumii acesteia le-au socotit ca gunoiul, numai de Hristos să nu se lepede. De aceea şi Domnul le-a răsplătit a fi ca îngerii cei fără de trupuri. Vechiul vrăjmaş al neamului omenesc, sîrguindu-se să-i biruiască, li s-a făcut pricinuitor de locuinţa Raiului; şi tot el n-a încetat a porni fiarele cele cumplite asupra celor dreptcredincioşi.

Acela şi în vremurile noastre, zice Uar, sluga Sfîntului Teodor, scriitorul pătimirii lui, a ridicat fiara cea cumplită asupra turmei lui Hristos, adică pe Liciniu, căruia, dreptcredinciosul împărat Constantin îi dăduse ca femeie pe sora sa. Acest Liciniu luînd sceptrul de la păgînul Maximian şi urmînd aceluia în toate, a ridicat prigonire asupra celor ce erau însemnaţi prin dreapta credinţă şi a trimis poruncă în toate cetăţile şi ţările sale păgîneşti, prin care a ucis ostaşi viteji fără de număr. El a ucis pe cei 40 de mucenici în Sevastia şi 45 de ostaşi în Nicopolia Armeniei, cum şi pe Sfîntul Andrian, fiul împăratului Prov. Asemenea şi pe cei 70 de aleşi ostaşi şi boieri din palatul său şi pe cei 300 de bărbaţi din Macedonia. Apoi, văzînd preanelegiuitul că o mulţime fără de număr defăima poruncile sale păgîneşti şi se ofereau bucuroşi morţii pentru dreapta credinţă, a poruncit să caute pe cei mai însemnaţi şi mai cinstiţi dintre creştini, cîţi erau prin cetăţi şi prin cetele ostaşilor. Numai pe aceia îi silea la închinarea la idoli, nebăgînd în seamă mulţimea cea de obşte a credincioşilor, dar nădăjduind ca, prin frică, să silească pe toţi cei ce erau sub stăpînirea lui.

Pretutindeni fiind cercetaţi cu mare sîrguinţă cei mai însemnaţi creştini, s-a făcut înştiinţare lui Liciniu, care pe atunci era în Nicomidia, şi despre Sfîntul Teodor Stratilatul, care se afla atunci în cetatea Iracliei, aproape de Marea Neagră, şi a dovedit că este creştin şi pe mulţi îi întorcea la Hristos.

Sfîntul Teodor era de neam din Evhaita, ce nu este departe de cetatea Iracliei, om viteaz şi îmbărbătat, foarte frumos la faţă, înţelept şi ales orator. Pentru aceea îl numeau Vrioritor, care se tîlcuieşte “izvor de oratorie”, şi era pus de împăraţi ca stratilat, adică voievod, iar cetatea Iracliei era dată în stăpînirea lui, ca unui vrednic pentru vitejia sa, ce era vestită în acel timp, cînd a ucis un balaur în Evhaita. Nu departe de cetatea Evhaitei era un cîmp pustiu. În partea dinspre miazănoapte şi într-însul era o prăpastie mare şi, în prăpastie un balaur mare care se încuibase acolo, care-i cutremura pe toţi, cînd ieşea din acel loc; şi orice îi ieşea înainte, om sau animal, îl mînca. Auzind de aceasta, Sfîntul Teodor, vrednicul ostaş al lui Hristos, fiind cu ceata sa pe acolo, a plecat singur, nespunînd nimănui despre gîndul său, înarmat cu obişnuitele arme şi avînd la piept o cruce de mare preţ, căci şi-a zis în sine: “Voi merge şi voi izbăvi moştenirea mea de acel cumplit balaur, cu puterea lui Hristos”. Cînd a sosit în cîmpul acela, văzînd iarba verde, a descălecat şi s-a culcat să se odihnească.

In partea de miazăzi a cetăţii Evhaita locuia o femeie drept-credincioasă, anume Eusebia, bătrînă, care cu cîţiva ani mai înainte cerînd cinstitul corp al Sfîntului Teodor Tiron, care a pătimit pe timpul împărăţiei lui Maximian şi Maximin, l-a îngropat cu aromate în casa sa din Evhaita şi în toţi anii săvîrşea pomenirea aceluia. Aceasta, văzînd pe al doilea Teodor, ostaşul lui Hristos, numit stratilat, dormind în cîmpul acela, a mers la dînsul cu mare frică şi, luîndu-l de mînă, l-a deşteptat zicîndu-i: “Scoală-te, frate, şi du-te degrab din locul acesta, fiindcă nu ştii ce este aici; iată, multora li s-a întîmplat moarte cumplită în locul acesta”. Cinstitul mucenic Teodor al lui Hristos, sculîndu-se, a zis către dînsa: “Ce groază mare este aici, măicuţă?” Roaba lui Dumnezeu Eusebia a zis: “Fiule, aici este un balaur mare şi de frica lui nimeni nu poate să treacă, pentru că în toate zilele, balaurul, ieşind din cuibul său, pe oricine află, om sau dobitoc, îl ucide şi-l mănîncă”. Ostaşul lui Hristos, Teodor, i-a zis: “Du-te maică şi stai departe de locul acesta şi vei vedea puterea lui Hristos”.

Acea cinstită femeie plecînd din locul acela, s-a aruncat la pămînt plîngînd şi zicînd: “Dumnezeule al creştinilor, ajută-l în ceasul acesta”. Sfîntul mucenic al lui Hristos, Teodor, făcîndu-şi semnul crucii s-a lovit în piept şi, uitîndu-se la cer, a zis: “Doamne Iisuse Hristoase, numele cel frumos, Cel ce ai răsărit din fiinţa Tatălui, să nu treci rugăciunea mea Tu, Care m-ai ajutat în războaie şi mi-ai dat biruinţă asupra potrivnicului; Tu eşti acelaşi, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeule. Trimite-mi biruinţă din înălţimea Ta cea sfîntă, ca să biruiesc pe vrăjmaşul balaur”. Apoi către calul său, vorbindu-i ca unui om, a zis: “Ştim dumnezeiasca putere, tărie întru toţi, în oameni şi în dobitoace; deci, să mă ajuţi pe mine, Hristoase, întărindu-te pe tine, ca să biruiesc pe cel potrivnic”. Calul, ascultînd cuvintele stăpînului său, aştepta ieşirea balaurului. Atunci mucenicul lui Hristos, apropiindu-se de prăpastie, a strigat cu glas mare către balaur: “Ţie îţi poruncesc în numele Domnului meu Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit de voie pentru neamul omenesc, să ieşi din locul tău şi să vii la mine”. Balaurul, auzind glasul sfîntului, a ieşit şi se cutremura pămîntul în acel loc. Calul Sfîntului Teodor s-a aşezat cu picioarele pe balaurul cel înfricoşat care ieşise. Apoi, ostaşul lui Hristos, Teodor, a lovit cu sabia pe balaur şi, omorîndu-l, a zis: “Mulţumesc Ţie, Iisuse Hristoase, că m-ai auzit în ceasul acesta şi mi-ai dat biruinţă asupra balaurului”. Apoi s-a întors în pace, în calea sa, la cetele sale, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu.

Auzind de aceasta, toată cetatea Evhaitei şi popoarele cele din jur, au ieşit cu toţii în cîmpul acela şi, văzînd balaurul omorît de Sfîntul Teodor, s-au mirat şi strigau cu toţii: “Mare este Dumnezeul lui Teodor”. Atunci au crezut în Hristos o mulţime de popor şi ostaşi şi s-au botezat cu toţii, preamărind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Sfîntul Teodor, vieţuind în cetatea Iracliei, propovăduia pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi mulţi dintre elini se întorceau şi se făceau creştini. Apoi, în toate zilele, popoarele veneau la Sfîntul Botez şi toată Iraclia a primit sfînta credinţă.

Acestea toate auzindu-le păgînul împărat Liciniu, s-a mîhnit foarte mult şi a trimis din Nicomidia, unde era atunci, în cetatea Iracliei, nişte protectori, cu ostaşii lor, ca, luînd pe Teodor Stratilat, cu cinste să-l aducă la dînsul. Ajungînd la Iraclia, Sfîntul Teodor i-a primit cu cinste, făcîndu-le ospăţ mare şi dîndu-le daruri ca unor oameni împărăteşti. Aceia au chemat la Liciniu pe sfîntul, zicînd: “Vino în Nicomidia, la împăratul care te iubeşte pentru că, auzind de vitejia, frumuseţea şi înţelepciunea ta, doreşte foarte mult să te vadă, vrînd cu laudă vrednică şi cu daruri să te cinstească”. Sfîntul Teodor le-a zis: “Voia împărătească şi a voastră să fie, dar astăzi şi mîine bucuraţi-vă şi vă veseliţi. Apoi vom merge şi vom face ceea ce se cade a face”.

A treia zi, trimişii silind pe sfîntul să meargă cu dînşii la împărat, el n-a mers, ci şi pe unii din oamenii trimişi la dînsul i-a oprit, iar pe alţii i-a trimis cu o scrisoare la împărat. În scrisoare i-a spus că nu-i este cu puţinţă a lăsa cetatea în acel timp, cînd se face tulburare în popor, pentru că mulţi, lăsînd pe părinteştii zei se închină lui Hristos şi acum aproape toată cetatea, întorcîndu-se de la zei, slăveşte pe Hristos şi aşa se sileşte ca cetatea Iraclia să se depărteze de la împărăţia ta. De aceea rog, împărăţia ta, să te osteneşti şi să vii aici, luînd cu tine pe zeii cei mari şi aceasta pentru două pricini: pe de o parte, ca să împaci pe poporul cel tulburat, iar pe de alta, ca să întăreşti dreapta credinţă către zei, aducîndu-le jertfă cu noi, înaintea a tot poporul. Pentru că, văzîndu-ne poporul că ne închinăm zeilor celor mari, toţi ne vor urma şi se vor întări în părinteasca credinţă. O scrisoare ca aceasta Sfîntul Teodor a scris împăratului Liciniu, îndemnîndu-l să vină în Iraclia, pentru că sfîntul voia să pătimească în cetatea sa, adică s-o sfinţească cu sîngele său vărsat pentru Hristos şi să întărească şi pe alţii în sfînta credinţă, prin muceniceasca şi bărbăteasca sa nevoinţă. Liciniu, împăratul, luînd scrisoarea aceea a stratilatului şi, citind-o, s-a înveselit. Apoi, nezăbovind, a luat din oastea sa şi din cetăţenii care aveau dregătorie în Nicomidia ca la 8 000 şi, bucurîndu-se, s-a dus în Iraclia cu boierii şi voievozii săi, ducînd cu ei şi idolii cei mai mari, de aur şi de argint.

În noaptea aceea, sfîntul, rugîndu-se după obiceiul său, a avut vedenia aceasta: se vedea deschis acoperişul casei în care locuia şi lumină cerească, ca un foc mare, l-a strălucit, pogorîndu-se pe capul lui şi un glas s-a auzit de sus, zicîndu-i: “Îndrăzneşte, Teodore, că sînt cu tine”. După acel glas, s-a sfîrşit vedenia, iar sfîntul a cunoscut că a venit vremea pătimirii lui pentru Hristos şi se bucura cu duhul.

Auzind că împăratul se apropie de cetate, a intrat în camera sa de rugăciune, cea mai din lăuntru şi s-a rugat cu plîngere, zicînd: “Doamne Dumnezeule atotputernic, Care nu părăseşti pe toţi cei ce nădăjduiesc în Tine şi îi aperi, fii milostiv şi mă păzeşte de înşelăciunea vrăjmaşului, prin a Ta apărare, ca să nu cad înaintea potrivnicilor mei şi să nu se bucure vrăjmaşul meu de mine. Fii cu mine, Mîntuitorule, în nevoinţa mea în care doresc să intru, pentru numele Tău cel sfînt. Tu mă întăreşte, ca să rabd pentru Tine cu bărbăţie, pînă la sînge şi să-mi pun sufletul pentru dragostea Ta, precum şi Tu, iubindu-ne, Ţi-ai dat pe cruce sufletul pentru noi”. Aşa rugîndu-se Sfîntul Teodor cu lacrimi şi-a spălat faţa, apoi, îmbrăcîndu-se luminos, a încălecat pe calul său frumos, pe care odinioară a ucis balaurul din Evhaita şi astfel a ieşit cu oastea sa şi cu cetăţenii în întîmpinarea împăratului. Apoi i s-a închinat precum se cădea, făcîndu-i urare şi zicîndu-i: “Bucură-te, împărate prea-puternic şi atotstăpînitor”.

Împăratul, primind cu mare dragoste pe Sfîntul Teodor, l-a sărutat şi i-a zis: “Bucură-te şi tu, preafrumosule tînăr, viteazule ostaş, slăvitule stratilat, luminatule ca soarele, păzitorule înţelept al legilor părinteşti, vrednicule de diademă, pentru că ţi se cade să fii împărat după mine”. Şi, vorbind amîndoi multe lucruri vesele, au intrat în cetate cu timpane şi trîmbiţe, dănţuind şi veselindu-se.

A doua zi, fiind pregătit împărătescul scaun, în mijlocul cetăţii, la un loc înalt de privelişte, a venit Liciniu, împăratul, cu toată slava sa şi cu Teodor stratilatul. Apoi a început a lăuda cetatea, poporul şi pe stratilat, zicînd: “Cu adevărat locul acesta este vrednic a se numi scaun dumnezeiesc. Se cuvine ca astfel să se cheme locul acesta, deoarece cetatea este mare şi oamenii drept-credincioşi către zei. Cu adevărat într-alt loc nu se cinstesc zeii astfel ca aici şi nici nu este alt loc mai cuviincios şi mai potrivit pentru slujba marilor zei decît acesta. De aceea şi Iraclie, minunatul şi prea viteazul zeu, fiul marelui zeu Dia şi al zeiţei Alimina, au iubit locul acesta şi, în numele lor, s-a numit cetatea aceasta Iraclia. Cu adevărat vrednic este locul acesta de stăpînirea ta, domnule Teodor, ţie ţi se cade a stăpîni o cetate minunată ca aceasta, tu eşti vrednic a cîrmui atîta popor, deoarece eşti drept-credincios către zei şi toată dragostea ta este către dînşii, iar ziua şi noaptea nu te îndeletniceşti cu altceva decît numai cu aceasta, ca să placi zeilor elineşti. Deci, acum arată înaintea noastră dragostea ta ce o ai către dînşii şi adu-le jertfă cu închinăciune, ca tot poporul să vadă osîrdia ta către zei şi să ştie că eşti prieten zeilor celor mari şi iubit de împăratul”.

Acestea le zicea împăratul, momind şi amăgind pe sfîntul. Iar Sfîntul Teodor i-a răspuns: “Împărate, fie voia ta. Însă să-mi dai în casa mea zeii elineşti de aur şi de argint pe care i-ai adus cu tine, ca mai întîi să-i cinstesc cu jertfe, cu cădiri, cu aromate şi cu închinăciune, în noaptea aceasta şi în noaptea cealaltă. Apoi, la arătare, cînd vei porunci, le voi jertfi înaintea a tot poporul”. Împăratul, auzind aceasta, s-a bucurat şi îndată a poruncit să se aducă zeii cei mari de aur şi de argint, pe care, luîndu-i, Sfîntul Teodor, i-a dus în casa sa. În noaptea aceea a sfărîmat şi a zdrobit în bucăţi mici pe toţi idolii şi i-a împărţit la săraci. După două zile, împăratul a trimis la sfînt, poruncindu-i să-şi împlinească făgăduinţa la arătare, adică în acea zi să aducă jertfă zeilor, înaintea poporului.

Sfîntul a făgăduit să împlinească aceea şi, sculîndu-se, s-a dus la împărat cu sîrguinţă, iar împăratul a ieşit la locul de privelişte în mijlocul cetăţii şi, aşezîndu-se pe scaun, a zis către dînsul: “Prea înţeleptule Teodor, alesule stratilat, cinstitule de împăraţii cei mai înainte de noi, iată a sosit ziua jertfei şi a prăznuirii. Deci, adu jertfă zeilor la arătare, ca să vadă şi ceilalţi oameni osîrdia ta către zei şi să se înveţe a fi mai sîrguitori şi mai calzi către dînşii”. Împăratul zicînd acestea, un sutaş, anume Maxentie, fiind de faţă, a zis către împărat: “Mă jur pe marii zei că astăzi a fost amăgită împărăţia ta de necuratul acesta de Teodor, căci eu am văzut ieri capul de aur al zeiţei Artemida în mîinile unui sărac care se veselea şi, întrebîndu-l unde l-a găsit, mi-a spus că i l-a dat Teodor stratilat”. Auzind aceasta, împăratul s-a cutremurat cu totul şi, îndoindu-se, a tăcut multă vreme. Sfîntul i-a răspuns: “Aşa este, împărate, mă jur pe puterea Hristosului meu că cele ce-ţi spune Maxentie, sutaşul, sînt adevărate şi bine am făcut că am sfărîmat zeii tăi, căci dacă nu au putut să-şi ajute lor, fiind sfărîmaţi, apoi cum pot să-ţi dea ajutor ţie?”

Iar Liciniu auzind un răspuns ca acesta al Sfîntului Teodor, a rămas fără de glas ca un mut şi ieşit din minte. Apoi, de multă mîhnire, punîndu-şi dreapta pe obraz, se întrista, zicînd: “Vai mie, vai mie, cum sînt de batjocorit. Ce să zic şi ce să fac, nu ştiu. Fiind împărat atotputernic, am venit la omul acesta pierzător, adunînd atîta mulţime de oameni şi acum sînt batjocorit de toate taberele vrăjmaşilor. Dar mai ales mă jelesc pentru că, pe zeii mei, purtătorii de biruinţă, ticălosul acesta i-a sfărîmat şi i-a împărţit la săraci”.

Apoi a zis către Sfîntul Teodor: “Teodore, acestea sînt răsplă-tirile tale către zei pentru darurile ce ai luat de la dînşii? Acestea nădăjduiam eu cînd te cinsteam pe tine? Pentru aceasta am plecat din Nicomidia şi am venit aici la tine? O! răule şi necuviosule! Cu adevărat fiu al vicleşugului şi locaş al vicleniei, care cu înşelăciune m-ai făcut să viu aici. Mă jur pe puterea marilor mei zei că nu-ţi voi răbda aceasta, nici spre bine nu-ţi va fi scornirea aceasta, o! prea neruşinatule”.

Sfîntul i-a răspuns : “Împărate fără de minte, de ce te mînii, vezi singur şi înţelege bine puterea zeilor tăi. Căci de ar fi fost aceia cu adevărat dumnezei, apoi de ce n-au putut să-şi ajute? De ce nu s-au mîniat asupra mea cînd îi tăiam, nici n-au trimis foc să mă ardă? Ci, fiind neînsufleţită şi nelucrătoare materie, se tăiau de mîini omeneşti ca aurul şi ca argintul. Tu, împărate, te mînii şi te superi, iar eu mă îmbărbătez şi nu bag în seamă mînia ta. Tu te mîhneşti, iar eu mă bucur de pierderea zeilor tăi. Tu te lupţi cu Dumnezeu, iar eu binecuvîntez pe Dumnezeu. Tu huleşti pe ade-văratul Dumnezeu, iar eu Îl laud cu cîntări. Tu te închini zeilor celor morţi, iar eu mă închin Dumnezeului celui viu. Tu slujeşti necuratului Serapid, iar eu slujesc preacuratului meu Stăpîn, Hristos, cel ce şade pe serafimii cei curaţi. Tu cinsteşti pe urîtul Apollon, iar eu cinstesc pe Dumneze Cel ce trăieşte în veci. Tu eşti din Tracia, iar eu sînt boier al Romei. Tu eşti Liciniu, vînturătorul, iar eu, Teodor, darul lui Dumnezeu. Nu te mînia, o, împărate, nici nu te iuţi, pentru că acestea făcîndu-le, arăţi tirania ta cea dinăuntru şi te asemeni măgarului şi catîrului”.

Atunci, Liciniu, împăratul, mîniindu-se şi mai mult, a poruncit să-l întindă gol pe sfînt, în patru părţi şi să-l bată cu vîna de bou. Şi băteau ostaşii pe mucenic fără cruţare, schimbîndu-se de cîte trei şi patru ori. Apoi au dat sfîntului şase sute de lovituri pe spate şi cinci sute pe pîntece şi-l batjocorea împăratul zicîndu-i: “Teodore, aşteaptă pînă ce va veni la tine Hristos Dumnezeul tău, Care te va scoate din mîinile celor ce te bat”. Sfîntul a răspuns: “Fă ceea ce vrei şi nu înceta, căci nici necazul, nici strîmtoarea, nici bătăile, nici sabia, nici oricare muncă nu mă va despărţi de dragostea lui Hristos”.

Împăratul, mîniindu-se mai tare, iarăşi i-a zis: “Oare mărtu-riseşti încă pe Hristos?” Şi a poruncit ca să-l bată cu vergi de plumb, pe spate, fără milă, apoi cu unghii de fier să-i strujească trupul şi cu făclii aprinse să-l ardă şi cu hîrburi ascuţite să-i frece rănile. Sfîntul, răbdînd toate acestea cu bărbăţie, nimic nu zicea decît numai: “Slavă Ţie Dumnezeul nostru”. După toate acestea împăratul a poruncit să-l închidă pe sfînt în temniţă şi să-i lege picioarele în obezi şi să nu-i dea nimic să mănînce timp de cinci zile. După cinci zile, a poruncit să se pregătească o cruce şi l-a scos pe mucenic să-l răstignească. Deci Sfîntul Teodor a fost răstignit precum Hristos, Domnul nostru, de către Pilat. Aşa şi Liciniu i-a pironit mîinile şi picioarele. Apoi, nemilostivii chinuitori au mai adăugat sfîntului răni şi dureri, căci au bătut un piron ascuţit şi lung în părţile ascunse ale lui şi cu briciul l-au tăiat. Alţi tineri şi copii, încordîndu-şi arcurile cu săgeţi, săgetau faţa lui, încît i-au scos cu săgeţi şi luminile ochilor.

Eu – zice scriitorul pătimirilor lui -, Uar, notarul, văzînd chinurile lui cele grele şi auzind suspinele lui cele dureroase, aruncînd cărticica pe care o scriam, am început să plîng înaintea picioarelor lui, zicînd: “Binecuvîntează-mă. Dă cuvîntul tău cel mai de pe urmă robului tău”. Iar stăpînul meu, ostaşul lui Hristos – Teodor – a zis către mine cu glas blînd: “Uare, nu lăsa slujba ta şi nu înceta privind la chinurile mele, ci scrie toate pătimirile mele şi ziua sfîrşitului meu”. Apoi, strigînd către Domnul, el a zis: “Doamne, ai zis mai înainte: Eu sînt cu tine, iar acum pentru ce m-ai lăsat? Vezi Doamne, că fiarele cele sălbatice m-au chinuit pentru Tine. Luminile ochilor mei sînt scoase, mi se răneşte faţa, mi se sfărîmă dinţii iar oasele pe cruce mi se frîng. Pomeneşte-mă, Doamne, pe mine, cela ce rabd cruce pentru Tine, fier, foc şi piroane; de acum, primeşte duhul meu, ca să mă duc din viaţa aceasta”.

Acestea zicîndu-le, mucenicul a tăcut şi n-a mai grăit nimic, pentru că tot trupul lui era sfărîmat. Iar Liciniu, socotind că acum mucenicul era mort, l-a lăsat pe cruce spînzurat. Atunci, înaintea schimbării străjii pentru noapte, îngerul Domnului l-a pogorît de pe cruce şi l-a făcut cu totul întreg şi sănătos, precum era mai întîi şi, sărutîndu-l, i-a zis: “Bucură-te şi te întăreşte cu darul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, că iată cu tine este Domnul Dumnezeu. Dar pentru ce ai zis că te-a lăsat? Săvîrşeşte-ţi alergarea nevoinţii tale, că vei veni către Domnul, ca să iei cununa nemuririi, cea pregătită ţie”. Îngerul, zicînd acestea mucenicului, s-a făcut nevăzut, iar Sfîntul mucenic Teodor, mulţumind lui Dumnezeu, a început a cînta: Înălţa-Te-voi, Dumnezeul meu, Împăratul meu şi voi binecuvînta numele Tău, în veac şi în veacul veacului.

Liciniu, nesosind încă ziua, a trimis doi sutaşi ai săi, pe Antioh şi Patricie, zicînd către dînşii: “Mergeţi şi aduceţi trupul lui Teodor cel ce rău a murit, ca în raclă de plumb să se aşeze şi să-l arunc în adîncul mării, ca nu cumva creştinii cei nebuni să-l ia”. Sutaşii, apropiindu-se de locul crucii, au văzut crucea, iar pe mucenicul cel răstignit pe dînsa nu l-au văzut. Atunci a zis Antioh lui Patricie: “Cu adevărat grăiesc galileenii, că Hristos al lor S-a sculat din morţi; precum mi se pare şi pe Teodor, robul Său, l-a înviat”. Patricie, venind mai aproape de cruce, a văzut pe Sfîntul Teodor şezînd şi lăudînd pe Dumnezeu. Apoi, Patricie a strigat cu glas mare, zicînd: “Mare este Dumnezeul creştinilor şi nu este alt Dumnezeu afară de El”.

Apropiindu-se amîndoi sutaşii de sfînt, au zis: “Rogu-te, mucenice al lui Hristos, primeşte-ne pe noi. Din ceasul acesta sîntem şi noi creştini”. Acei doi sutaşi crezură în Hristos în acea zi, iar cu dînşii încă 70 de ostaşi. Înştiinţîndu-se de aceasta, Liciniu a trimis pe Sixt, slujitorul său, şi împreună cu dînsul 300 de ostaşi, ca să ucidă pe toţi cei ce crezuseră în Hristos. Ei, mergînd şi văzînd minunile ce le făcea Sfîntul Teodor cu puterea lui Hristos, au crezut şi aceia în Domnul nostru Iisus Hristos. Şi s-a adunat mulţime nenumărată de popor în locul acela, strigînd: “Unul este Dumnezeu, adică Dumnezeul creştinilor, şi nu este alt Dumnezeu afară de El”. Apoi iarăşi strigau: “Unde este Liciniu, tiranul, să-l ucidem? Pentru că noi avem ca Dumnezeu şi Împărat pe Hristos, Cel propovăduit de Teodor”.

Atunci s-a făcut mare gîlceavă şi tulburare în popor, precum şi vărsare de sînge, pentru că a venit un ostaş cu sabia, anume Leandru, care s-a repezit asupra Sfîntului Teodor, vrînd să-l lovească, iar Sixt, slujitorul împăratului, l-a oprit, i-a smuls sabia din mîinile lui şi l-a străpuns prin mijloc. Alt ostaş, pe nume Mirpos, repezindu-se, a ucis pe slujitor. Sfîntul Teodor, potolind tulburarea poporului, a strigat: “Încetaţi, iubiţilor! Domnul meu Iisus Hristos S-a răstignit, oprind pe îngeri ca să nu se facă izbîndire neamului omenesc”.

Sfîntul Teodor multe grăind, rugîndu-i şi sfătuindu-i, a potolit gîlceava şi tulburarea poporului şi mergea pe lîngă închisoare. Dar în urma sa era toată mulţimea poporului şi a ostaşilor, iar cei ce erau în închisori, legaţi, strigau cu glas mare către sfînt: “Miluieşte-ne, robul lui Dumnezeu, Celui de sus”. Sfîntul, dezlegîndu-i din legături, cu cuvîntul şi uşile temniţei deschizînd, le-a grăit: “Mergeţi în pace şi mă pomeniţi, o! bărbaţilor”. Apoi s-a adunat la dînsul toată cetatea şi toţi, lepădîndu-se de închinarea la idoli, prea-măreau pe Hristos, unul Dumnezeu, iar cei neputincioşi se tămăduiau şi diavolii din oameni se izgoneau, căci, de care se atingea sfîntul numai cu mîna sau numai cu hainele, îndată acela cîştiga tămăduirea.

Un ostaş oarecare, din cei mai de aproape ai lui Liciniu, văzînd cele ce se făceau, a alergat la Liciniu, spunîndu-i: “Toată cetatea, lăsînd pe zei, crede în Hristos, prin învăţătura şi vrăjile lui Teodor”. Împăratul, umplîndu-se de mînie, îndată a trimis un speculator, ca să taie capul lui Teodor. Dar poporul, văzînd pe speculator, a ridicat iarăşi gîlceavă şi tulburare, sculîndu-se asupra lui Liciniu, voind să ucidă pe speculator. Sfîntul i-a sfătuit cu blînde cuvinte să înceteze o scornire ca aceea, zicîndu-le: “Fraţilor şi părinţilor, nu ridicaţi război asupra lui Liciniu, pentru că este slugă a diavolului; căci mie, de acum mi se cade să mă duc la Domnul meu, Iisus Hristos!”

Acestea zicînd, a început a se ruga lui Dumnezeu, apoi a binecuvîntat pe fraţi şi s-a însemnat cu semnul crucii. Apoi a zis sluga sa: “Fiul meu, Uare, să te îngrijeşti a scrie ziua săvîrşirii mele, iar trupul meu să-l duci în Evhaita, spre stăpînirea strămoşilor mei, iar cînd şi tu te vei sfîrşi, să porunceşti să te îngroape de-a stînga mea”. Şi, rugîndu-se din nou, a zis: “amin”. După aceasta şi-a plecat sub sabie cinstitul şi sfîntul său cap şi astfel s-a săvîrşit, muceniceşte, în opt zile ale lunii Februarie, sîmbăta, la trei ceasuri din zi. După tăierea lui, tot poporul a făcut cinste mare sfîntului, întîmpinîndu-l cu lumînări şi tămîie. Apoi, la loc cinstit a pus trupul lui, care, a fost dus apoi în Evhaita cu slavă, în opt zile ale lunii Iunie. Şi se făceau acolo minuni mari şi nenumărate, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi închinăciune, în veci. Amin.

Se cuvine a şti că sînt doi sfinţi Teodori mari mucenici în Evhaita. Cel dintîi, Tiron, şi al doilea este acesta, Stratilat. Sfîntul Teodor Tiron a pătimit mai înainte în împărăţia lui Maximian şi Maximin, nepotul său, în anul de la facerea lumii 5797, iar de la naşterea lui Hristos, 289. Şi s-a aşezat în Evhaita, precum se scrie despre el, în 17 zile ale acestei luni. După dînsul, mai pe urmă, a pătimit acest Sfînt Teodor Stratilat, la 22 sau 23 de ani, în zilele lui Liciniu. Pe vremea împărăţiei lui Constantin, în anul de la zidirea lumii 5820, iar de la naşterea lui Hristos 312, l-a mutat asemenea în Evhaita. Amîndoi aceşti sfinţii sînt evhaiteni.

Cel numit cu numele fecioriei, Sfîntul Partenie, s-a născut în Melitopoli. Tatăl său se numea Cristofor şi era diacon al Sfintei Biserici lui Dumnezeu din acea cetate. Partenie n-a învăţat carte; de la început însă, ascultînd cele citite, îşi aducea aminte multe din dumnezeiasca Scriptură, ca un cărturar ales. Crescînd cu anii, şedea la un lac de aproape, pescuind şi vînzînd peşte, dînd şi milostenie la săraci. El, din mica sa vîrstă învrednicindu-se darului lui Dumnezeu, îl tăinuia înaintea oamenilor, iar în anul al 18-lea al vieţii sale, a început a face minuni, gonind diavolii din oameni, prin chemarea preasfîntului nume al lui Hristos. Începînd a străbate în popor vestea despre dînsul, a aflat de el şi preasfinţitul Filip, episcopul Melitopoliei. Acesta, chemîndu-l la dînsul şi toate cele despre dînsul cercetîndu-le, s-a minunat de faptele lui cele bune şi de darul lui Dumnezeu ce se afla într-însul. Deci, a poruncit să-l înveţe carte şi, după ce a învăţat, l-a sfinţit preot chiar nevrînd şi i-a încredinţat lui cîrmuirea bisericească. Iar Sfîntul Partenie, fiind în rînduiala preoţiei, mai mult se nevoia şi, cîştigînd îndoit darul dumnezeiesc al sfinţeniei şi al facerii de minuni, tămăduia toate bolile şi făcea multe semne preaminunate, în numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Între alte minuni ale lui, s-au întîmplat şi unele ca acestea: L-a întîmpinat în drum un om pe care-l lovise în obraz un taur cu cornul, încît i-a scos ochiul, pe care îl ţinea cu mîna lui tremurîndă. Sfîntul, luîndu-l cu mîna, l-a pus la locul lui şi, cu apă spălîndu-l, în trei zile l-a tămăduit desăvîrşit. O femeie, avînd o vătămare cumplită şi netămăduită în părţile trupului cele ascunse, a venit la sfîntul cerîndu-i tămăduire, iar cuviosul făcîndu-i semnul crucii pe fruntea ei, îndată acea femeie s-a tămăduit. Altă dată, mergînd sfîntul să cerceteze pe un bolnav şi trecînd pe lîngă casa unui boier, un cîine mare scăpînd din lanţuri şi din poartă alergînd asupra lui s-a suit cu picioarele dinainte pe umerii lui, vrînd cu dinţii să muşte faţa sfîntului. Iar el a suflat asupra lui şi făcîndu-şi semnul crucii, îndată cîinele a murit şi l-a aruncat sfîntul de pe umerii săi.

Nişte minuni ca acestea auzindu-le Ahilie, arhiepiscopul Cizicului, a chemat pe Sfîntul Partenie la dînsul şi l-a făcut episcop în cetatea Lampsacului. Iar omul acesta al lui Dumnezeu, mergînd în episcopia încredinţată lui, a găsit că toată cetatea ţinea de păgînătatea elineştii închinări la idoli, iar creştinii erau în număr mic; şi se supără foarte mult bunul păstor. De aceea nu înceta sfătuindu-i, mustrîndu-i, rugîndu-i şi arătîndu-le calea adevărului şi făcînd minuni întru numele lui Hristos, tămăduind pe bolnavii lor, pînă ce i-a adus la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu.

Văzînd cetatea încredinţată lui că sporeşte şi se întoarce de la slujirea idolilor cu totul, a voit să strice capiştele idoleşti, care erau în cetate, iar în locul lor să zidească cinstite şi sfinte biserici dumnezeieşti. Pentru acest lucru a mers la marele împărat Constantin, ca să ia de la dînsul stăpînire spre acel lucru şi, fiind primit de dreptcredinciosul şi de Hristos iubitorul împărat cu cinste şi cu dragoste, a cîştigat de la dînsul ceea ce dorea. Pentru că marele Constantin a dat sfîntului împărăteasca sa scrisoare pentru risipirea capiştelor idoleşti şi încă şi mulţime de aur i-a dăruit lui, pentru zidirea sfintelor biserici, apoi a eliberat pe sfîntul cu pace. Întorcîndu-se arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, în Lampsac, îndată a răsturnat toate capiştele din temelie şi a zidit o dumnezeiască biserică în mijlocul cetăţii, mare şi frumoasă, singur apucîndu-se de lucru şi ajutînd cu mîinile sale pe zidari.

Zidindu-se biserica, a venit într-una din zile la dînsul un om, avînd în sine un duh necurat – care de multă vreme locuia într-însul – şi nu putea omul acela să gonească diavolul din el. Dar apropiindu-se de omul lui Dumnezeu, adică de Partenie, i-a făcut plecăciune, iar sfîntul, cunoscînd că într-însul este duhul necurat, nu i-a răspuns; diavolul, tulburîndu-se în om, a zis sfîntului: “Fiindcă am dorit să te văd, pentru aceea ţi-am făcut plecăciune, iar tu de ce nu mi-ai răspuns?” Sfîntul Partenie i-a zis: “Iată, m-ai văzut”. Diavolul a zis: “Te-am văzut şi te-am cunoscut”. Grăit-a sfîntul: “Dacă m-ai văzut şi m-ai cunoscut, atunci ieşi de la zidirea lui Dumnezeu”. Zis-a lui diavolul: “Rogu-mă ţie, nu mă izgoni din lăcaşul meu, în care de atîta timp locuiesc”. Sfîntul l-a întrebat: “De cît timp locuieşti într-însul?” Răspuns-a diavolul: “Din copilăria lui şi de nimeni nu am fost cunoscut pînă acum, decît numai de tine care mă izgoneşti, precum văd; iar de mă vei izgoni de aici, unde îmi vei porunci să mă duc?”

Sfîntul i-a zis lui: “Îţi dau eu un loc unde să mergi”. Zis-a lui diavolul: “Mi se pare că îmi vei zice să mă duc în porci”. Grăit-a lui sfîntul: “Ba nu, îţi voi da ţie un om, în care intrînd să locuieşti, dar numai din acesta acum să ieşi”. Zis-a diavolul: Cu adevărat o vei face aceasta, sau numai grăieşti aşa că să mă scoţi de aici?” Grăit-a sfîntul: “Cu adevărat îţi zic că am un om gata, în care, intrînd, să locuieşti de vei voi, dar să ieşi din omul acesta degrabă”. Diavolul, plecîndu-se la nişte cuvinte ca acestea, cerea să-şi cîştige făgăduinţa de la dînsul. Atunci Sfîntul Partenie, deschizîndu-şi gura, a zis: “Iată, eu sînt omul, intră şi locuieşte în mine”. Iar diavolul, ca de foc arzîndu-se, i-a strigat: “Vai mie, în bun vas locuind eu, după atîta timp mă izgoneşti. Mare rău îmi vei face de voi intra în tine. Cum voi putea să intru în casa lui Dumnezeu?” Acestea zicîndu-le diavolul, a ieşit din om şi s-a dus în locuri pustii şi neumblate, iar omul acela a rămas sănătos, prin darul lui Hristos şi lăuda pe Dumnezeu.

Săvîrşindu-se zidirea bisericii, sîrguinţa sfîntului era ca să facă în altar sfînta masă, ca adică să săvîrşească pe dînsa dumnezeiasca Liturghie. Aflînd într-o capişte idolească, din cele risipite, o piatră bună şi aleasă, a poruncit lucrătorilor să o pregătească spre săvîrşirea sfintei mese. Lucrătorii, îndreptînd-o şi pregătind-o precum se cădea, au pus lespedea în car şi, înjughînd boi puternici, o duceau spre biserică. Diavolul, mîniindu-se pentru piatra aceea luată din capişte, a tulburat boii cei înjugaţi şi i-a făcut ca deodată să alerge, să nu poată să-i ţină nimeni. Din acea spaimă, omul care ducea boii, anume Eutihian, prin lucrarea diavolească a fost aruncat la pămînt, sub car, cu faţa în jos şi, trecînd carul cu piatra peste dînsul, i-a sfărîmat toate oasele şi a murit.

Aflînd de acea întîmplare, arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, a spus: “Diavoleasca răutate a făcut aceasta. Însă nu vei face, diavole, împiedicare la lucrul lui Dumnezeu”. Îndată sculîndu-se, a luat cu dînsul pe dreptcredincioşii oameni care erau cu el şi au mers cu toţii la locul unde se întîmplase aceasta. Văzînd trupul mortului, şi-a plecat sfinţii săi genunchi la pămînt, spre rugăciune, apoi cu lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: “Tu, Doamne, atotputernice, Dătătorule al vieţii şi al morţii, ştii din ce pricină vrăjmaşul prin meşteşugirile sale a adus moarte asupra zidirii Tale. Dar o! Preabunule! precum totdeauna, aşa şi acum, arată-i deşartă scornirea lui şi pe robul tău Eutihian fă-l părtaş vieţii acesteia, arătînd celor ce cred în Tine nebiruita Ta putere, că Tu unul eşti Dumnezeu şi Ţie se cuvine slava în veci. Amin”.

Pe cînd făcea sfîntul rugăciune către Dumnezeu, s-a întors duhul mortului în trupul lui. Apoi, tot poporul privind pe cel ce fusese mort, a început a grăi: “Slavă Ţie, Hristoase, Dumnezeule, Care înviezi şi morţii!” Şi îndată s-a sculat omul sănătos, ca şi mai înainte. Apoi luînd boii, a dus cu dînşii carul cu piatră pînă la uşile bisericii. Atunci toţi cei care au văzut acea minune şi acea neaşteptată întoarcere la viaţă a mortului, au dat slavă şi laudă Prea-bunului Dumnezeu.

Se aduceau de pretutindeni bolnavii şi cei ce pătimeau de duhuri necurate şi toţi se tămăduiau cu darul, cu puterea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea Sfîntului Partenie. Tot meşteşugul doctoricesc, în zilele acestui mare plăcut al lui Dumnezeu, nu era întru nimic de trebuinţă la oameni, deoarece toate bolile se tămăduiau în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Între aceşti bolnavi, era şi o fiică a unuia Dionisie, de neam împărătesc, anume Dafna, pe care, fiind cumplit chinuită de diavol, în trei zile a izbăvit-o de chinurile lui. Pe o altă fiică a unuia Mamalie, care era boier în cetatea Smirna, cu numele Agalmatia, care se tulbura de duhul necurat, se tăvălea pe pămînt, spumega şi înţepenea, el a tămăduit-o. Apoi pe Zoila, o femeie vestită, care avea într-însa duh iscoditor şi de acela cu greu se bîntuia, a tămăduit-o sfîntul.

După aceasta pe un tînăr, anume Nicon, fiu de preot, avînd într-însul un diavol cumplit ce-l muncea, părinţii săi îl duseră la sfîntul, la ale cărui picioare aruncîndu-l, ei se rugau să se milostivească spre el şi să-l izbăvească de duhul necurat. Iar omul lui Dumnezeu, Partenie, le-a zis: “Nu este vrednic de tămăduire fiul vostru, căci spre pedeapsă îi este dat lui duhul care îl munceşte, de vreme ce este ca un ucigaş de tată. Pentru că adeseori, răbdînd de la dînsul ocară şi necinste, v-aţi rugat întru amărăciunea sufletului vostru ca să fie pedepsit de Dumnezeu. Deci, lăsaţi-l ca aşa să fie, pentru că de trebuinţă îi este lui această pedeapsă”. Iar ei, fiind nişte părinţi iubitori de fii şi durîndu-i inima de fiul lor, au strigat cu lacrimi: “Roagă-te pentru dînsul, dumnezeiescule arhiereu, ca să se izbăvească de cumplitul diavol”. Fericitul Partenie, văzînd lacrimile cele multe ale părinţilor şi milostivindu-se spre dînsul, s-a rugat cu dinadinsul lui Dumnezeu şi îndată a ieşit diavolul din tînărul acela. Părinţii, luînd pe fiul lor sănătos, s-au întors la casa lor, lăudînd şi binecuvîntînd pe Dumnezeu.

O femeie oarecare, pe nume Alexandra, din cetatea ce se numea Arisva, avînd duh de mînie, care pe mulţi vătăma, a fost adusă la slujitorul lui Dumnezeu, Partenie, iar el, certînd pe duh, a tămăduit-o şi a trimis-o sănătoasă la ai săi. Pe o altă fecioară, fiică a lui Sinodie, din cetatea Avideniei, fiind muncită de diavol şi prin munţi rătăcindu-se, au prins-o părinţii, au dus-o la dreptul, care a tămăduit-o prin punerea mîinilor şi prin rugăciune. Pe un ostaş, anume Axan, cu toate mădularele slăbănogite, spălîndu-l cu apă şi rugîndu-se lui Dumnezeu pentru dînsul, l-a făcut sănătos.

Un om oarecare, Alan, din neam sirian, prin lucrarea necuratului duh ce locuia într-însul, s-a sugrumat cu o funie, în biserica pe care sfîntul a zidit-o şi era mort chiar la locul celor chemaţi. De acest lucru înştiinţîndu-se sfîntul, a mers la mortul acela şi cu rugăciune înviindu-l din morţi, a gonit pe diavol dintr-însul. Un bărbat din cetatea Parea, care este între Lampsac şi Cizic, a adus la sfîntul pe femeia sa îndrăcită, pentru tămăduire, spre care, Sfîntul, suflînd spre ea şi rugîndu-se, a făcut-o îndată sănătoasă. Asemenea şi pe altă femeie îndrăcită, anume Acavia, din satul Chelea, a tămăduit-o plăcutul lui Dumnezeu. Pe femeia Evharia, soţia lui Agapit, magistrianul, fiind otrăvită şi foarte bolnavă, Sfîntul Partenie a făcut-o sănătoasă cu untdelemn sfînt.

Un tînăr, anume Maxim, din cetatea Viza; era în Lampsac, slujind unui diacon. Acela, căzînd în boala pîntecelui (dizenterie) şi neputînd să se tămăduiască, a murit. Părinţii, auzind de moartea lui, au plecat din Viza în Lampsac ca să îngroape pe fiul lor şi, luîndu-l cu patul, l-au dus în biserică plîngînd şi l-au pus chiar în acel loc unde avea să meargă arhiereul lui Dumnezeu, Partenie. Venind sfîntul, a văzut pe cel mort zăcînd şi pe părinţii lui plîngînd, apoi a lăcrimat singur şi, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru cel mort, care a înviat îndată; şi, ridicîndu-se, a început a grăi. Sfîntul, întinzîndu-şi mîna la dînsul, l-a ridicat şi l-a dat părinţilor sănătos. Toată cetatea se mira foarte mult de nişte minuni preaslăvite ca acestea şi toţi preamăreau pe Dumnezeu.

Teofila, diaconiţa din satul Asermiei, şi cu dînsa o copilă mică, anume Rufina, din acelaşi sat, amîndouă slăbite de muncirea diavolească, fiind aduse la sfîntul, pe amîndouă le-a tămăduit, stropindu-le cu apă sfinţită şi rugîndu-se pentru dînsele. Asemenea pe Tadasie, care era singur la tatăl său, Ilarie, preotul şi prin lucrarea diavolească îşi pierduse mintea, sfîntul l-a tămăduit cu rugăciunea. Pe o bătrînă săracă, anume Caliopa şi cu dînsa pe o copilă, anume Kiriachi, care pătimeau de duhuri necurate, le-a tămăduit. Apoi, dîndu-le cele de trebuinţă, le-a trimis sănătoase acasă.

Între alte multe şi nespuse minuni ale sfîntului s-a întîmplat şi aceasta: în casa în care se lucrau pînzele cele împărăteşti de porfiră, se sălăşluise diavolul şi făcea multe supărări lucrătorilor, înfricoşîndu-i cu năluciri şi stricîndu-le lucrurile lor. De aceea erau în mare mîhnire lucrătorii pentru pagubele cele multe care se făceau prin supărarea diavolească, temîndu-se de mînia împărătească şi de pedeapsă, pentru paguba cea aducătoare de atîta cheltuială. Aflînd de aceasta arhiereul lui Dumnezeu, Partenie şi fiind rugat de lucrători, s-a dus cu sîrguinţă acolo; şi chemînd pe diavolul cel necurat care făcea supărări, l-a certat prin înfricoşatul şi sfîntul nume al lui Hristos şi l-a gonit de acolo. Iar diavolul răcnea în auzul tuturor şi spunea că este gonit de focul lui Dumnezeu în focul gheenei. Din acea vreme, nu mai era în casa aceea nici o supărare.

După aceasta, diavolul a început a face supărare pescarilor, deoarece, cînd aruncau mrejele în apă, vedeau în ele, prin nălucirea diavolească, mulţime de peşti, iar cînd trăgeau mrejele la mal, cu multă osteneală, nu găseau nici un peştişor. Aşa se osteneau în deşert de multă vreme. Dar nu numai în Lampsac era aceasta, ci şi în toate cetăţile şi satele dimprejurul părţilor acelora.

Adunîndu-se toţi pescarii din toate cetăţile şi satele, au venit la sfîntul, cerîndu-i să se roage lui Dumnezeu pentru dînşii, ca să nu se ostenească în deşert cu prinderea peştelui. Iar sfîntului, rugîndu-se cu post şi cu lacrimi, i s-a descoperit de la Dumnezeu că prin lucrarea diavolească se face pescarilor o supărare ca aceea. Îndată sculîndu-se sfîntul, s-a dus pe la toate malurile şi limanurile, făcînd rugăciuni şi gonind de pretutindeni pe diavol, care se încuibase în ape. Apoi a poruncit pescarilor ca, în faţa sa, să arunce mrejele la pescuit. Făcînd ei aceasta cu bucurie, prin rugăciunile sfîntului, abia au putut să tragă mrejele de mulţimea peştilor. De atunci s-a făcut pescarilor pescuirea cu bună sporire ca şi mai înainte.

Şezînd sfîntul la limanul Catapteliei în vremea pescuitului şi fiind trase mrejele, un peşte mare ce se numea Tinos, sărind din mreajă, s-a aruncat la picioarele sfîntului; iar el, însemnîndu-l cu semnul crucii, a poruncit să-l taie şi să-l împartă la fraţi, spre slava lui Dumnezeu. După aceea a tămăduit pe un şchiop, anume Calist, făcîndu-l să umble bine. Pe un alt om, anume Lezvie, fiind cuprins de bube dinspre cap către picioare, nedeosebindu-se în nimic de cei leproşi, ungîndu-l cu untdelemn sfinţit şi rugîndu-se în trei zile l-a făcut sănătos.

Odată, arhiereul lui Dumnezeu, Partenie, ducîndu-se în Tracia pentru trebuinţe bisericeşti şi fiind în Mitropolia Iracliei, s-a dus la arhiepiscopul Ipatian, care era bolnav rău. Vorbind cu dînsul, îl întrebă de pricina bolii lui. În acea noapte, Dumnezeu a descoperit plăcutului său, Partenie, că arhiepiscopul Ipatian este pedepsit cu acea grea boală pentru iubirea de argint, căci averile săracilor şi ale scăpătaţilor le păstra la sine.

A doua zi, Sfîntul Partenie s-a dus la dînsul şi i-a zis: “Scoală-te stăpînule cel mare, că nu eşti cuprins de neputinţă trupească, ci eşti pedepsit pentru o neputinţă sufletească. Deci lepădă pe aceea şi vei fi iarăşi sănătos”. Bolnavul zise: “Mă ştiu şi eu că sînt păcătos şi pentru aceea mă pedepseşte Dumnezeu, dar mă rog ţie a te ruga pentru mine, ca să mă curăţ de fărădelegile mele”. Grăit-a lui Sfîntul Partenie: “Dacă greşeşte cineva omului, poate că s-ar asculta rugăciunea pentru dînsul, dar greşeala ta este către Dumnezeu. Cele ce sînt ale săracilor întoarce-le lui Dumnezeu şi totdeauna vei fi sănătos cu sufletul şi cu trupul”.

Atunci arhiepiscopul, venindu-şi în simţire, a zis: “Părinte, am greşit Domnului meu, Care este drept”. Îndată, chemînd pe econom, i-a poruncit să aducă argintul adunat din averile cele luate de la săraci şi, văzînd că erau mai multe, a rugat pe Sfîntul Partenie să le împartă la săraci, dar sfîntul l-a sfătuit ca să le împartă singur. Atunci bolnavul arhiepiscop a poruncit să-l pună în caretă şi să-l ducă în biserica Sfintei Muceniţe Glicheria. Acolo, adunînd săracii şi scăpătaţii, le-a împărţit toate cu îndurare. Dar bunul şi preamilostivul Dumnezeu, Cel ce n-a defăimat cei doi bani ai văduvei ca şi lacrimile desfrînatei şi a primit suspinarea vameşului, primind pocăinţa arhiepiscopului şi în trei zile i-a dat sănătate desăvîrşită.

Omul lui Dumnezeu, Partenie, venea în toate zilele la bisericile cetăţii Iraclia, săvîrşind în ele obişnuitele rugăciuni. Într-o zi, intrînd în biserica ce se numea Ahila, a aflat un om bolnav, spre care, milostivindu-se, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat cu lacrimi preabunului Dumnezeu. Apoi, sculîndu-se de la rugăciune, a uns pe cel bolnav cu sfîntul untdelemn şi în acelaşi ceas l-a tămăduit şi l-a pus pe picioare, poruncindu-i să umble. Apoi s-a dus cel tămăduit într-ale sale, lăudînd pe Dumnezeu. Înştiinţîndu-se cetăţenii Iracliei de acea neaşteptată minune, toţi cei care erau cuprinşi de orice fel de neputinţe şi de boli alergau la sfîntul şi cu puterea lui Dumnezeu, prin rugăciunile plăcutului Său, toţi se întorceau sănătoşi.

În acea vreme, cînd Sfîntul Partenie săvîrşea cu darul şi cu puterea lui Hristos minunile, tămăduind diferite boli, era lîngă el arhidiaconul bisericii Iraclia, al cărui nume era Ipatian, ca şi al arhiepiscopului lui. Acela, văzînd minunile ce se săvîrşeau, a căzut la picioarele sfîntului bărbat, rugîndu-l cu lacrimi şi spunîndu-i că, în satul său, fiind multă semănătură şi răsărind holdele, grădinile, răsadurile şi viile toate se uscaseră din cauza secetei. Deci, îi zicea: “Vino în acest loc, preacinstite părinte, ca văzînd toate cele uscate, să te rogi lui Dumnezeu să dea ploaie pămîntului celui însetat şi să scape de foamete toată patria noastră. Cinstitul şi sfîntul bărbat, Partenie, s-a dus cu sîrguinţă la ţarini, la grădini şi la vii şi, văzînd toate semănăturile foarte uscate, a lăcrimat şi, plecîndu-şi genunchii, s-a rugat mult cu lacrimi către Iubitorul de oameni, Dumnezeu, ca să trimită ploaie pămîntului şi să răsară roadele. Iar Dumnezeu, Cel ce face voia celor ce se tem de El, fiind rugăciunea încă în gura sfîntului, a acoperit cerul cu nori şi s-a pogorît ploaie multă, care a adăpat pămîntul din destul.

Sfîntul Partenie, rămînînd cu arhidiaconul în satul lui, toată noaptea a petrecut-o în rugăciuni, iar a doua zi a zis către arhidiacon: “Ia aminte, o! frate, că ştii pe arhiepiscopul tău, cum a fost pedepsit de Dumnezeu cu boală grea, pentru iubirea lui de argint. Iată Domnul mi-a arătat în această noapte că nu după multe zile va trece din viaţa aceasta, iar tu, în locul lui, vei fi arhiepiscop al cetăţii Iracliei. Drept aceea să ştii ca totdeauna să te îngrijeşti de cei săraci, pentru că aceia milostivesc pe Dumnezeu mai mult decît toate”.

După aceasta, binecuvîntînd sfîntul ţarinile, grădinile şi viile arhidiaconului şi făcîndu-le să rodească cu îndestulare prin a sa rugăciune şi binecuvîntare, s-a întors în cetate. Apoi a mers la arhiepiscop ca să-l sărute şi apoi să plutească cu corabia în calea sa. Arhiepiscopul, întîmpinîndu-l, l-a îmbrăţişat cu dragoste; apoi, şezînd şi vorbind între ei, Sfîntul Partenie a zis către arhiepiscop: “Îţi vestesc, o! stăpîne, că nu după multe zile, te vei dezlega din trup şi vei merge către Domnul, căci te cheamă Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, iar tu, ducîndu-te către El, vei lăsa după tine – precum mi-a descoperit Domnul – moştenitor bun, pe Ipatian, arhidiaconul tău”. Răspuns-a arhiepiscopul: “Fie voia Domnului”. Şi sărutîndu-se unul pe altul cu sărutare sfîntă, s-au despărţit. După aceea, a plutit Sfîntul Partenie de la cetatea Iracliei şi, în puţine zile, a ajuns în cetatea Lampsacului. Trecînd nu multă vreme, s-a îmbolnăvit iarăşi arhiepiscopul Iracliei şi s-a odihnit întru Domnul. În locul lui a fost ales Ipatian, cel ce a fost arhidiacon şi astfel s-a împlinit proorocirea sfîntului.

Sosind vara şi făcîndu-se secerişul şi adunarea tuturor roadelor, a mers arhiepiscopul Ipatian la satul său, la ţarini şi la vii, care mai înainte se uscaseră de secetă şi le-a aflat cu multe roduri îndestulate, mai mult decît în toţi anii dinainte, şi aceasta se făcuse cu rugăciunile şi binecuvîntarea Sfîntului Partenie. Umplînd arhiepiscopul o corabie plină cu grîu, cu vin şi cu toate roadele, s-a dus în Lampsacul făcătorului de minuni, ca să-i dea mulţumire pentru binecuvîntarea sa. Sfîntul a primit cu dragoste pe arhiepiscopul Iracliei, însă roadele aduse de dînsul n-a voit să le primească, zicîndu-i: “Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru toate, iar pe acestea să le împarţi fraţilor”. După multă vorbire folositoare cu sfîntul, întorcîndu-se arhiepiscopul Ipatian la locul său, a împărţit la fraţii săi mulţime de grîu, de vin şi de toate roadele, după porunca omului lui Dumnezeu, povestind la toţi, pînă la sfîrşitul său, măririle lui Dumnezeu, pe care le-a făcut prin robul său, Partenie.

Strălucind asemenea cu îngerii prin viaţă plăcută lui Dumnezeu, marele făcător de minuni, Sfîntul Partenie, şi pe mulţi întorcîndu-i de la idoli la adevăratul Dumnezeu, tămăduind nenumărate boli, aproape de sfîrşitul vieţii sale, s-a îmbolnăvit şi chemîndu-se de Domnul, s-a dus la El în şapte zile ale lunii februarie, odihnindu-se cu pace în bătrîneţe fericite.

Atunci s-a înştiinţat îndată despre cinstita mutare a Sfîntului Partenie în cetăţile şi în ţările cele de primprejur şi s-au adunat de pretutindeni arhiepiscopii, la îngroparea lui, adică arhiepiscopul Iracliei, al Cizicului, al Melitopoliei, al Pariei şi mulţi alţi episcopi şi preoţi. Deci au făcut sfîntului îngropare slăvită, cu psalmi, cu laude şi cu cîntări duhovniceşti, punînd cinstitul lui trup aproape de soborniceasca biserică, în casa de rugăciuni zidită de dînsul. Se dădeau, de la mormîntul lui cel sfînt, multe tămăduiri neputincioşilor. Pentru că nu numai în viaţa sa, ci şi după moarte, acest doctor fără de plată şi făcător de minuni pe cei leproşi îi curăţa, diavolii din oameni îi scotea şi toată boala tămăduia. Iar acum tămăduieşte şi vindecă sufletele şi trupurile noastre cu rugăciunile sale, prin darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine slava în veci. Amin.

Împărăţind rău-credinciosul Deciu şi fiind pus de dînsul Chintian ca voievod în Sicilia, a ieşit o păgînească poruncă prin toate ţările, ca toţi creştinii să fie ucişi. În acel timp era în cetatea Panormului o fecioară foarte frumoasă, anume Agata, născută din părinţi de neam bun şi bogaţi. Aceştia auzind de aceea tiranică poruncă, fără de Dumnezeu, dată spre uciderea creştinilor, s-a aprins cu rîvna după Hristos, Domnul său, Căruia s-a făcut mireasă, prin curată feciorie. Şi aşa, trecînd cu vederea moştenirea sa şi cinstea bunului său neam, cum şi bogăţia cea vremelnică ce îi rămăsese de la părinţi, cum şi toată slava lumii acesteia întru nimic socotind-o, a început dinainte a se pregăti spre pătimirea cea pentru Hristos.

Chintian, ighemonul, auzind de frumuseţea, de bunul neam şi de bogăţia acestei sfinte fecioare, fiind cuprins de gînd necurat spre dînsa şi cu patimă poftind-o, se gîndea cum ar putea să o vadă şi spre necurata sa poftă să o aducă, împreună cu averea ei. Înştiinţîndu-se el că ea crede în Hristos, îndată a trimis ostaşi din cetatea Catana în Panorm, ca să aducă la judecată pe sfînta, ca pe o creştină. Deci, mergînd trimişii la Sfînta Agata, voiau să o prindă şi-i făgăduiau că o vor duce cu cinste la voievodul lor, numai spre a-i da cuvînt că se va închina la zeii lor. Dar dînsa, poruncind slugilor să o aştepte puţin, a intrat în camera dinăuntrul casei sale şi, închizîndu-se într-însa, şi-a ridicat mîinile în sus şi se ruga, zicînd: “Doamne, Iisuse Hristoase, Tu ştii inima şi voinţa sufletului meu, credinţa şi dragostea mea către Tine. Tu să-mi fii povăţuitor şi ajutor asupra vrăjmaşului pe care prin Tine, Dumnezeul meu, l-am călcat şi l-am omorît; iar acum, Stăpîne, mă rog Ţie, să nu laşi pe acel om rău, robul diavolilor, să-mi întineze trupul meu, în care cu bucurie şi cu cinste am vieţuit pînă acum. Grăbeşte şi Te sîrguieşte ca să biruieşti pe diavol şi pe Chintian, sluga lui, ca să nu zică: unde este Dumnezeul ei? Primeşte ca jertfă şi prisos lacrimile mele întru miros de bună mireasmă, că Tu, Unul, eşti Dumnezeu şi Ţie Ţi se cuvine slava în veci. Amin”.

Astfel rugîndu-se, a ieşit din cetate cu ostaşii, petrecînd-o cîţiva creştini cunoscuţi. Mergea cu osîrdie şi cu vitejie de suflet ca să fie pentru Domnul său ca un zid nesurpat, zicînd în sine: “Mai înainte aveam război cu diavolul, sîrguindu-mă să-mi păzesc fecioria curată, să biruiesc patimile trupului meu, dar pe care le-am şi biruit, cu darul Hristosului meu, şi am călcat pe vrăjmaşul cel ce încurcă pe oameni cu dulceţile şi cu poftele. Acum merg la al doilea război, la care am să-mi pun sufletul meu pentru Hristos. Tu însă, diavole, nu te vei bucura de mine, ci mai vîrtos singur te vei ruşina, căci nădăjduiesc în Hristos, Dumnezeul meu, că va privi din înălţime spre nevoinţa mea cu mulţimea sfinţilor îngeri, şi-mi va ajuta mie, neputincioasa”.

Astfel grăind în sine, cu lacrimi fierbinţi îşi spăla faţa. Apoi, mergînd ea, i s-au dezlegat curelele încălţămintelor, iar punîndu-şi picioarele pe o piatră ca să le lege, a privit şi n-a văzut pe nimeni din cunoscuţii ce o petreceau, pentru că toţi, lăsînd-o pe ea, se întorseseră. Pentru aceea, mai mult a lăcrimat şi s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: “Atotputernice, Doamne, pentru cetăţenii mei, cei ce n-au crezut pe roaba Ta, că voiesc să pătimesc pentru numele Tău cel sfînt, arată vreo minune în locul acesta”. Şi îndată a crescut un măslin sălbatic, fără de roade, care închipuia minţile cele sălbatice ale panormitenilor.

Intrînd ea în cetatea Catana, voievodul a poruncit să o ducă în casa unei femei bogate, anume Afrodisia, care avea cinci fiice tinere, cărora le-a poruncit ca, cu înşelătoarele lor cuvinte şi obiceiuri, să-i schimbe mintea ei spre dragostea trupească şi să o îndemne să aducă zeilor jertfă. Acelea, luînd-o, cinstind-o şi făgăduindu-i multe, apoi chiar şi îngrozind-o, se sîrguiau să o înduplece spre voia lui Chintian. Însă cu nimic n-au reuşit să o înduplece de la dragostea lui Dumnezeu spre dragostea lumii şi nu numai cu cuvintele, dar nici cu lucrurile. Pentru că, deşi ei o împodobeau cu haine de mare preţ, îi dădeau daruri, îi puneau înainte mîncăruri de preţ, dulceţuri de multe feluri şi ospeţe, apoi alcătuiau dansuri şi jocuri şi făceau înaintea ochilor ei toate faptele mireneşti cele fără de rînduială şi toate glumele, ea nici nu voia să privească la acelea, ci zicea: “Să ştiţi că mintea şi gîndul meu sînt întemeiate pe piatră şi niciodată nu pot să se despartă de dragostea lui Hristos. Cuvintele voastre cele înşelătoare sînt asemenea cu vîntul, iar bucuriile lumeşti sînt ca ploaia şi îngrozirile voastre ca pîraiele, care, deşi vor veni în casa mea, nu vor putea să o clintească, pentru că stă întemeiată pe piatra care este Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”. Acestea grăind, pîraie de lacrimi îi udau pieptul, căci, precum doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa dorea şi sufletul ei pătimirea pentru Domnul său.

Afrodisia, văzînd că inima sfintei este nemişcată şi nebiruită, a mers la voievodul Chintian şi i-a zis: “Mai lesne este a înmuia piatra şi a preface fierul în plumb topit, decît a îndupleca pe fecioara aceea şi a o întoarce de la Hristosul ei. Pentru că eu şi fiicele mele nimic n-am făcut toată ziua şi noaptea, decît numai am îndemnat-o pe de o parte cu momeli şi rugăminţi, iar pe de alta cu îngrozire, ca să fie la un gînd cu noi. Eu i-am adus mărgăritare şi ghirlande alese, haine de mare preţ, aur şi pietre scumpe înaintea feţei ei, slugi şi bogăţii, dar ea pe toate le nesocoteşte ca pămîntul cel călcat în picioare”.

Atunci Chintian, voievodul, mîniindu-se, a poruncit să o aducă în palatul său cel tăinuit şi, şezînd la locul său, plin de gînduri necurate, a început a o întreba: “De ce neam eşti?” Răspuns-a Sfînta Agata: “Din neam bun sînt născută şi am rudenii cinstite şi bogate”. Iar Chintian i-a zis: “De eşti de neam slăvit, apoi de ce porţi haină proastă, ca o roabă?” Răspuns-a sfînta: “Sînt roaba lui Hristos şi pentru aceea port chip de rob”. Deci, i-a zis Chintian: “Cum zici tu că eşti roabă, dacă eşti liberă şi fiică din părinţi de neam bun?” Răspuns-a sfînta: “Acesta este bunul neam al nostru şi libertatea, ca adică să slujim lui Hristos”. Zis-a voievodul: “Au doară noi nu sîntem liberi cei ce nu slujim lui Hristos al vostru?” Răspuns-a Agata: “Întru atîta robie aţi ajuns, încît nu numai robi păcatului v-aţi făcut, ci şi închinători urîţilor şi nesimţitorilor idoli, cinstind lemnul şi piatra ca pe Dumnezeu”.

Chintian a zis: “De vei mai huli astfel, apoi multe munci vei lua. Deci, spune-mi de ce te lepezi de zeii noştri?” Răspuns-a Agata: “De aceea mă lepăd de ei, fiindcă nu sînt zei, ci diavoli al căror chip îl faceţi de aramă şi de marmură, iar faţa lor o auriţi”. Zis-a Chintian: “Ascultă sfatul meu cel bun, fecioară, şi adu jertfe, ca să nu cazi în multe feluri de chinuri şi să aduci necinste şi ocară bunului tău neam, căci mai pe urmă, chiar nevrînd, te vei închina zeilor, stăpînilor lumii”. Răspuns-a Sfînta Agata: “Fie femeia ta ca Afrodita şi tu singur fii ca Zeus, zeul tău”.

Aceasta zicînd sfînta, Chintian a poruncit să o lovească peste obraz, zicîndu-i: “Nu ocărî pe voievodul”. Răspuns-a Sfînta Agata: “Unde este înţelegerea ta, voievoade? Eu îţi doresc ţie să fii ca zeul tău, iar tu nu voieşti să fii asemenea lui, ci singur te ruşinezi de zeii tăi; deci cu mine împreună începe a-i lepăda pe ei”. Zis-a voievodul: “De multe patimi eşti vinovată, la care îndată te voi supune, de nu vei face ceea ce-ţi poruncesc”. Răspuns-a fecioara: “Nu mă tem de nimic, pentru că de mă vei da spre mîncarea fiarelor, acelea, văzîndu-mă pe mine, se vor îmblînzi, auzind şi de numele lui Hristos. În foc de mă vei arunca, îngerii din ceruri îmi vor aduce rouă, sau răni şi munci dacă îmi vei face, am ajutor pe Duhul adevărului, Care mă va izbăvi din mîinile tale”. Atunci a poruncit voievodul să o ducă într-o temniţă întunecoasă, unde mergea sfînta ca la un ospăţ şi veselie, încredinţîndu-se lui Dumnezeu.

A doua zi, Chintian, voievodul, aducînd iarăşi înaintea judecăţii sale pe Sfînta Agata, a întrebat-o: “Cum te-ai hotărît pentru a ta sănătate?” Răspuns-a sfînta: “Sănătatea mea este Hristos”. Zis-a voievodul: “Leapădă-te de Hristos, ca să nu pieri încă în tinereţile tale”. Răspuns-a sfînta: “Leapădă-te şi tu de zeii tăi cei mincinoşi, care sînt pietre şi lemne, şi te apropie de adevăratul Dumnezeu, Cel ce te-a făcut, ca să nu cazi în chinurile cele veşnice”. Atunci, mîniindu-se, voievodul a poruncit să o spînzure goală de un lemn şi să o bată.

Fiind bătută sfînta, tiranul i-a zis: “Îndreaptă-ţi gîndul tău spre închinarea zeilor ca să fii vie”. Ea a grăit: “Chinurile tale îmi aduc veselie şi mă bucur pentru ele, precum se bucură cineva de aflarea comorilor celor mari. Folositoare îmi sînt chinurile acestea vremelnice, căci precum nu este cu putinţă a se aduna grîul în magazie pînă ce nu va fi curăţit de pleavă, astfel cu neputinţă este sufletului meu să intre în rai, de nu se va sfărîma mai înainte trupul meu cu chinuri”. Deci, îndemnă voievodul pe slujitori ca mai cu dinadinsul s-o chinuiască; după aceea a poruncit ca cu cleşte de fier să-i rupă pieptul şi să-l taie. Dar făcîndu-se aceasta, a zis muceniţa către voievod: “Nedumnezeitule şi fără de omenie prigonitorule, nu te ruşinezi a tăia pieptul de femeie pe care şi tu singur l-ai supt la maica ta? Însă altceva am în sufletul meu, de care tu nu poţi să te atingi, căci este sfinţit lui Dumnezeu din tinereţele mele”.

După aceasta, aruncară în temniţă pe sfînta, iar la miezul nopţii i s-a arătat Sfîntul Apostol Petru, cu chipul bătrîn şi cinstit, purtînd în mîinile sale multe doctorii, iar înaintea lui mergea un tînăr frumos cu o făclie luminoasă şi a înţeles sfînta că a venit un doctor. Deci a zis către dînsa apostolul care i se arătase: “Necuratul tiran te-a rănit cu nişte bătăi ca acestea, dar n-a sporit nimic; căci tu, cu bărbăţia ta, mai mult l-ai biruit. Drept aceea, ticălosul a poruncit ca pieptul tău nu numai să-l chinuiască, ci chiar să-l taie; pentru aceasta sufletul lui se va chinui în veci. Iată, eu stăteam şi priveam la tine în ceasul acela, cînd ai răbdat chinurile şi am cunoscut că este cu putinţă să se tămăduiască pieptul tău; pentru aceea am şi venit aici”. Sfînta muceniţă Agata a răspuns: “Eu niciodată n-am obişnuit trupul meu cu nici un fel de doctorie, şi acum mi se pare că nu se cade a strica obiceiul cel bun, păzit din tinereţe”. Bătrînul i-a zis: “Şi eu sînt creştin şi nădăjduiesc să te tămăduiesc; am venit la tine, deci nu te ruşina de mine”.

Sfînta i-a răspuns, zicînd: Tu eşti bărbat, iar eu fecioară, deci cum voi putea ca fără de ruşine să-mi descopăr pieptul înaintea ta? Voiesc mai bine să rabd înainte durerea rănilor mele, decît să mă golesc înaintea ochilor bărbăteşti. Mulţumescu-ţi, cinstite părinte, căci pentru mine ai venit aici, vrînd să tămăduieşti rănile mele, însă să ştii că doctoriile cele făcute de oameni nu se vor apropia de trupul meu niciodată”. Iar bătrînul i-a zis: “De ce nu voieşti să te tămăduiesc?” Sfînta a răspuns: “Am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care le tămăduieşte pe toate şi Care, cu voia şi cu cuvîntul Său, ridică pe cei căzuţi. Acela, de va voi, poate să mă mîntuiască şi pe mine, roaba Sa cea nevrednică”.

De o credinţă mare ca aceasta a sfintei muceniţe bucurîndu- se, apostolul a zîmbit puţin şi i-a zis: “Acela m-a trimis la tine, fecioară, pentru că eu sînt Apostolul Său; deci, fii acum tămăduită”. Zicîndu-i acestea, s-a făcut nevăzut. Atunci Sfînta muceniţă Agata, cunoscînd cine era cel ce i s-a arătat, a început a mulţumi lui Dumnezeu, zicînd: “Îţi mulţumesc Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că Ţi-ai adus aminte de mine şi ai trimis pe Apostolul Tău ca să mă tămăduiască”. Apoi a privit la trupul său şi a văzut toate rănile tămăduite; după aceea, toată noaptea, o lumină negrăită umplînd temniţa, o lumină pe ea. De aceea, înfricoşîndu-se străjerii, au fugit şi au lăsat temniţa neîncuiată. Acolo erau şi alţii legaţi, care, văzînd minunea, ziceau către sfînta: “Iată, uşile sînt deschise şi nimeni nu străjuieşte, deci ieşi şi fugi”. Dar sfînta le-a răspuns: “Să nu-mi fie mie a mă lipsi de cununa mucenicească şi a duce pe străjeri în primejdie. Eu, avînd ajutor pe Domnul meu, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, Care m-a tămăduit, voi petrece pînă în sfîrşit întru mărturisirea Lui”.

Trecînd patru zile, într-a cincea a venit iarăşi tiranul la judecată şi, aducînd pe Sfînta Agata, a zis către dînsa: “Pînă cînd te vei împotrivi poruncii împărăteşti? Jertfeşte zeilor, ca să nu te pedepsesc cu chinuri mai cumplite”. Sfînta a răspuns: “Toate cuvintele tale sînt deşarte şi porunca împăratului tău nedreaptă, care întinează chiar văzduhul. Însă spune-mi, o! ticălosule şi nebunule, cine caută ajutor de la lemnele şi de la pietrele cele nesimţitoare? Eu aduc jertfă de laudă Aceluia Care a tămăduit pieptul meu şi a vindecat trupul meu”.

Atunci tiranul a poruncit să-i descopere pieptul şi văzîndu-l întreg şi sănătos cum era mai înainte, a întrebat-o: “Cine te-a tămăduit?” Muceniţa a răspuns: “Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu”. Zis-a Chintian: “Iarăşi numeşti pe Hristos, de Care eu nici nu voi a auzi?”. Şi a poruncit ca să aştearnă pe pămînt hîrburi ascuţite şi cuie arse în foc şi să toarne cărbuni aprinşi, peste care, întinzînd pe sfînta, s-o ardă şi s-o chinuiască. Făcînd aceasta, deodată s-a cutremurat nu numai locul acela, ci şi toată cetatea şi, despicîndu-se pămîntul, a înghiţit pe Vultia, iubitul lui Chintian, şi pe Teofil, prietenul lui – după al căror sfat Chintian făcea o faptă ca aceea. Toţi cetăţenii temîndu-se de cutremur au alergat în curte la Chintian, strigînd să nu mai chinuiască pe nevinovata fecioară, căci pentru dînsa s-a făcut cutremurul acesta.

Chintian, temîndu-se de cutremur şi de tulburarea poporului, a poruncit să ducă pe sfînta în temniţă, în care intrînd muceniţa şi-a ridicat mîinile spre cer şi a zis: “Mulţumescu-Ţi Doamne că m-ai învrednicit a pătimi pentru numele Tău cel sfînt şi, luînd de la mine dorul vieţii celei vremelnice, mi-ai dat răbdare. Deci, ascultîndu-mă, Doamne, în ceasul acesta, binevoieşte ca să las lumea aceasta şi să trec spre mila Ta cea bogată şi mare”. Astfel rugîndu-se şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu.

Înştiinţîndu-se cetăţenii de aceasta, au venit cu sîrguinţă şi, luînd sfîntul ei trup, l-au dus cu cinste la groapă. Atunci a venit în cetatea aceea, la cinstitul trup al muceniţei, un tînăr frumos, neştiut de nimeni, avînd cu sine o sută de tineri bine împodobiţi. Acela, petrecînd la mormînt trupul sfintei, a pus în racla ei o tăbliţă de piatră, pe care era scris: “Minte cuvioasă, cinste lui Dumnezeu şi patriei izbăvire”. O scrisoare ca aceasta punînd pe capul sfintei muceniţe, îndată s-a făcut nevăzut şi tot poporul a cunoscut că erau îngerii lui Dumnezeu.

După aceasta, Chintian, voievodul, luînd pe ostaşii săi, s-a dus în cetatea Panormului, ca să ia bogăţia Sfintei muceniţe Agata şi să facă toate averile ei, ale lui. Venind la rîul ce le era în cale, care se numea Psemit, s-a suit în luntre cu ai săi şi trecea peste rîul acela, dar caii, sălbăticindu-se deodată, s-au pornit asupra lui: unul, cu dinţii i-a muşcat faţa şi i-a sluţit-o, iar altul l-a călcat în picioare; şi atîta l-au chinuit, pînă l-au aruncat în rîu. Astfel s-a înecat ticălosul, sfîrşindu-şi greu viaţa sa cea rea, iar trupul lui, mulţi căutîndu-l, nu l-au găsit, pentru că a pierit împreună cu sufletul. De atunci nici unul din dregătorii împărăteşti n-a îndrăznit să supere rudeniile Sfintei Agata, iar slava ei a început a se lăţi pretutindeni şi s-a zidit o biserică pe moaştele ei, iar haina cu care umbla sfînta s-a pus pe mormîntul ei, întru pomenirea smereniei sale.

Trecînd un an după sfîrşitul sfintei, din muntele Etna, care era aproape de cetatea Catana, a erupt un foc mare, care, ieşind ca un rîu din gura ce era în muntele acela, urla groaznic şi pietrele topindu-le ca ceara, le arunca din înălţimea muntelui, încît tot poporul Catanei era cuprins de mare frică, temîndu-se de pierderea cetăţii lor. Deci, au alergat la biserica Sfintei Muceniţe Agata nu numai creştinii, dar şi necredincioşii, şi, luînd haina ei, au stat împotriva focului care se pornise asupra cetăţii şi se apărau cu acea haină de văpaia cea pierzătoare şi înfricoşătoare. Atunci, focul, ca şi cum se ruşina de haina aceea a sfintei muceniţe, s-a întors înapoi şi s-a stins. Acest lucru văzîndu-l poporul, cu mare bucurie a lăudat pe Dumnezeu, iar pe Sfînta Muceniţă Agata a slăvit-o. Minunea aceasta a fost în luna februarie, în cinci zile, în care sfînta a pătimit pentru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.
În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre.
Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: „Cântaţi-ne nouă din cântările Sionului!”
Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?
De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!
Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele.
Adu-ţi aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: „Stricaţi-l, stricaţi-l până la temeliile lui!”
Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ţi va răsplăti ţie fapta ta pe care ai făcut-o nouă.
Fericit este cel ce va apuca şi va lovi pruncii tăi de piatră.

Ev. Luca 15, 11-32 Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.

“In a treia Duminica din perioada pregatirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Impreuna cu imnurile cantate in aceasta zi, parabola ne dezvaluie timpul pocaintei ca fiind intoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat intr-o tara indepartata, cheltuind toti banii pe care ii avea.

O tarã îndepãrtatã! Aceastã definitie a conditiei noastre umane, pe care trebuie sã ne-o asumãm si sã ne-o impropriem atunci când începem sã ne apropiem de Dumnezeu, este unicã. Un om care nu a trecut niciodatã prin acesta experientã, fie ea chiar si foarte scurtã, care nu a simtit niciodatã cã este înstrãinat niciodatã de Dumnezeu si de adevãratã viatã, nu va întelege niciodatã care este esenta crestinismului. Si acela care se simte perfect “acasã” în aceastã lume si în viata ei, care niciodatã nu a fost atins de dorinta dupã altã Realitate, nu va întelege ce este pocãinta.

Pocãinta este adesea identificatã cu o însiruire rece si “obiectivã” a pãcatelor si a greselilor, ca un act de pledoarie pentru vinovãtie în fata unei acuzatii juridice. Spovedania si dezlegarea de pãcate sunt privite ca fiind de naturã juridicã, dar ceva esential este omis, ceva fãrã de care nici spovedania si nici dezlegarea de pãcate nu au nici o semnificatie sau putere realã. Acest “ceva” este chiar sentimentul de înstrãinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevãrata viatã creatã si datã de Dumnezeu.

Este usor, într-adevãr, sã mã spovedesc cã nu am postit în zilele rânduite, cã nu mi-am fãcut rugãciunile sau cã m-am mâniat. Este un lucru diferit, totusi, acela de a realiza dintr-o datã cã am pângãrit si cã mi-am pierdut frumusetea sufleteascã, cã sunt departe de adevãrata mea viatã, de adevãrata mea casã, si cã ceva pretios, frumos si curat a fost rupt fãrã sperantã în structura intimã a existentei mele. Aceasta si numai aceasta este pocãinta, dorinta adâncã de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recãpãta cãminul pierdut. Eu am primit de la Dumnezeu bogãtii minunate: mai întâi viata si posibilitatea de a mã bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste si cunoastere; apoi – în Botez – noua viata a lui Hristos Însusi; darul Sfântului Duh, pacea si bucuria Împãrãtiei vesnice. Am primit cunoasterea lui Dumnezeu si, prin El, cunoasterea întregii Creatii si puterea de a fi Fiul lui Dumnezeu. Si pe toate acestea le-am pierdut, pe toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin “pãcatele”, “greselile” personale, ci prin pãcatul pãcatelor: îndepãrtarea dragostei mele de la Dumnezeu, preferând “tara îndepãrtatã” în locul minunatei Casei a Tatãlui.

Dar Biserica este aici ca sã îmi aminteascã de ceea ce am pãrãsit si am pierdut. Si asa cum ea îmi reaminteste, îmi amintesc si eu: “de la pãrinteascã slavã a Ta depãrtându-mã neîntelepteste“, spune Condacul acestei zile, “întru rãutãti am risipit bogãtia care mi-ai dat. Pentru aceasta glasul desfrânatului aduc tie: Gresit-am înaintea Ta, Pãrinte Îndurate!“. Si atunci, când îmi amintesc, gãsesc în mine dorinta si puterea de a mã reîntoarce: “… mã voi întoarce la Tatãl Meu, plângând cu lacrimi: primeste-mã ca pe unul din slujitorii Tãi“. O particularitate liturgica a acestei “Duminici a Fiului Risipitor” trebuie mentionata aici in mod special. La utrenia de Duminica, dupa solemnul dar veselul Psalm al Polieleului, cantam Psalmul 136:

Acesta este Psalmul instrainarii. El era cantat de evrei in captivitatea lor babilonica, pe cand se gandeau la orasul sfant al Ierusalimului. El a devenit totdeauna cantecul omului atunci cand realizeaza indepartarea sa de Dumnezeu si, realizand aceasta, devine om din nou: ca unul ce nu poate fi niciodata deplin satisfacut de nimic in aceasta lume cazuta, care prin structura si vocatie este un pelerin al Absolutului.Acest Psalm va fi cantat inca de doua ori, in ultimele doua Duminici, inainte de inceperea Postului. El ne infatiseaza Postul insusi ca pelerinaj si pocainta – ca reintoarcere”.
(din: Pr. Al. Schmemann, “Postul cel Mare“, Editura Doris, Bucuresti, 1998 )

LA RÂUL BABILONULUI

De Parintele Serafim Rose (martie 1965)

“La raul Babilonului, acolo am sezut si am plans cand ne-am adus aminte de Sion“

“In aceste cuvinte ale Psalmului specific Postului Mare, noi, crestinii ortodocsi, Noul Israel, ne amintim ca suntem in exil. Pentru ortodocsii rusi, alungati din Sfanta Rusie, psalmul are un inteles aparte; dar toti crestinii ortodocsi, la randul lor, traiesc in exil in lumea aceasta, tanjind sa se intoarca in patria lor adevarata, Imparatia Cerurilor. Pentru noi postul mare este o perioada de exil randuita pentru noi de maica noastra, Biserica, pentru a pastra nestirbita amintirea Sionului de care ne-am indepartat atat de mult. Ne-am meritat exilul si avem si mare nevoie de el din cauza pacatoseniei noastre atat de mari. Numai prin durerea exilului, pe care ne-o amintim postind, rugandu-ne si pocaindu-ne in aceasta perioada, ramanem cu mintea atintita spre Sionul nostru.

“De te voi uita Ierusalime…“

Slabi si cuprinsi de uitare, chiar in cadrul Postului Mare traim ca si cum Ierusalimului nu ar exista pentru noi. Ne indragostim de lume, Babilonul nostru; suntem sedusi de preocuparile frivole ale acestui “pamant strain“ si neglijam slujbele si randuiala Bisericii care ne aduc aminte de adevarata noastra patrie. Si mai rau inca, ii iubim pe cei care ne inrobesc – pentru ca pacatele noastre ne inrobesc, cu siguranta mai mult decat oricare alt stapan omenesc – si in slujba lor petrecem in trandavie zilele pretioase ale postului cand ar trebui sa ne pregatim sa intampinam Rasaritul Noului Ierusalim: Invierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Mai e timp; trebuie sa ne amintim de adevarata noastra patrie si sa plangem pacatele care ne-au indepartat de ea. Sa punem la inima cuvintele Sfantului Ioan Scararul: “Exilul inseamna instrainarea de toate pentru a tine mintea nedespartita de Dumnezeu. Exilul iubeste si produce plansul neincetat“. Exilati din rai, trebuie acum sa ajungem sa fim exilati fata de lume, daca nadajduim sa ne intoarcem in rai.

Aceasta putem face petrecand aceste zile in post, rugaciune, instrainare de lume, frecventare a slujbelor Bisericii, varsand lacrimi de pocainta, pregatindu-ne astfel pentru sarbatoarea bucuriei care va incheia aceasta perioada a exilului; si dand marturie tuturor celor care apartin acestui “pamant strain” de amintirea acelei si mai mari sarbatori a bucuriei care va fi cand Domnul nostru Se va intoarce sa-Si ia poporul in Noul Ierusalim, de unde nu va mai fi exilat, pentru ca acesta va fi vesnic”.

Simeon, bătrînul, după mărturia Sfintei Evanghelii, era un om drept şi credincios, aşteptînd mîngîierea lui Israil, iar Duhul Sfînt era peste dînsul. Aceluia i s-a făcut ştire de la Dumnezeu despre venirea ce degrabă era să fie în lume, a adevăratului Mesia. Şi i s-a făcut ştire, precum povestesc istoricii cei vechi, astfel:

Cînd, după porunca lui Ptolomeu, regele Egiptului, se tălmăcea Legea lui Moise şi toate proorociile din limba evreiască în cea elinească, pentru care lucru erau aleşi oameni înţelepţi din Israil, şaptezeci la număr. Între aceştia era şi Sfîntul Simeon, ca un înţelept şi iscusit întru dumnezeiasca Scriptură. Atunci el, tălmăcind, scria cuvintele lui Isaiia proorocul şi, ajungînd la cuvintele: Iată fecioara în pîntece va zămisli şi va naşte fiu, s-a îndoit, zicînd că nu este cu putinţă ca o fecioară, neştiind de bărbat, să poată naşte şi, luînd cuţitul, a voit să radă cuvintele acelea. Dar îngerul Domnului i s-a arătat şi i-a ţinut mîna, zicînd: “Nu fi necredincios faţă de cele scrise, şi a căror împlinire singur o vei vedea. Pentru că nu vei gusta moartea pînă ce nu vei vedea pe Cel ce se va naşte din Curata Fecioară, Hristos Domnul”.

Deci el, crezînd cuvintele îngereşti şi prooroceşti, aştepta cu dor venirea lui Hristos în lume. Şi era drept cu viaţa şi fără prihană, ferindu-se de tot răul, şezînd lîngă biserică şi rugîndu-se lui Dumnezeu să miluiască lumea Sa şi să izbăvească pe oameni de diavolul cel viclean.

Născîndu-se Domnul nostru Iisus Hristos şi împlinindu-se patruzeci de zile, iar după obiceiul legii fiind adus în biserică de mîinile Preacuratei Sale Maici, atunci şi Sfîntul Simeon îndemnat de Duhul a venit în biserică şi, căutînd spre Pruncul cel mai înainte de veci cum şi la Fecioara cea fără de prihană care Îl născuse, L-a cunoscut că Acela este Mesia cel făgăduit şi că aceea este Fecioara prin care avea să se împlinească proorocia Isaia. De aceea, i s-a închinat, văzînd-o înconjurată de lumină cerească şi fiind strălucită cu dumnezeieştile raze.

Deci, cu frică şi cu bucurie apropiindu-se de dînsa, a luat în mîinile sale pe Domnul şi a zis: Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne, după cuvîntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mîntuirea Ta. El a proorocit despre patima lui Hristos şi despre răstignirea Lui, spunînd că va trece prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu sabia mîhnirii şi a necazului, cînd va vedea pe Fiul său răstignit pe Cruce. Şi aşa, mulţumind lui Dumnezeu, s-a mutat cu pace la adînci bătrîneţi, pentru că se scrie despre dînsul că a trăit 360 de ani – Dumnezeu astfel lungindu-i viaţa – ca să ajungă vremea cea din toţi vecii dorită, în care Fiul cel fără de ani S-a născut din Sfînta Fecioară, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Despre acest Sfînt Simeon, care a primit în mîinile sale pe pruncul Iisus, cel dus în biserică şi care a binecuvîntat pe Născătoarea de Dumnezeu, Maria şi pe Iosif, mulţi înţeleg că a fost preot, precum era preot şi Zaharia, cel ce a primit mai înainte pe Maria, fiind dusă atunci pruncă în biserică şi care avea să fie maica lui Iisus. Între cei ce înţeleg astfel, este Sfîntul Atanasie cel Mare, în cartea sa “Despre aceeaşi fire a Tatălui şi a Fiului”, apoi Sfîntul Chiril din Ierusalim, în “Cuvîntul de la Întîmpinarea Domnului”, şi Sfîntul Epifanie, în “Învăţătura despre părinţii Legii Vechi şi ceilalţi”. Dar de vreme ce sînt unii care nu se unesc – căci nu se pomeneşte despre aceasta în Evanghelie -, de aceea nu s-a scris nici în cuvîntul acesta.

În această zi se mai face şi pomenirea Sfintei Ana, proorociţa, de care se pomeneşte în Evanghelie, şi care cu Sfîntul Simeon primitorul de Dumnezeu întîmpinînd pe Domnul nostru Iisus Hristos în biserică, grăia despre Dînsul tuturor celor ce aşteptau izbăvirea în Ierusalim, cum că Acela este Mesia cel aşteptat. Totdeauna se face şi pomenirea Sfîntului prooroc Azaria, de care se scrie în cartea a doua, Paralipomena, capitolul al 15-lea. Apoi a Sfinţilor mucenici Adrian şi Euvul, care au pătimit pentru Hristos în Cezareea, de la Firmilian ighemonul. Şi a Sfinţilor mucenici Papia, Diodor şi Claudian, care s-au chinuit pentru Hristos în vremea lui Deciu, împăratul, de către Paulin, boierul Pamfiliei. Cum şi a Sfîntului mucenic Vlasie cel din Cezareia Capadociei, care era păstor şi fiind muncit nu s-a lepădat de Hristos, ci pe mulţi i-a adus la credinţă, iar pe ighemon l-a omorît. Apoi, rugîndu-se lui Dumnezeu, şi-a dat duhul în mîinile Lui şi era văzută o porumbiţă, în chipul luminii, zburînd deasupra trupului lui. Toiagul lui păstoresc, înfigîndu-l în pămînt, a odrăslit şi a crescut copac mare, care acoperea cu ramurile sale altarul bisericii, zidită peste moaştele lui.

Biserica ortodoxa sarbatoreste Intampinarea Domnului, cunoscuta in popor si sub numele de Stretenia, la data de 2 februarie a fiecarui an. Fecioara Maria l-a adus pe pruncul Iisus la templul din Ierusalim pentru a il oferi drept ofranda lui Dumnezeu, asa cum cerea vechea lege. Tot pe 2 februarie, avea loc si slujba de purificare a mamei.

Dat fiind faptul ca Fecioara Maria a avut parte de o nastere imaculata cand a dat viata Domnului nostru Iisus Hristos, ea nu ar fi fost nevoita sa se supuna legilor, insa a facut acest lucru impreuna cu fiul sau. Odata ajunsi la Templu, Sfanta Familie este primita de catre batranul preot Simeon si de catre proorocita Ana.

Aceasta sarbatoare a Intampinarii Domnului a fost introdusa la Roma in anul 494, cand a inlocuit vechea serbare pagana a Lupercaliilor, sarbatoare care il cinstea pe zeul Pan. Acesta era omoratorul lupilor si ocrotitorul turmelor. In partea de rasarit a Imperiului sarbatoarea a fost introdusa de catre imparatul Iustin in anul 526.
Pana si in ziua de astazi se obisnuieste ca la 40 de zile de la nastere mamele sa isi duca copiii pentru a ii indumnezei, precum facuse insusi Sfanta Fecioara Maria.

Cuvînt la Întîmpinarea Domnului şi despre jertfa Prea Curatei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu

După Naşterea Domnului Iisus Hristos, trecînd patruzeci de zile şi împlinindu-se vremea curăţiei celei legiuite, Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară Maică plecînd din Betleem cu Sfîntul Iosif, logodnicul, şi venind la Ierusalim, în Biserica lui Dumnezeu, purtînd pe Hristos Pruncul cel de patruzeci de zile, au mers să împlinească Legea Domnului şi să se curăţească după naştere, prin aducerea jertfei celei cuviincioase lui Dumnezeu şi prin rugăciunea preotului. Apoi să pună înaintea Domnului pe Pruncul cel întîi născut şi să-L răscumpere cu preţul cel rînduit, precum s-a poruncit lui Moise de către Domnul, în Legea Veche şi cum se scrie despre aceea în legea curăţirii, şi anume: “Femeia care va zămisli şi va naşte parte bărbătească, necurată va fi şapte zile şi în ziua a opta să se taie pruncul împrejur, iar ea va şedea treizeci şi trei de zile sub acoperămîntul necurăţiei sale; de tot lucrul sfînt să nu se atingă şi în biserică să nu intre, pînă ce se vor sfîrşi cele patruzeci de zile ale curăţiei ei. Şi cînd se vor împlini zilele curăţirii, să aducă un miel de un an, fără de prihană, spre arderea cea de tot şi un pui de porumbel sau de turturea, pentru păcat; iar de nu va fi bogată ca să aducă miel, atunci să aducă două turturele sau doi pui de porumbel, unul spre arderea cea de tot şi altul pentru păcat; apoi se va ruga pentru dînsa preotul şi se va curăţi”.

Despre punerea înaintea Domnului a celui dintîi născut, astfel este scris: “Sfinţeşte-Mi pe tot cel dintîi născut (parte bărbătească), care deschide pîntecele“. Şi iarăşi: “Pe cel întîi născut al fiilor tăi să Mi-l dai Mie”. Aceasta se urma pentru facerea de bine cea mare a lui Dumnezeu, încă din Egipt, cînd s-au cruţat cei întîi născuţi ai lui Israil. Pentru aceasta, israilitenii aduceau pe pruncii lor cei întîi născuţi în biserică, dîndu-i dajdie lui Dumnezeu, ca pe o datorie stabilită prin lege. Şi iarăşi de la Dumnezeu îi răscumpăra pe aceia cu preţ, care se numea argintul răscumpărării, şi acela se da leviţilor care slujeau în Biserica Domnului, precum este scris despre aceasta în cartea a patra a lui Moisi. Preţul hotărît al răscumpărării era cinci sicli, iar fiecare siclu sfînt preţuia cam vreo trei lei.

Deci, acea lege a Domnului împlinind-o Maica lui Dumnezeu, a venit acum în biserică, cu Dătătorul Legii. A venit să se curăţească deşi nu-i trebuia curăţire, fiind neîntinată şi Preacurată. Pentru că aceea care a zămislit fără bărbat şi a născut fără dureri şi fără vătămarea curăţiei sale celei fecioreşti, aceea n-a avut nici un fel de necurăţie obişnuită femeilor celor ce nasc. Pentru că ceea ce a născut pe Izvorul curăţiei, cum putea să se afle sub necurăţie? Din ea S-a născut Hristos, ca un rod din pom; iar pomul nu se vatămă, nici se întinează după înflorirea rodului său.

Nevătămată şi curată a rămas Fecioara după naşterea lui Hristos, adică a rodului celui binecuvîntat. Prin ea a trecut Hristos precum raza soarelui trece prin sticlă sau prin cristal. Precum nu se sfarmă nici întinează raza care trece prin sticlă şi prin cristal, ci mai curat îl străluceşte, tot aşa şi Soarele dreptăţii, Hristos, n-a vătămat fecioria Preacuratei Maicii Sale, nici cu durerile cele obişnuite femeilor n-a întinat uşa naşterii celei fireşti, cea cu curăţia pecetluită şi cu fecioria păzită, trecînd mai presus de fire; ci mai ales i-a îndoit curăţia ei, sfinţind-o prin trecerea Sa şi luminînd-o cu dumnezeiasca lumină a harului.

Nu era nevoie de curăţire a aceleia care a născut fără strică-ciune pe Dumnezeu Cuvîntul. Dar ea, ca să nu se arate potrivnică Legii, ci mai ales să fie ascultătoare, a venit să se curăţească, ea cea cu totul curată şi fără prihană. Pe lîngă aceasta fiind şi smerită, nu se mîndrea întru curăţia Sa, ci, ca şi cum ar fi fost necurată, a venit înaintea uşii bisericii Domnului, ca să stea şi să ceară curăţenie, neîngreţoşîndu-se de cei necuraţi şi păcătoşi. Apoi a adus jertfă, nu ca cei bogaţi, care aduceau un miel de un an fără prihană, ci ca acei săraci, care aduceau două turturele sau doi porumbei, arătînd în toate smerenie şi iubind sărăcia, iar de mîndria bogaţilor fugind. Din aurul cel adus de împăraţi puţin a luat şi acela l-a împărţit la săraci şi la scăpătaţi, păstrînd foarte puţin pe calea spre Egipt. Deci, cumpărînd păsările cele zise după Lege, le-a adus jertfă şi cu acelea a adus şi pe Pruncul său cel întîi născut, cum se spune: “Au adus părinţii pe Pruncul Iisus, în Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în legea Domnului, că toată partea bărbătească, ce deschide pîntecele, sfînt Domnului se va chema. Deci, ţiindu-L în mîinile Sale, şi-a plecat genunchii şi cu cinste-L înălţa lui Dumnezeu, zicînd:

“Iată, o! Preaveşnice Părinte, Acesta este Fiul Tău, pe Care L-ai trimis ca să se întrupeze din mine, pentru mîntuirea neamului omenesc. Iată, pe Care Tu L-ai născut mai înainte de veci, fără maică; iar eu, prin a Ta bunăvoire, în anii cei mai de pe urmă, L-am născut fără de bărbat. Iată rodul pîntecelui meu cel întîi născut, Care prin Duhul Tău cel Sfînt în mine S-a zămislit şi negrăit din mine a ieşit, precum Tu Însuţi ştii. Iată Fiul meu întîi născut – şi Care este al Tău mai întîi – cu Tine de o fiinţă şi fără de început, pentru că de la Tine S-a pogorît, nedepărtîndu-Se însă de dumnezeirea Ta. Primeşte pe Cel întîi născut, cu Care ai făcut toate. Primeşte pe cuvîntul Tău cel din mine întrupat, prin Care ai întărit cerurile, ai întemeiat pămîntul şi ai adunat apele. Primeşte pe Fiul Tău cel din mine, pe Care Îl aduc Ţie, ca pentru El şi pentru Mine să rînduieşti precum Îţi este plăcut şi pentru ca cu trupul şi cu sîngele Acestuia, cel din mine luat, să se răscumpere neamul omenesc”.

Unele ca acestea zicînd, a pus pe iubitul ei Fiu în mîinile arhiereului, slujitorul lui Dumnezeu, ca în mîinile lui Dumnezeu. Şi, după Legea dumnezeiască L-a răscumpărat pe El, cu preţul cel hotărît, adică cu cinci sicli, care era înainte închipuire a celor cinci răni mari ale lui Hristos, pe Care le-a primit pe cruce, prin care toată lumea s-a răscumpărat de blestemul Legii şi de robia vrăjmaşului.

Se mai povesteşte încă, de Sfinţii Părinţi, că Sfîntul prooroc Zaharia, tatăl Mergătorului înainte, a aşezat pe Preacurata Fecioară, care a intrat cu Pruncul pentru curăţire în biserică, nu în locul celor ce se curăţau, ci în locul fecioarelor, în care femeile care aveau bărbaţi nu se cădea să stea. Văzînd cărturarii şi fariseii aceasta, au început a cîrti, iar Zaharia a stat împotriva lor, încredinţîndu-i că acea maică şi după naştere e fecioară curată. Iar ei necrezînd, sfîntul le spunea că firea omenească, cu toată făptura, este slujitoare Ziditorului său, şi în mîinile Lui cele atotputernice este, ca după a sa voie să rînduiască toate, adică să facă astfel ca fecioara să nască şi după naştere să rămîie iarăşi fecioară. “Deci pentru aceasta nu am deosebit pe această Maică de la locul fecioarelor, de vreme ce este fecioară cu adevărat”.

În aceeaşi vreme cînd părinţii au suit pe pruncul Iisus, ca să facă după obiceiul legii pentru dînsul, în biserică a venit, purtîndu-se de Duhul lui Dumnezeu, Sfîntul Simeon, bătrînul, om drept şi credincios, aşteptînd mîngîierea lui Israil, care era să fie prin venirea lui Mesia, pentru că ştia că acum se apropie Mesia cel aşteptat, de vreme ce sceptrul lui Iuda trecuse la Irod, după proorocia strămoşului Iacov patriarhul, care mai înainte a zis: “Nu va lipsi domn din Iuda, pînă ce va veni aşteptarea neamurilor, Hristos Domnul“. Asemenrea şi cele şaptezeci de săptămîni de cîte şapte ani ale lui Daniil, acum se sfîrşiseră, după care se socotise că va fi venirea lui Mesia. Pe lîngă aceasta, lui Simeon era făgăduit de la Duhul Sfînt să nu vadă moartea mai înainte de a-L vedea pe Hristos Domnul.

Acela, privind spre Fecioara cea Preacurată şi spre Pruncul cel ţinut de ea, a văzut darul lui Dumnezeu, înconjurînd pe Maica şi Pruncul ei şi cunoscînd, cu duhul, că Acela este Mesia cel aşteptat, s-a apropiat cu sîrguinţă şi, primind în mîini cu bucurie negrăită şi cu frică cucernică, cel albit ca o lebădă de cărunteţe a dat mare mulţumire lui Dumnezeu, înaintea sfîrşitului său, cu veselie cîntînd şi zicînd: “Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne, după Cuvîntul Tău, în pace. Eu n-am avut linişte în gîndurile mele, în toate zilele aşteptîndu-Te şi în toate zilele îngrijindu-mă, cînd vei veni. Acum, văzîndu-Te, pace am cîştigat şi de grijă scăpînd, mă duc din cele de aici, veste de bucurie ducînd părinţilor mei pentru că voi spune despre venirea Ta în lume, strămoşului Adam, lui Avraam, lui Moise, lui David, lui Isaia şi celorlalţi sfinţi părinţi şi prooroci.

Apoi voi umple de negrăită bucurie pe cei ce sînt mîhniţi acum şi către care degrabă mă slobozeşte, ca degrabă şi ei, lepădînd mîhnirea, să se veselească de Tine, izbăvitorul lor. Slobozeşte-mă pe mine, robul Tău, ca să mă odihnesc, după ostenelile cele de mulţi ani, în sînul lui Avraam; căci acum au văzut ochii mei mîntuirea Ta cea pregătită tuturor popoarelor. Ochii mei au văzut lumina cea pregătită pentru izgonirea întunericului, spre luminarea neamurilor, spre descoperirea tainelor dumnezeieşti cele neştiute, lumina care ai răsărit spre slava poporului Tău Israil, şi pe care, prin proorocul Isaia, ai făgăduit-o, zicînd: “Am dat în Sion mîntuire lui Israil, spre preamărire“. Auzind Iosif şi Preacurata Fecioară unele ca acestea despre Prunc, de la sfîntul şi dreptul bătrîn, se mirau de cele grăite pentru El, pentru că vedeau pe Simeon grăind către Prunc ca spre un om bătrîn. Apoi, se ruga nu ca unui om, ci ca unui Dumnezeu Care are puterea vieţii şi a morţii şi Care putea să-l slobozească îndată pe bătrîn spre altă viaţă sau să-l ţie încă în cea de aici.

Deci, i-a binecuvîntat Simeon, lăudînd şi mărind pe Maica cea Preanevinovată, care a născut pe Omul Dumnezeu şi, fericind pe Sfîntul Iosif, părutul tată, care s-a învrednicit a fi slujitor unei Taine ca aceasta. Apoi a zis către Maria, Maica Lui, iar nu către Iosif, pentru că vedea cu prooroceşti ochi pe Maica cea fără de bărbat: “Iată, Acesta este spre căderea şi scularea multora în Israil”, adică spre căderea celor care nu vor voi să creadă cuvintele Lui, iar spre scularea celor ce vor primi cu dragoste sfînta Lui propovăduire; spre căderea cărturarilor şi a fariseilor, pe care i-a orbit răutatea lor, iar spre scularea pescarilor celor simpli şi neştiutori. Pentru că va alege pe cei neînţelepţi, ca să ruşineze pe cei înţelepţi ai veacului acestuia. Apoi va fi spre căderea sinagogii evreeşti a Legii celei Vechi şi spre ridicarea Bisericii lui Dumnezeu, prin darul cel nou şi spre semnul Căruia se va zice împotrivă. Căci multă grăire împotrivă va fi pentru Dînsul între popoare; unii vor zice că este bun, iar alţii nu, ci că înşeală poporul. Şi-L va pune pe El, după cuvîntul proorocului Ieremia, ca pe o ţintă spre săgetare, spînzurîndu-L pe lemnul Crucii şi rănindu-L cu piroanele ca cu săgeţile şi cu suliţa. În acea vreme, ţie, o! Maică fără de bărbat, prin suflet îţi va trece sabia şi vei suferi dureri în inimă, cînd vei vedea pe Fiul tău pironit pe cruce, pe care l-ai născut în lumea aceasta fără de dureri. Pe Acela îl vei petrece din lumea aceasta cu multe dureri şi cu mare tînguire”.

Atunci era acolo şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuil, din seminţia lui Aşer, care îmbătrînise în văduvie foarte mult, ca la optzeci şi patru de ani şi care numai şapte ani vieţuise cu bărbatul său din fecioria ei. Rămînînd văduvă, tot restul vieţii ei l-a petrecut cu dumnezeiască plăcere, nedepărtîndu-se de biserică, ci cu postul şi cu rugăciunile slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Aceea, apropiindu-se într-acel ceas, multe proorociri spunea despre Pruncul cel adus în Biserica Domnului, tuturor celor ce aşteptau izbăvirea în Ierusalim (Luca 2,36-38).

Auzind şi văzînd aceasta, fariseii şi cărturarii cîrteau în inimile lor, mîniindu-se cu zavistie asupra lui Zaharia, ca asupra unui călcător de lege, căci chiar în locul fecioarelor pusese pe Maica ce venise pentru curăţire. Iar asupra lui Simeon şi a Anei se mîniau, căci au dat aceste mărturii despre Prunc. Şi nu le-au tăcut acestea, nici chiar în faţa lui Irod împăratul, ci le-au spus pe toate cele făcute şi grăite în biserică. Pentru aceasta, îndată a fost căutat spre ucidere pe dumnezeiescul Prunc, Hristos Domnul, dar nu L-au aflat pentru că, prin dumnezeiască poruncă dată prin înger lui Iosif în vis, a fost dus în Egipt.

Atunci Sfîntul Iosif cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu, sfîrşind în biserică toate, după Legea Domnului, nu s-au întors în Betleem, ci în Galileea, în cetatea Nazaret, iar de acolo au pornit în Egipt. Iar Pruncul creştea şi se întărea cu duhul, umplîndu-se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste Dînsul (Luca 2,40).

Prăznuirea Întîmpinării Domnului s-a aşezat în vremea împărăţiei lui Iustinian, căci mai înainte de aceea, deşi se făcea în Biserică pomenire despre Întîmpinarea Domnului, nu era prăznuită ca sărbătoare. Iustinian, dreptcredinciosul împărat, a poruncit să se cinstească ca un praznic dumnezeiesc al Născătoarei de Dumnezeu, precum sînt şi alte praznice mari. Şi aceasta, pentru aceste pricini:

Pe vremea împărăţiei lui a fost molimă mare de moarte în Bizanţ şi în părţile de primprejur, trei luni, începînd din zilele cele de pe urmă ale lui Octombrie, murind la început cîte cinci mii de oameni în fiecare zi, apoi cîte zece mii. Multe trupuri de ale oamenilor bogaţi şi cinstiţi erau neîngropate, pentru că murind slugile şi robii tuturor nu avea cine să îngroape pe stăpînii lor. Iar în Antiohia era îndoită pedeapsa lui Dumnezeu, căci la rana cea de moarte s-a adăugat, pentru păcatele omeneşti, şi un înfricoşat cutremur de pămînt, încît toate casele cele mari, zidirile cele înalte şi bisericile au căzut şi mulţime de popor căzînd sub ziduri a pierit. Între aceştia era şi Eufrasie, episcopul Antiohiei, căci, căzînd pe dînsul biserica, a murit. Încă şi Pompeiopol, cetatea Misiei, s-a risipit de cutremur, iar jumătate din ea a fost înghiţită de pămînt cu toţi locuitorii ei. În acea înfricoşată moarte şi pierzare i s-a descoperit unuia, din cei plăcuţi lui Dumnezeu, să se prăznuiască Întîmpinarea Domnului şi a Născătoarei de Dumnezeu.

Venind ziua Întîmpinării Domnului, la februarie, în ziua a doua, cînd a început să se prăznuiască cu priveghere de toată noaptea şi cu ieşire cu crucile, în acea zi s-a ridicat molima cea de moarte cu desăvîrşire şi cutremurul pămîntului s-a alinat, prin milostivirea lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căreia, împreună cu Cel ce S-a născut dintr-însa, Hristos, Dumnezeu, să-i fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire în veci. Amin.

În părţile Frigiei, în satul ce se numea Campsada, care era aproape de cetatea Apamia, s-a născut Sfîntul Trifon, din părinţi dreptcredincioşi. Încă de cînd era prunc, preabunul Dumnezeu a binevoit a sălăşlui într-însul harul Sfîntului Duh şi a-i hărăzi darul de a face minuni, ca nu numai din gura pruncului aceluia, ci şi din faptele lui cele minunate să se săvîrşească laudă. Tămăduia toate bolile, dar mai ales avea stăpînire asupra diavolilor. Numai cît auzeau pomenindu-se numele lui, fugeau din cei ce pătimeau. Deci, spre încredinţarea minunilor lui celor multe pe care le-a săvîrşit, vom descrie una, ca de la început să înţelegeţi toată viaţa lui.

După moartea lui August, Cezarul, în anul 295 a pus stăpînire pe împărăţia Romei Gordian care, deşi era închinător de idoli, nu-i prigonea pe creştini. Acela avea o fiică preafrumoasă, învăţată şi înţeleaptă, anume Gordiana, pe care, fiind la vîrsta căsătoriei, mulţi dintre cei mai mari şi slăviţi boieri doreau să o logodească cu fiii lor, din cauza frumuseţii şi înţelepciunii ei. În acea fecioară însă, prin voia lui Dumnezeu intrînd diavolul, o muncea neîncetat, aruncînd-o în foc şi în apă. Şi nu puţină mîhnire aveau părinţii şi plîngeau amar. Deci aduceau la ea doctori înţelepţi şi nimic nu-i puteau face.

Atunci, singur diavolul, prin voinţa lui Dumnezeu, a strigat, zicînd: “Nimeni nu va putea să mă izgonească de aici, decît numai tînărul Trifon!” Îndată împăratul a trimis în toată lumea ca să-l caute pe Trifon. Au adus mulţi cu acel nume, dar nici unul n-a putut să izgonească pe diavol din fiica împăratului, pînă ce l-au aflat pe Sfîntul Trifon, tînărul, în părţile Frigiei, în satul Campsada, lîngă un izvor, păscînd gîştele. Acesta a fost adus degrabă la Roma, avînd pe atunci numai 17 ani.

Cînd s-a apropiat sfîntul de Roma, a cunoscut diavolul venirea lui şi, muncind cumplit pe fecioară, striga: “Nu pot să locuiesc aici mai mult, că aproape este Trifon, care după trei zile va sosi şi nu pot să rabd mai mult”. Aşa strigînd vicleanul duh, a ieşit dintr-însa. A treia zi, sosind în cetate Sfîntul Trifon şi ducîndu-l în palatele împărăteşti, a fost primit cu dragoste de către împărat, pentru că l-a cunoscut împăratul după cuvintele acelea pe care le-a grăit diavolul cînd a ieşit din fiica lui. Dar, ca să ştie mai cu încredinţare cum că Trifon a tămăduit pe fiica lui, l-a rugat să le arate pe diavol, ca să-l vadă cu ochii lor. Atunci sfîntul a petrecut în post şi în rugăciune şase zile şi a primit de sus mai mare şi mai puternică stăpînire peste duhurile cele necurate.

A şaptea zi, răsărind soarele, a mers împăratul la fericitul Trifon cu suita sa, vrînd să vadă pe diavol cu ochii lui. Sfîntul Trifon, plin de Duhul Sfînt şi cu ochii minţii privind pe nevăzutul duh, i-a zis: “Ţie îţi grăiesc, duhule necurat, în numele Domnului meu Iisus Hristos, arată-te înaintea celor ce sînt aici şi le descoperă chipul tău cel neruşinat, apoi, spune-le neputinţa ta”. Deci, îndată s-a arătat diavolul înaintea tuturor, în chip de cîine negru, avînd ochii ca de foc şi capul plecat spre pămînt. Atunci îl întrebă sfîntul: “Cine te-a trimis aici, demone, ca să intri în această fecioară? Pentru ce ai îndrăznit a intra în cea creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, singur fiind, fără de chip, neputincios şi plin de toată ruşinea?” Răspuns-a diavolul: “Sînt trimis de tatăl meu, care este începător a toată răutatea. El se numeşte Satana şi locuieşte în iad; el mi-a poruncit să chinuiesc pe fecioara aceasta”.

Apoi l-a întrebat sfîntul iarăşi: “Cine v-a dat vouă putere să îndrăzniţi spre făptura lui Dumnezeu?” Diavolul, deşi nu voia, dar fiind silit de puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, a spus adevărul în auzul tuturor: “Noi nu avem putere asupra celor ce cunosc pe Dumnezeu şi care cred în Hristos Fiul, Unul născut, pentru care Petru şi Pavel au murit aici. De aceea noi cu frică fugim afară numai cînd vom avea voie să-i aducem cuiva ispite uşoare. Dar asupra celor ce nu cred în Dumnezeu şi în Fiul Său şi asupra celor ce umblă în toate poftele lor, făcînd lucrurile cele plăcute nouă, asupra acelora luăm stăpînire, ca să-i chinuim pe ei. Lucrurile cele plăcute nouă sînt acestea: închinarea la idoli, hula, desfrînările, farmecele, zavistia, uciderea şi mîndria. Cu aceste lucruri şi cu cele următoare lor, înfăşurîndu-se oamenii ca în nişte lanţuri, se înstrăinează de Dumnezeu, Ziditorul lor, şi de bunăvoie se fac prieteni nouă şi împreună cu noi vor lua chinurile veşnice”.

Auzind acestea, împăratul şi cei ce erau împreună cu el s-au umplut de spaimă şi mulţi, lepădîndu-se de păgînătate, au crezut în Hristos; iar credincioşii s-au întărit în credinţă şi au preamărit pe Dumnezeu. Sfîntul Trifon a poruncit diavolului să se ducă în mijlocul focului din iad; apoi diavolul a pierit. Impăratul, dînd multe daruri sfîntului, l-a liberat cu pace la locaşul lui, însă sfîntul, tot ceea ce a luat de la împărat a dăruit săracilor pe drum şi întorcîndu-se în patria sa singur, se îndeletnicea în lucrurile cele obişnuite lui, tămăduind bolnavii şi plăcînd lui Dumnezeu prin viaţa cea sfîntă şi neprihănită.

După Gordian împăratul, a venit la împărăţie Filip, dar şi acela, neîmpărăţind mult, a fost ucis de ostaşii săi, iar după dînsul a împărăţit Deciu, tiranul. Acesta, prigonindu-i cumplit pe creştini, a ucis mulţi dintre ei prin diferite chinuri, iar pe mulţi fricoşi i-a întors de la Hristos, aducîndu-i la închinarea de idoli poruncind tuturor eparhilor săi şi ighemonilor, care erau prin toată lumea, să verse fără cruţare nevinovatul sînge al creştinilor care nu voiau să se închine idolilor.

În acea vreme era la Răsărit un eparh, anume Acvilin. La acela a fost clevetit Sfîntul Trifon că este creştin şi că ştiind meşteşugul doctoricesc, umblă prin ţări şi tămăduieşte bolnavii şi apoi învaţă pe mulţi şi îi înşeală a crede în Hristos, iar porunca împărătească n-o ascultă şi batjocoreşte pe marii zei. Deci, îndată a trimis ostaşi în părţile Frigiei, ca să caute pe Trifon, pe care degrabă l-au găsit, pentru că nu putea să se ascundă făclia ce ardea cu rîvna cea după Dumnezeu, luminînd pe oameni prin credinţa cea dreaptă şi prin fapte bune. Dar Sfîntul Trifon, auzind de cei ce-l căutau, n-a fugit de ei în pustie, nici nu s-a ascuns în munţi sau în prăpăstiile pămîntului, ci, înarmîndu-se cu rugăciunea şi cu semnul crucii, cu îndrăzneală s-a apropiat de cei ce-l căutau şi, dîndu-se în mîinile lor, mergea cu veselie la Acvilin, eparhul, care atunci era în cetatea Niceei. Cînd Acvilin a stat la judecată cu multă mîndrie, înconjurîndu-l purtătorii de arme, fiind de fată fruntaşii, slugile şi mult popor, atunci Pompian Scriniarie, cel mai mare dregător, a zis către eparh: “Tînărul din cetatea Apamia, cel trimis la măria ta, iată stă înaintea judecăţii tale celei strălucite”.

Acvilin, eparhul, a zis: “Cel ce stă de faţă să ne spună numele său, patria, slujba şi norocul său, apoi să-şi mărturisească credinţa”. Sfîntul a zis: “Numele îmi este Trifon, iar patria îmi este Campsada, care este aproape de cetatea Apamia; noroc la noi nu este, nici nu s-a auzit cîndva; căci credem că toate se fac cu dumnezeiasca purtare de grijă şi cu negrăita Lui înţelepciune, iar nu cu norocul, nici prin mersul stelelor, nici din întîmplare, precum credeţi voi. Sînt liber şi numai lui Dumnezeu slujesc, iar Hristos este credinţa mea, Hristos slava mea şi cununa laudei mele”.

Eparhul zise: “Socotesc că pînă acum n-ai auzit de porunca împărătească cum ca tot omul care se numeşte creştin şi nu se închină zeilor să se dea la moarte silnică; deci, înţelepţeşte-te şi întoarce-te de la acea înşelătoare credinţă, ca să nu fii aruncat în foc”. Sfîntul Trifon a răspuns: “O! de m-aş învrednici să mă sfîrşesc prin foc şi prin toate muncile, pentru numele lui Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul meu!”. Eparhul a zis: “O! Trifon, te sfătuiesc să jertfeşti zeilor, căci te văd tînăr cu trupul şi desăvîrşit cu înţelepciunea şi nu voiesc să mori aşa rău”. Sfîntul Trifon a răspuns: “Desăvîrşită înţelepciune voi avea de voi aduce Dumnezeului meu cea mai desăvîrşită mărturisire şi de voi păzi neschimbată dreapta credinţă în El, ca pe o comoară de mare preţ, şi de voi fi adus jertfă Celui ce s-a jertfit pentru mine”. Eparhul a zis: “Focului voi da trupul tău, iar sufletul tău cu pedeapsă şi mai cumplită îl voi chinui”. Sfîntul a răspuns: “Tu mă îngrozeşti cu focul care se stinge şi al cărui sfîrşit este cenuşa. Eu pe voi necredincioşii vă îngrozesc cu focul cel veşnic şi nestins. Depărtează-te de la înşelăciune şi cunoaşte pe adevăratul Dumnezeu, ca să nu te căieşti mai pe urmă, cînd vei cădea în focul cel veşnic”.

Acvilin, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-l bată pe sfîntul, spînzurîndu-l pe lemn. Auzind aceasta, fericitul Trifon, îndată şi-a dezbrăcat hainele cu îndrăzneală şi cu osîrdie şi-a dat trupul cel frumos în mîinile prigonitorilor, spre bătăi. Deci, legîndu-i mîinile la spate, l-au spînzurat şi au început să-l bată. Fiind bătut tare, trei ceasuri, a răbdat bărbăteşte, căci n-a strigat, nici n-a gemut, ci tăcea, primind nenumărate lovituri. După bătaia aceea, eparhul Acvilin i-a zis: “Pocăieşte-te Trifon, lepădînd nebunia ta; făgăduieşte a te închina zeilor, pentru că nimeni, împotrivindu-se poruncii împărăteşti, n-a putut să scape de moartea cea amară”. Sfîntul a răspuns: “Şi eu îţi zic că nimeni, lepădîndu-se de Hristos, cerescul Împărat, nu va putea să moştenească viaţa veşnică, ci va fi trimis în focul cel veşnic, care niciodată nu se stinge”.

Zis-a eparhul: “Împărat ceresc nu este altul decît numai Zeus, fiul lui Saturn, acela este tatăl zeilor şi al oamenilor, căruia de nu i se închină cineva, nu poate să fie viu. Aceluia şi tu eşti dator a te închina, ca să te arăţi vrednic de această viaţă dulce”.

Sfîntul a răspuns: “Să fie asemenea lui Zeus, zeului tău, toţi cei care se închină lui şi toţi cei ce nădăjduiesc în el şi despre care se povesteşte că era, la început, între vrăjitori şi fermecători, cel mai nelegiuit începător a tot lucrul necurat şi fără de Dumnezeu. După a cărui moarte, oamenii care au urmat faptelor lui cele rele i-au făcut idoli de aur şi de argint şi l-au numit zeul lor, ca astfel să-l aibă sprijinitor la necurăţia şi fărădelegea lor. De vreme ce zeul lor era astfel, cu aceste obiceiuri, zei s-au numit de următorii lor şi ceilalţi oameni răi. Deci, voi, urmînd predaniilor celor necurate şi basmelor celor mincinoase, vă închinaţi idolilor celor neînsufleţiţi şi muţi, defăimînd pe Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, a întemeiat pămîntul pe ape, a revărsat văzduhul şi, după ce a dat fiinţă la toată materia cea zidită, a pus stăpîn peste toate pe omul pe care l-a creat. Acesta, fiind înşelat de zavistnicul şarpe şi căzînd în nenumărate răutăţi, Dumnezeu Cuvîntul s-a milostivit a se întrupa, apoi a murit pe cruce şi s-a îngropat, iar a treia zi, înviind, s-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, pînă ce-L va cunoaşte pe El toată zidirea. După aceea, iarăşi va veni din ceruri, cu putere şi cu multă slavă, cînd va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Acesta este Dumnezeul dumnezeilor şi Împăratul împăraţilor, Judecătorul viilor şi al morţilor, iar cei ce vă par vouă că sînt dumnezei, aceia sînt para focului celui veşnic, împreună cu toţi cei ce se închină lor”.

După aceasta, eparhul Acvilin mergînd la vînat, a poruncit să ducă după el pe Sfîntul Trifon, legat de un cal. Nu era uşor chinul acela al sfîntului, căci i se rupeau degetele picioarelor, nu numai că erau goale, fiind atunci ger cumplit, ci şi fiindcă îl călcau picioarele calului, iar tălpile se roşeau. Însă mucenicul, privind către Dumnezeu şi înfierbîntîndu-se de dragostea lui, nu socotea durerea, ci cînta cuvintele lui David: Săvîrşeşte paşii mei în cărările Tale, ca să nu mi se clatine paşii. Şi iarăşi: Îndreaptă Tu paşii mei, Doamne, după cuvîntul Tău şi fă să nu mă stăpînească toată fărădelegea. Apoi rostea adeseori şi cuvintele Sfîntului întîi mucenic Ştefan, zicînd: “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”

Atunci eparhul, întorcîndu-se tîrziu de la vînat, a pus de faţă iarăşi pe mucenic şi i-a zis: “Acum, o! ticălosule, socotit-ai înţelepţeşte a aduce jertfe zeilor sau petreci încă în nebunia ta cea veche?” Sfîntul răspunse: “Tu singur eşti plin de nebunie şi de necunoştinţă, că te-a orbit diavolul, încît nu poţi să cunoşti pe Ziditorul tuturor şi să I te închini Lui, iar eu sînt înţelept, nedepărtîndu-mă de Hristos, Care mă mîntuieşte”. Atunci eparhul a poruncit să ducă pe sfîntul în temniţă, iar el s-a dus în hotarele dimprejur şi a zăbovit acolo cîteva zile. Apoi, întorcîndu-se iarăşi în Niceea, a stat la judecată şi, punînd de faţă pe Sfîntul Trifon, i-a zis: “Nu te-a pedepsit de ajuns vremea cea îndelungată, fiind în legături, ca să te supui poruncii împărăteşti şi să te închini la zei?” Sfîntul răspunse: “Domnul şi Dumnezeul meu, Iisus Hristos, Căruia îi slujesc cu inimă curată, m-a certat şi m-a întărit ca să-mi păzesc credinţa neschimbată şi nemişcată. Deci Lui, unuia, adevăratului împărat şi Dumnezeu mă supun şi către El mă plec; iar mîndria ta şi pe a împăratului tău o defăimez şi mă întorc de la cei ce se cinstesc de voi”.

Eparhul a zis către slujitori: “Bateţi-i piroane ascuţite în picioare şi, purtîndu-l prin cetate, bateţi-l mereu”. Îndată făcînd slujitorii acestea, purtau pe sfîntul şi îl tîrau prin toată cetatea bătîndu-l, încît pătimea cumplită durere la picioare, nu numai pentru piroanele cele bătute într-însele, dar şi din pricina gerului cel greu şi a omătului, pentru că atunci era iarnă grea. Însă bunul pătimitor, avînd pe Hristos înaintea sa şi privind la răsplătirile ce au să fie, toate acelea le răbda cu mulţumire. Apoi, aducîndu-l iarăşi înaintea eparhului, se mira de o răbdare ca aceea a sfîntului şi i-a zis: “Pînă cînd, o, Trifon, vei dispreţui chinurile? Pînă cînd nu te va atinge mulţimea durerilor?” Sfîntul răspunse: “Pînă cînd şi tu nu vei cunoaşte puterea lui Hristos care este în mine? Pînă cînd nu încetezi a ispiti pe Duhul Sfînt, o, ticălosule? Oare încă n-ai înţeles că este nebiruită puterea cea mare a lui Hristos?”

Atunci tiranul, umplîndu-se de mînie, a poruncit să-i lege mîinile la spate şi, spînzurîndu-l iarăşi de lemn, să-l bată cu toiege fără cruţare, apoi cu făclii să-i ardă coastele. Făcînd acestea toţi slujitorii prigonitorului cu mare sîrguinţă, îndată a strălucit o lumină din cer şi o cunună prea frumoasă se pogora pe capul lui şi pe care văzînd-o, prigonitorii au căzut de frică. Sfîntul Trifon, simţind ajutorul care îi venise de sus, s-a umplut de bucurie şi de veselie, încît zicea: “Mulţumesc, Ţie, Doamne, că nu m-ai lăsat să fiu fără ajutor în mîinile vrăjmaşilor mei şi mi-ai umbrit capul în ziua cea de război, mi-ai dat scăpare de mîntuire şi dreapta ta m-a primit. Acum mă rog Ţie, Doamne, să fii totdeauna cu mine, întărindu-mă şi apărîndu-mă, mă învredniceşte ca, fără de împiedicare, să săvîrşesc această nevoinţă şi să mă învrednicesc să cîştig cununa dreptăţii, cu toţi cei ce au iubit numele Tău cel sfînt, că Tu unul eşti preamărit în veci, amin”.

După aceasta, tiranul, chemînd iarăşi înaintea sa pe sfîntul, fiind dezlegat, a început a-l măguli şi a-i zice: “Adu jertfă, Trifone, marelui Zeus, închină-te chipului împăratului şi te voi elibera cu cinste şi cu daruri!”. Sfîntul Trifon, zîmbind, a zis: “Dacă pe împăratul singur l-am defăimat şi am nesocotit poruncile lui cele nebune, apoi oare să mă închin chipului celui neînsufleţit? Aceasta nu se poate. Cît despre Zeus şi despre ceilalţi zei mincinoşi ai tăi, să întrebi pe cei ce li se pare că sînt înţelepţi între voi: ce fel de basme se născocesc despre dînşii. Căci ei, sîrguindu-se să acopere faptele lor necurate, au schimbat numele lor la alte lucruri, numind cerul Zeus, văzduhul Ira, pămîntul Demetra, marea Poseidon, soarele Apolon, luna Diana. Ai voştri făcători de basme au dat numele zeilor voştri la obiceiurile şi patimile omeneşti, astfel: mînia şi războiul le-au numit Ares, iar patima desfrînării Afrodita; şi aşa, părăsind pe Dumnezeu, ziditorul tuturor, nebuneşte aţi umplut lumea de idoli şi aţi cinstit mai mult făptura decît pe Făcătorul. Dar nu numai singuri căzînd din înţelegerea cea sănătoasă şi din calea cea dreaptă în prăpastia cea pierzătoare de suflet vă surpaţi cu capul în jos, ci şi pe noi vă sîrguiţi a ne trage acolo cu voi, ca să fim părtaşi la aceeaşi prăpastie şi pierzare a voastră. Nimic nu veţi spori, o, înşelătorilor, pentru că nu veţi putea, ca pe cei ce nădăjduiesc cu adevărat spre Dumnezeul cel tare şi viu să-i întoarceţi din calea cea dreaptă şi să-i plecaţi la idolii voştri”.

Auzind Acvilin, s-a mirat de nişte cuvinte ca acestea şi, umplîndu-se mai mult de mînie, a poruncit să-l bată mai aspru. Deci bătură pe sfîntul, fără milă, multă vreme. Văzînd tiranul că nu poate să urnească stîlpul cel nemişcat şi să-l întoarcă de la credinţa lui Hristos, a dat împotriva lui această poruncă: lui Trifon cel din Apamia, care s-a împotrivit poruncii împărăteşti şi nevrînd să aducă jertfă zeilor, după multe chinuri ce i-am dat, să i se taie capul. Atunci îndată l-au luat ostaşii şi l-au scos la locul de tăiere. Sfîntul mucenic, stînd spre răsărit, s-a rugat lui Dumnezeu, spunînd: “Doamne, Dumnezeul Dumnezeilor şi Împărate al împăraţilor, mai sfînt decît toţi sfinţii; Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit a săvîrşi nevoinţa aceasta fără poticnire. Acum mă rog ţie, să nu se atingă de mine vicleana mînă a vrăjmaşului celui nevăzut, nici să mă pogoare în adîncul pierzării, ci să mă duci cu sfinţii Tăi îngeri în locaşurile cele iubite şi fă-mă moştenitor al împărăţiei Tale celei dorite. Primeşte în pace sufletul meu şi pe toţi care mă vor pomeni pe mine, robul Tău, şi întru pomenirea mea Îţi vor aduce sfinte jertfe. Ascultă-i din înălţimea sfinţirii Tale şi caută spre dînşii din sfînt locaşul Tău, dîndu-le lor îndestulate şi nestricăcioase dăruiri, că Însuţi eşti bun şi îndurat dătător în vecii vecilor”.

Astfel rugîndu-se sfîntul, mai înainte de a i se tăia capul, Domnul a luat sufletul lui în mîinile Sale, iar cinstitul lui trup a rămas mort la pămînt, pe care fraţii cei ce erau în Niceea învelindu-l cu pînze subţiri şi curate şi ungîndu-l cu arome voiau să-l îngroape la dînşii, pentru apărarea cetăţii lor. Dar sfîntul li s-a arătat şi le-a poruncit să ducă moaştele sale în satul Campsada, unde s-a născut; şi au făcut după porunca lui. Astfel, Sfîntul Trifon, cel din tinereţe plăcut lui Dumnezeu şi sfinţit, aducînd mulţime de oameni la Hristos şi tămăduind nenumărate boli în popor, după multe chinuri – pe care pentru adevăr le-a suferit -, s-a încununat cu cununa nestricăciunii de la Tatăl, de la Fiul şi de la Sfîntul Duh, cel Unul în Treime Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sfîntul Chir, plăcutul lui Dumnezeu, avusese naşterea şi creşterea sa în părţile Egiptului, în cetatea Alexandriei, cea zidită de Alexandru Macedon; el era slăvit cu meşteşugul de doctor şi se tămăduiau de către el bolile trupeşti, neluînd plată, iar cu cuvintele sale cele de Dumnezeu insuflate şi cu chipul vieţii sale celei îmbunătăţite tămăduia sufleteştile neputinţe ale oamenilor.

Pentru că, intrînd la cei bolnavi, le spunea, nu de la Galin şi de la Hipocrate, ci din aşezămintele sfinţilor prooroci şi apostoli, să se ferească de vătămările păcatelor, care se fac pricinuitoare bolilor trupeşti; căci boala sufletului este mai grea decît toate bolile trupului, şi cînd acela boleşte cu păcatele, de multe ori se întîmplă că şi trupul cade în boală mai grea, dîndu-i Dumnezeu pedeapsă pentru păcate.

Astfel sfîntul învăţînd pe bolnavi, încă şi cuvîntul lui Dumnezeu propovăduindu-l, pe mulţi elini i-a adus la cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi i-a făcut creştini, îngrijind sufletele şi trupurile acelora, cu doctorie preaaleasă.

Într-acea vreme Diocleţian (284-305), păgînul împărat, a ridicat prigonire asupra creştinilor. Deci, a fost clevetit Sfîntul Chir, slăvitul doctor alexandrin, la ighemonul Alexandriei, că este creştin şi învaţă pe mulţi credinţa creştinească; ighemonul a poruncit îndată să-l prindă. Dar Sfîntul Chir, înştiinţîndu-se de aceasta, a fugit din cetate şi din părţile Egiptului şi a mers în Arabia. Aceasta a făcut-o, nu temîndu-se de chinuri şi de moartea cea pentru Hristos, ci ascultînd cuvintele lui Hristos: Cînd vă vor izgoni pe voi din cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă; apoi, încă vrînd ca să ajute celor de aproape şi dorind ca mai bine să se pregătească spre pătimirea pentru Domnul său, întru rînduirea monahicească. Deci, mergînd în Arabia, îndată a luat asupră-şi îngerescul chip al monahilor. Dar mai ales, după rînduiala lui Dumnezeu, a fost mergerea lui în Arabia, ca şi acolo pe mulţi să-i aducă la Hristos, izbăvindu-i de pierzare idolească şi apoi la calea mîntuirii să-i povăţuiască.

Deci, a lăsat meşteşugul său cel doctoricesc, pentru că a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni, şi acum nu cu doftorii şi cu ierburi, ci cu rugăciuni şi cu cuvîntul tămăduia toate bolile; iar pentru nişte faceri de minuni ca acestea, se preamărea numele lui Iisus Hristos; iar mulţime mare de închinători de idoli lăsîndu-şi rătăcirea lor, se întorceau la Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Sfîntul Ioan era de neam din Edessa, creştin binecredincios şi cinstit în rînduiala ostăşească. Atunci ridicînd Diocleţian prigonire asupra creştinilor, şi-a lăsat rînduiala cea ostăşească şi slava acestei lumi, patria, casa, neamul şi bogăţia, pe care, socotindu-le a fi toate gunoaie, s-a dus la Ierusalim, unde, petrecînd cîtăva vreme, a auzit despre Sfîntul Chir şi despre minunile ce le făcea; căci străbătuse vestea despre dînsul pretutindeni şi dorea foarte mult să-l vadă şi să vieţuiască împreună cu acel om plăcut lui Dumnezeu.

Drept aceea a mers mai întîi în Alexandria, căutînd pe cel dorit, dar neaflîndu-l acolo, cu dinadinsul întreba despre dînsul unde este. Şi înştiinţîndu-se că este în Arabia, a mers acolo cu sîrguinţă şi, găsindu-l, s-a lipit de dînsul cu tot sufletul; apoi, s-a făcut singur văzător al minunilor aceluia, şi următor al vieţii lui celei îmbunătăţite.

Într-acea vreme a fost prinsă, spre chinuire pentru Hristos, o femeie iubitoare de Dumnezeu, anume Atanasia, cu cele trei fiice ale ei, ale căror nume sînt: Teoctista, Teodosia şi Eudoxia, şi le-au dus în cetatea Canon, în care era un ighemon cu numele Sirian. De care lucru auzind Sfîntul Chir şi cu Ioan, se temeau ca să nu cadă de la credinţa în Hristos acele fecioare tinere, care puteau să se înşele nu numai de îngrozirea chinurilor, ci şi lesnicios, cu momirile, puteau a fi ademenite, în tînăra lor vîrstă; căci Teoctista, cea mai mare dintre ele, era abia de 15 ani, iar cealaltă, Teodosia, de 13 ani, iar cea mai de pe urmă, Eudoxia, era numai de 11 ani.

Dar Sfîntul Chir se îndoia şi despre maica lor Atanasia, ca nu şi ea pentru fiice să se plece la păgînătate, nevoind să vadă pe fiicele sale cumplit chinuindu-se şi vărsîndu-se sîngele lor fără cruţare; pentru că este ştiut lucru, că pe mame le doare inima pentru copiii lor.

Astfel, sculîndu-se s-a dus în cetate ca să întărească în mărturisirea în Hristos pe fecioare şi pe maica lor şi să le facă temătoare de Dumnezeu şi îmbărbătate la chinuri. Apoi Sfîntul Ioan a urmat Sfîntului Chir, ducîndu-se amîndoi la cetatea Canon, la Atanasia, cea ţinută în legături cu fiicele, pe care le întăreau cu felurite cuvinte de Dumnezeu insuflate, pentru dragostea lui Iisus Hristos, încît cu osîrdie să-şi pună sufletele pentru El.

Dar îndată a aflat de aceasta ighemonul Sirian, pentru că ducîndu-se unul din păgîni la dînsul, i-a spus acestea: “Doi oameni oarecare s-au arătat în cetatea noastră, unul în îmbrăcămintea monahicească şi altul în cea ostăşească şi sfătuiesc pe fecioarele cele prinse să nu se închine la zeii noştri, ci să petreacă în credinţa lor necurată, nici să se supună poruncilor împărăteşti; apoi, le învaţă să cinstească pe un oarecare Iisus şi Aceluia să-I dea dumnezeiască cinste, nebăgînd seamă de moarte”.

Auzind aceasta Sirian, s-a umplut de mînie şi a poruncit să-i prindă pe amîndoi şi să-i aducă înaintea sa. Deci, au prins pe Sfinţii Chir şi Ioan şi i-au pus la cercetare înaintea păgînului judecător Sirian. Iar el, văzîndu-i, le-a zis:

“Voi, ticăloşilor vrăjmaşi ai zeilor noştri, vă sîrguiţi să amăgiţi pe fecioare şi să înmulţiţi creştineasca credinţă, cu toate meşteşugirile, spre defăimarea împăratului; dacă aţi fost pînă acum nebuni, apoi, măcar acum lepădînd deşarta voastră credinţă cea plină de toate vrăjile, cu rugăciuni şi cu jertfe să milostiviţi pe zei spre voi, ca nu numai să scăpaţi de chinurile cele pregătite vouă, ci să vă învredniciţi şi de cinste de la noi; iar de nu, aveţi să cunoaşteţi nu numai mînia lui Sirian şi a lui Diocleţian, dar chiar a zeilor pe care îi huliţi şi care, măcar că sînt huliţi, acum vor fi izbăvitori cumpliţi ai necinstirii lor”.

La acestea Sfinţii Chir şi Ioan au răspuns, zicînd: “Nouă ne este obiceiul, ca puţine să grăim; deci, să ştii cu adevărat, că noi nu poftim vreodată nici cinstea voastră cea deşartă, nici de Hristos nu ne vom lepăda, oricît am pătimi pentru El”.

Atunci Sirian, aprinzîndu-se de mai multă mînie, a scrîşnit din dinţi şi a zis către dînşii: “Se cădea vouă, necuraţilor, ca să fiţi mulţumiţi cu iubirea de oameni a judecătorului, dacă mai este la voi înţelegere, şi lepădîndu-vă de rătăcirea voastră, să scăpaţi de groaznica certare; dar de vreme ce nu văd la voi decît mîndrie, nesupunere şi deşartă înălţare de minte, de aceea nu este nevoie de multe cuvinte, ci se cuvine să ne apucăm de lucru; pentru că aşa veţi lua şi plata cea dorită vouă şi chiar nevrînd, vă veţi supune poruncii împărăteşti”.

Zicînd aceasta, a poruncit să aducă pe acele fecioare cu maica lor şi a început a chinui în multe feluri pe Sfinţii Mucenici Chir şi Ioan, bătîndu-i cu bicele, sfărîmîndu-i cu toiegele, arzîndu-i cu făclii şi mădularele cele arse udîndu-le cu oţet şi cu sare. Apoi, frecîndu-le cu pînze aspre de păr, le udau picioarele cu smoală fiartă; şi au pus asupra lor toate scornirile chinurilor, nelăsînd nici o tiranie; pe de o parte ca să le izbîndească îndrăznirea lor şi să le zdrobească bărbăţia, iar pe de alta să înfricoşeze pe fecioarele cele tinere şi pe maica lor, care priveau la acea cumplită chinuire. Dar nimic n-a sporit chinuitorul urîtor de Dumnezeu, pentru că nici bărbăţia sfinţilor răbdători de chinuri n-a putut s-o clintească, nici pe fecioare şi pe maica lor să le înfricoşeze.

Deci, poruncind să dezlege pe sfinţi, a început la fel a chinui pe Sfînta Atanasia şi pe fiicele ei, şi rău chinuindu-le, s-a umplut de mare ruşine, deoarece partea femeiască cea neputincioasă în pătimire cu nimic nu se deosebea de bărbaţii cei tari şi nebiruiţi, adică de Sfinţii Chir şi Ioan, pentru că aceeaşi dragoste şi credinţă pe care o aveau aceia spre Hristos, aceleaşi chinuri le pătimeau pentru El şi aceeaşi bărbăţie o aveau – întărindu-le Dumnezeu -, şi pătimeau ca în trupuri străine, nebăgînd în seamă chinurile; pentru că priveau spre iubitul Mirele lor Hristos Dumnezeu, Care căuta din înălţimea slavei spre pătimirea mireselor Sale şi le da ajutor.

Deci, dezlegînd chinuitorul pe sfintele muceniţe, le-a osîndit la tăierea de săbii; iar ele mergînd la moarte, se veseleau ca de nuntă, şi s-au tăiat sfintele lor capete, adică al fericitei Atanasia şi ale celor trei fiice ale ei, al Teoctistiei, al Teodosiei şi al Eudoxiei.

După uciderea Sfintelor Muceniţe, Sfinţii Chir şi Ioan au fost aduşi iarăşi la cercetare, iar tiranul a întins vorbă lungă, ca şi cum se îngrijea de sănătatea lor, apoi arătîndu-le daruri şi punînd de faţă şi chinurile, îi îngrozea cu cea de pe urmă pedeapsă. Dar, după ce a văzut că în zadar se osteneşte, a dat asupra lor răspunsul cel mai de pe urmă:

“Lui Chir învăţătorul şi lui Ioan cel de o credinţă cu dînsul, care au defăimat porunca împărătească şi n-au voit să aducă jertfe marilor zei, poruncim ca după legea împărătească, să li se taie capetele”.

Luîndu-i ostaşii, le-au tăiat capetele în acelaşi loc unde şi-au pus sufletele pentru Domnul sfintele fecioare cu maica lor, în 31 de zile ale lunii ianuarie; iar creştinii cei tăinuiţi luînd sfintele lor trupuri, în ascuns le-au îngropat cu cinste, în biserica Sfîntului Apostol şi Evanghelist Marcu, în osebite morminte, adică într-unul pe Sfinţii Mucenici Chir şi Ioan, iar în altul pe Sfînta Atanasia cu fiicele ei. Iar după mulţi ani, în vremea împărăţiei dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Tînăr (408-450), Sfîntul Chiril, patriarhul Alexandriei (412-444), prin dumnezeiască poruncă, a dus moaştele Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan, în satul ce se numea Manutin, spre izgonirea de acolo a diavolilor celor mulţi spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Amin.

Pricina praznicului acestuia a fost în acest chip: în zilele împărăţiei lui Alexios I Comnenul (1081-1118), care a luat împărăţia după Nichifor Botaniates (1078-1081), s-a făcut împărţire şi prigonire între bărbaţii cei pricopsiţi în învăţături şi îmbunătăţiţi. Căci unii cinsteau mai mult pe marele Vasile, zicînd despre dînsul că este înalt la cuvinte, ca unul ce a cercetat şi a ispitit firea lucrurilor prin sine, şi cum că era atît de mult îmbunătăţit, încît puţin îi lipsea de a-l asemăna pe el cu îngerii.

Căci nu făcea pogorămînt legii, nici ierta cu lesnire, ci era greu la obicei şi aspru, neavînd la sine nici un lucru pămîntesc. Iar pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur îl micşorau, ca şi cum ar fi fost în oarecare chip potrivnic marelui Vasile, fiindcă era lesnicios şi atrăgător către pocăinţă. Erau însă alţii care înălţau pe dumnezeiescul Hrisostom, ca şi cum ar fi fost în învăţături mai cu pogorămînt omenesc şi cum că mai cu înlesnire povăţuia pe toţi, şi îi chema către pocăinţă. Deci, îl cinsteau mai mult decît pe marele Vasile şi decît pe Grigorie atît pentru mulţimea cuvintelor celor de miere curgătoare, cît şi pentru iscusinţa cugetărilor.

Alţii iarăşi cinsteau mai mult pe dumnezeiescul Grigorie, ca cel ce a întrecut în înţelepciune şi în învăţătură elinească pe toţi dascălii cei vestiţi şi pe elini, cum şi pentru frumuseţea cuvintelor şi înflorirea lor. Deci, ziceau, cum că înţeleptul Grigorie biruia pe toţi şi cum că acestuia i se cădea întîietatea. Atunci, prin o pricină ca aceasta a celor învăţaţi s-a întîmplat de s-a despărţit mulţimea poporului. Şi unii se ziceau Ioaniteni, alţii Vasiliteni, iar alţii Grigoriteni. Deci, astfel sfădindu-se cei înţelepţi şi zicînd între dînşii multe feluri de cuvinte, de trei ori fericiţii aceştia dascăli au voit să-i împace, ca să nu se mai sfădească în deşert.

Pentru aceea, după cîţiva ani, s-au arătat sfinţii ierarhi, mai întîi cîte unul deosebit, apoi şi cîte trei împreună, nu în vis, ci aievea la arătare, lui Ioan, mitropolitul cetăţii Evhaitenilor, care era om îmbunătăţit şi preaînţelept, după cum şi scrierile lui îl arată. Şi toţi trei au zis către dînsul cu un glas:

“Noi, precum vezi, una sîntem la Dumnezeu şi nu este între noi nici o sfadă sau împotrivire, ci fiecare în vremea sa pornindu-se de dumnezeiescul Duh, am scris învăţăturile spre mîntuirea cea de obşte şi folosul oamenilor; şi acelea pe care le-am învăţat noi înşine, le-am dat şi altora spre înmulţirea talantului nostru şi nu este între noi vreunul întîi sau al doilea, ci dacă veţi vorbi de unul, cei doi urmează.

Deci, sculîndu-te, porunceşte acelora care se separă, sfădindu-se, să nu se despartă, luptîndu-se pentru noi, căci pentru aceasta şi noi ne-am sîrguit cît am fost vii, şi după mutarea noastră, ca să împăcăm lumea şi să o aducem într-o unire. Deci, împreunîndu-ne într-o zi, cînd ţi se va părea ţie că este de cuviinţă, fă nouă praznic cuviincios. Apoi, spune şi celorlalţi care vor fi mai pe urmă, cum că noi sîntem una la Dumnezeu şi noi negreşit vom mijloci înaintea lui Dumnezeu cele pentru mîntuire, pentru cei ce ne vor săvîrşi praznicul pomenirii noastre”. Acestea zicînd, i se părea că sfinţii se înălţau la cer, strălucind cu lumină nemărginită şi chemîndu-se unul pe altul pe nume.

Deci, sculîndu-se acel minunat om, adică arhiereul evhai-tenilor, a făcut precum i-au poruncit lui sfinţii, potolind mulţimea şi pe toţi aceia care se sfădeau mai înainte. Aceştia au crezut cele spuse de el, că era om vestit, şi pentru învăţătura lui cea mare, şi pentru fapta cea bună, căci a lăsat predanie Bisericii spre a se face praznicul acesta.

Astfel, Sfîntul episcop Ioan, găsind în luna ianuarie prăznuindu-se toţi cei trei sfinţi ierarhi, adică la întîia zi pe Vasile, la 25 pe dumnezeiescul Grigorie şi la 27 pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a unit la 30 pe toţi, împodobindu-se pomenirea lor cu canoane, cu tropare şi laude, precum li se cădea lor, şi fiind aceasta cu voia sfinţilor, nu au nici o lipsire în laude. Căci nici mai înainte, nici mai pe urmă n-a alcătuit renumitul acesta Ioan mai multe tropare, decît acestea.

Sfinţii aceştia cu chipul trupului lor erau astfel: dumnezeiescul Ioan “Gură de Aur” (Hrisostom) era de statură scund, cu capul mare, cu trupul drept şi subţire, cu nasul plecat, alb la faţă şi cam palid, avînd pleoapele ochilor adîncite şi luminile lor mari. Apoi, i se arăta multă veselie în faţă, cu fruntea lată şi mare, cu urechile cam plecate, cu barba mică şi rară, cu părul galben, amestecat cu cărunt, iar fălcile lui erau adîncite înăuntru, de multă postire şi nevoinţă.

Apoi, este de nevoie a zice despre dînsul, că a întrecut pe toţi înţelepţii elinilor cu cuvintele şi mai ales cu iscusinţa, înlesnirea şi frumuseţea vorbirii; şi atît de bine a tîlcuit dumnezeiasca Scriptură şi a săvîrşit evangheliceasca propovăduire, încît dacă n-ar fi fost sfîntul acesta, îndrăznesc a zice că ar fi fost de trebuinţă să mai vină încă o dată pe pămînt Stăpînul Hristos. Iar spre fapte bune atît de mult s-a suit, încît pe toţi i-a întrecut, fiind izvor al milosteniei şi al dragostei, rîvnitor de obşte cu iubirea de fraţi şi cu învăţătura lui; şi a trăit 63 de ani, păscînd Biserica lui Hristos şase ani. Apoi s-a săvîrşit în Comane, surghiunit de Eudoxia, împărăteasa, şi de episcopii cei pizmăreţi.

Sfîntul Vasile cel Mare era la statura corpului foarte înalt, uscăţiv şi slăbănog la faţă, negricios şi palid, cu sprîncenele lungi, încovoiate şi ridicate în sus, asemănîndu-se omului îngrijit, avînd nasul plecat, cu faţa cam zbîrcită, adîncit la pleoapele ochilor, păros la trup, barba căruntă pe jumătate şi destul de lungă. Acesta a întrecut mult în cuvinte, nu numai pe cei din vremea lui, ci şi pe cei vechi; pentru că s-a ostenit la învăţătură foarte mult, şi deprinzînd toate învăţăturile ştiinţei, din fiecare a cîştigat biruinţă. Asemenea încă s-a iscusit şi în filosofia cea practică şi prin aceasta a sporit spre privirea celor înalte. S-a suit la scaunul arhiepiscopal al mitropoliei Cezareei Capadociei, cînd era de 37 de ani, ocîr-muind Biserica opt ani; apoi, s-a dus către Domnul, fiind în scaunul arhiepiscopatului său.

Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu sau Teologul, era la statura corpului său potrivit, puţin cam palid, nasul lătăreţ, sprîncenele potrivite, căutătura veselă şi blîndă, la ochiul cel drept avea un semn de la o lovitură, barba nu-i era lungă, dar deasă şi potrivită şi pe margini se arăta cam afumată. Pleşuv de ajuns, cu părul alb. Marele Grigorie întrecînd cu strălucirea vieţii pe cei ce au sporit în fapte, la atîta înălţime a cuvîntării de Dumnezeu s-a suit, încît toţi se biruiau de înţelepciunea lui, atît în cuvinte cît şi în dogme; pentru aceasta a cîştigat numirea de “Cuvîntătorul de Dumnezeu”. El a ocîrmuit Biserica Constantinopolului 12 ani şi a trăit 80. Cînd s-a făcut patriarh, a aflat în cetate numai o biserică a dreptcredincioşilor şi cînd a lăsat scaunul, a lăsat numai una eretică. Şi mergînd la Arianz, moşia sa, unde, cugetînd pururea la Dumnezeu şi făcîndu-se cu totul strălucită oglindă a Lui, s-a sfîrşit cu pace.

Dar de vreme ce de trei ori fericiţii aceştia, atît de mult s-au ostenit pentru mîntuirea noastră, se cuvine şi noi să prăznuim pomenirea lor şi să le mulţumim pe cît putem. Căci ei de nimic altceva n-au purtat grijă, nici altceva au cugetat, decît numai un scop au avut, ca să întărească buna credinţă; apoi o nevoinţă au avut spre a lucra fapta bună, îngrijind şi sîrguindu-se fără pregetare, cu lucrul şi cu gîndul, pentru mîntuirea sufletelor. Pentru care atît de rău au pătimit propovăduind credinţa cea adevărată în toată lumea, iar nouă tuturor de obşte ne-au făcut bine. De aceea şi noi sîntem datori să cinstim pe făcătorii noştri de bine, şi să le mulţumim după putere, fiindcă după datorie nu putem.

Deci, să cinstim cu cuvinte pe cei trei cuvîntători, deşi mă tem şi mă sfiesc, neaflînd cuvinte cuviincioase şi potrivite sfinţilor; pentru că pricina este mare şi nu pot, nu numai pe cîte trei, dar nici măcar pe unul să-l laud după cum se cuvine şi de care toată lumea nu era vrednică. Deci, cum va ajunge buna grăire cea lumească să laude pe cei mai presus de lume, care au împodobit toată lumea şi au izbăvit-o ca şi cei 12 văzători ai Cuvîntului şi de Dumnezeu propovăduitori? Care dacă nu s-ar fi ostenit atît de mult cu sfintele lor scrieri, nu s-ar fi scăpat întreaga lume de slujirea la idoli, cea de mai înainte înrădăcinată, nici de eresurile cele în multe chipuri; căci sfînta şi preaînţeleapta Treime, nedespărţita şi cea mai presus de fiinţă, a iconomisit ca ei să vieţuiască într-acele vremuri ale eresurilor.

Aceşti cereşti oameni şi pămînteşti îngeri, trîmbiţele adevărului, preaînţelepţii retori, tunetele Dumnezeirii celei nezidite, s-au sîrguit să smulgă şi să risipească pe ocărîtorii dreptei credinţe şi cu praştia cuvintelor lor au gonit departe pe lupi de la Biserica dreptcredincioşilor. Aceştia cu înţelepciunea lor au surpat zidurile cele rele ale vrăjmaşilor şi au smerit toată înţelepciunea care se ridica împotriva cunoştinţei de Dumnezeu, schimbînd şi prefăcînd totul spre bine, netezind şi îndreptînd pe cele strîmbe, cum şi toată asprimea şi nedreptatea.

Treimea aceasta pămîntească ne-a învăţat a ne închina Treimii cereşti, precum se cade, şi neamestecată a o mărturisi în acest chip, precum li s-a descoperit lor adeverirea credinţei, zicînd: Dumnezeu nenăscut este Tatăl, Dumnezeu născut este Fiul, şi Dumnezeu purces este Duhul Sfînt. Sînt trei Persoane, dar un singur Dumnezeu, cu preaslăvire. Nu sînd trei dumnezei, doar un Dumnezeu, căci una şi aceeaşi este Dumnezeirea. Precum din soare ies raze, care n-au nici o deosebire, aşa sînt cele trei persoane, care fac aceeaşi fiinţă.

Astfel, ne-au învăţat să credem şi să mărturisim despre Sfînta Treime, cei trei preasfinţiţi arhiepiscopi; şi au întărit dogmele cele drepte cu învăţături preaînţelepte, în prigoane, primejdii şi războaie, pînă la moarte fiind prigoniţi, ba încă şi după moarte. Deci, adunaţi-vă toţi cîţi v-aţi folosit de la dînşii, veniţi toată vîrsta şi firea, bărbaţi şi femei, preoţi şi monahi, tineri şi bătrîni, să mulţumim făcătorilor noştri de bine, să lăudăm pe dascălii şi propovăduitorii bunei credinţe, să binecuvîntăm cei săraci pe cei îmbogăţitori, cei din primejdii pe cei izbăvitori, cei cuvîntători pe cuvîntătorii de Dumnezeu, cei necăjiţi pe mîngîietori, sărmanii pe părinţi, bolnavii pe doctori, străinii şi lipsiţii pe iubitorii de străini.

Pe scurt, să zic, toţi deodată adunaţi-vă să mulţumim celor ce s-au făcut tuturor toate, ca pe cei mai mulţi să-i dobîndească. Dar să lăsăm altora să le povestească înţelepciunea lor, ştiinţele, posturile, privegherile şi celelalte fapte bune şi numai aceasta să o zic, care mă face şi mai mult să mă minunez, adică sîrguinţa cea covîrşitoare şi grija care o aveau ca să mîntuiască sufletele oamenilor, robii lui Dumnezeu Celui iubitor de oameni şi următorii Lui cu toată virtutea. Căci de aceasta se îngrijeau mai mult, cunoscînd că prin fapta aceasta păzeşte omul asemănarea cu Dumnezeu.

Căci nu este mai mare şi mai minunată ispravă decît a se păzi cineva într-această amăgitoare lume pe sine fără de prihană; dar mai vrednic de laude, este acela care se sîrguieşte a mîntui şi pe aproapele. Căci cu acest milostiv chip se face următor Stăpînului care S-a dat pe Sine la moarte, ca să libereze pe om din robia vrăjmaşului. Iar în ce fel au mîntuit pe mulţi oameni aceşti dascăli preaînţelepţi, ascultaţi:

Dumnezeu a făcut lumea aceasta pentru oameni, şi aceştia au tîlcuit firea celor ce sînt, adică a tuturor făpturilor pe care le-a făcut Atotputernicul Dumnezeu şi prin cunoştinţa lor s-au făcut înţelepţi, încît au cunoscut oamenii pe Ziditorul. Cerurile povestesc slava lui Dumnezeu prin frumuseţea şi mărimea lor, iar dascălii tîlcuiesc luminat cerurile şi pămîntul, adică lumea cea văzută şi cea nevăzută, cum este aşezarea şi rînduiala ei şi care este pricina de le-au făcut pe ele Dumnezeu şi altele asemenea.

Astfel, se potriveşte să zicem graiul psalmistului: În tot pămîntul a ieşit vestirea lor şi la toate marginile lumii au ajuns cuvintele lor. Ne-a dat preabunul Dumnezeu Testamentul cel Vechi şi cel Nou spre mîntuirea noastră şi aceştia au primit cu mulţumire poruncile Lui, pe care cu iubire de osteneală le-au păzit ziua şi noaptea, cugetînd întru dînsele, şi pe sineşi făcîndu-se case curate ale Duhului Sfînt; apoi ne povăţuiesc şi pe noi să petrecem întru dînsele, precum Dumnezeu ne-a poruncit şi ne îndreptează, împodobindu-ne obiceiurile cu bună rînduială, şi aducîndu-ne de mînă spre cele mai înalte. Dumnezeu S-a întrupat pentru noi, şi sfinţii aceştia ne tîlcuiesc şi ne fac cunoscută taina iconomiei Lui, şi ne fac să înţelegem prin oarecare chin preaînţeleapta taină a unirii acesteia.

A trimis pe Sfinţii Apostoli să propovăduiască în lume cunoştinţa lui Dumnezeu, să gonească întunericul închinăciunii de idoli, să lumineze pe neamuri şi către Dumnezeu să le întoarcă; s-au trimis şi sfinţii aceştia să propovăduiască lumii adevărata credinţă, să izgonească dintr-însa întunericul relei credinţe, să se lupte cu ereticii şi să-i biruiască, să izbăvească pe oameni de învăţăturile cele de suflet pierzătoare, să le vestească dogmele cele drepte şi Sfintele Scripturi să ni le tîlcuiască, apoi, către mîntuire şi pocăinţă să ne povăţuiască; care lucru îndoit s-a făcut, precum cel ce a luat cei cinci talanţi şi a cîştigat cu dînşii alţi cinci talanţi.

A preamărit pe apostoli cu minuni, de care şi aceşti sfinţi n-au fost neîmpărtăşiţi, precum poate fiecare să se înştiinţeze în istoria vieţii lor. Domnul a învăţat toate neamurile prin apostolii Săi; dar cine a rămas neîmpărtăşit de cuvintele acestor sfinţi? Pe cine n-au învăţat şi nu învaţă pînă acum preaînţelepţii aceştia? Nu atîta cu filozofeşti şi geometriceşti ştiinţe, pe cît cu fireşti şi bune sfătuiri povăţuiesc minunaţii aceştia. Căci de vreme ce lumea nu a cunoscut pe Dumnezeu cu înţelepciunea, ei totuşi au voit să mîntuiască cu propovăduirea pe cei ce credeau întru El.

Dar pe urmă, fiindcă lumea n-a cunoscut pe Dumnezeu prin propovăduire, precum se cădea, bine a voit să mîntuiască, prin înţelepciunea acestora, pe cei ce vor crede învăţăturilor lor. Astfel cu adevărat şi mulţi s-au mîntuit prin dogmele lor şi prin cugetările lor cele preaînţelepte, iar cu frumuseţea cea firească a bunei făpturi şi cu dulceaţa cuvintelor lor au adus la pocăinţă pe mulţi.

Pe aceştia îi avem noi oamenii, după Dumnezeu, făcători de bine şi păzitori. Aceştia sînt stîlpii cei neclintiţi ai credinţei noastre, peste care înţelepciunea lui Dumnezeu şi-a întărit casa ei, pe care porţile iadului, adică ereticii cei rău credincioşi şi fără de minte, n-au putut nicidecum s-o clintească. Aceştia sînt, după Sfinţii Apostoli, dascăli ai lumii. Pe aceştia îi serbăm şi noi astăzi, săvîrşind pomenirea lor cu bucurie şi cu credinţă. Nu precum o prăznuiesc robii pîntecelui, cu băuturi şi beţii, nu cu multe feluri de bucate şi cu benchetuiri; ci precum poftesc aceia, şi precum scripturile lor poruncesc, adică, să ne îngrijim de mîntuirea sufletelor noastre, păzind cîte ne-au poruncit de-a pururea pomeniţii în scris, urmînd vieţii lor, faptele bune şi nevoinţele lor. Şi făcînd cele după puterea noastră, să păzim mîntuitoarele porunci ale Domnului, precum le-au păzit ei; căci atunci cînd îi prăznuim cum se cuvine pe sfinţi, atunci şi pe Dumnezeu Îl slăvim şi pe sfinţi îi cinstim, atunci şi ei se bucură de noi, slăvindu-se şi cinstindu-se.

O! luminători preastrăluciţi în toată lumea şi decît tăria aceasta mai cinstiţi! O! fericită treime, închipuirea, asemănarea şi strălucirea Preasfintei Treimi, care v-aţi preamărit de Ea, ca cei ce pe Aceasta aţi propovăduit-o. Căci pentru dragostea lui Hristos, toate dumnezeieştile Lui porunci le-aţi păzit, trupurile voastre cu înfrînare le-aţi omorît, pe voi înşivă de toate patimile v-aţi curăţit, vase cinstite ale Sfîntului Duh v-aţi făcut, oglinzi prea strălucite ale lui Dumnezeu v-aţi lucrat, cu Dumnezeu prin gîndire v-aţi unit, la săvîrşirea faptei bune v-aţi suit şi ca bărbaţi desăvîrşiţi, la măsura vîrstei lui Hristos aţi ajuns.

Oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos bine le-aţi păscut, sufletele voastre pentru ele le-aţi pus şi de vreascurile eretice le-aţi curăţit, pe eretici departe de la ele i-aţi alungat, primejdii şi izgoniri pentru adevăr aţi suferit, pe diavolul şi pe slugile lui i-aţi biruit, şi la fugă i-aţi luat. Ne aducem aminte de primejdiile voastre, pe care, pentru buna credinţă le-aţi pătimit, cinstim izgonirile voastre cele nedrepte, care pentru dreptate le-aţi suferit, slăvim mucenicia cea grea a pătimirii voastre celei fără de sînge; binecuvîntăm celelalte osteneli şi dureri, care aţi luat asupră-vă, cu Răsăritul şi cu Apusul luptîndu-vă, ca să învăţaţi pe toţi.

Încă avem şi scripturile voastre cele sfinte, tablele cele de Dumnezeu scrise, ca un al treilea testament, pe care Dumnezeu, prin inimile voastre l-a glăsuit; avem luminarea minţii, hrana sufletelor, desfătarea ochilor, dulceaţa cea de obşte şi îndulcirea tuturor sfinţilor, moştenirea cea bine norocită şi bogăţia cea fericită, care am luat-o de la voi şi o păzim ca pe o vistierie de mare preţ, ca să treacă cu diadohisire (urmare) şi să rămînă din neam în neam pomenirea voastră veşnică şi slava voastră să se păzească în lumea nemuritoare.

Ne rugăm şi cerem de la voi, sfinţilor, să vă aduceţi aminte de noi, netrebnicii robii voştri, ca bine primite să fie rugăciunile noastre, să păziţi Biserica în pace, precum aţi lăsat-o, să ne învredniciţi a dobîndi şi noi acea negrăită veselie şi prea dorita bucurie a întru tot lăudatei şi mai presus de fiinţă Treimi; ca împreună cu voi să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul cel Sfînt, pe unul Dumnezeu, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii cei nesfîrşiţi. Amin.

Iarăşi praznic strălucit şi pricinuitor de bucurie, iarăşi sărbătoare mult luminoasă a cuprins Biserica noastră, care pierde iarna mîhnirii şi gerul păcatului; iarăşi prăznuim pomenirea dascălului şi a părintelui celui cu gura de aur, a cărui vestire, ca şi a fericiţilor apostoli, a străbătut cu adevărat toate marginile lumii, şi a umplut toate cetăţile; ba chiar toate ţările s-au săturat de graiurile lui cele preastrălucite şi aurite. Iată a sosit privighetoarea cea mult glăsuitoare, prevestind taina cea mare a Învierii celei de obşte, ca pe dumnezeiasca primăvară; iar prin tăcerea lui de puţină vreme arată înnoirea cea nemărginită a vîrstei celei după Hristos şi a tinereţilor celor duhovniceşti.

A venit iarăşi gura de aur, care, după puţină tăcere, grăieşte acum cu adevărat cuvinte mai dulci decît fagurele de miere, mai scumpe decît pietrele cele nepreţuite şi cu adevărat mai trebuincioase decît aurul. Limba care grăia cîndva măririle darului, fiind lovită de duh ca de un arcuş, şi ca pana scriitorului ce scrie iscusit, şi pe Dumnezeu cel întrupat îl vesteşte nouă. Iată marele stîlp al Bisericii, turnul bunei credinţe, cel neclătinat, şi luminătorul cel ne-stins, care a fost prigonit mulţi ani pentru Hristos, şi ascuns pentru pizma vrăjmaşilor, acum s-a arătat, după 30 de ani şi a strălucit mai mult decît soarele cel simţit.

Acum iarăşi a venit după îndelungate şi amare izgoniri, sau mai bine să le zic dulci; căci pentru Hristos le-a pătimit. A venit iarăşi la turma sa, după strălucita moarte şi a intrat în cetate cu cinste şi cu dreptate, de la care cu nedreptate a fost izgonit mai înainte.

Dar să povestim de la început după rînduială, istoria întoarcerii, ca mai mult să vă bucuraţi şi să vă veseliţi. Şi să arătăm cine au fost pricinuitorii prin care s-a făcut aducerea sfintelor moaşte ale Hrisostomului, cum şi cînd s-a făcut. Căci despre petrecerea lui cea minunată, cum şi despre ispitele ce a pătimit în acea nedreaptă izgonire, am scris deplin în ziua a treisprezecea a lunii noiembrie, şi ajung acelea să înţeleagă fiecare cum era minunatul Hrisostom în fapta cea bună.

După fericita lui moarte, dumnezeiescul lui suflet s-a dus în ceruri, bucurîndu-se, iar mult pătimitorul şi mucenicescul lui trup a fost îngropat în Comane, de cei împreună călători cu dînsul, adică de ucenicii şi prietenii lui; care împreună au călătorit cu dînsul în izgonire, care ca nişte recunoscători şi mulţumitori către dascălul lor, nu s-au lenevit, ci s-au dus la Roma, unde era episcop într-acea vreme Sfîntul Inocenţiu (401-417), iar împărat Onoriu (395-423), fratele lui Arcadie (395-408), cărora le-au povestit de la început toate muncile şi nedreptăţile ce le-a pătimit Sfîntul Ioan de la împărăteasa Eudoxia şi de la episcopii cei nesfinţiţi. Aceia au dat mulţime de aur la doi bărbaţi netrebnici ca să ucidă pe cel numit “gură de aur” şi decît aurul mai cinstit.

Dar Dumnezeu, ca un drept judecător, n-a lăsat a se săvîrşi o ucidere ca aceasta nedreaptă. Asemenea le-a povestit şi cîte semne s-au întîmplat în împărăteasca cetate după izgonirea cea nedreaptă a sfîntului, adică cutremurul cel mare, care a surpat palatul cel împărătesc şi mai toată cetatea; înfricoşata grindină ce a căzut acolo şi a făcut atîta pagubă şi pierzare cetăţii; apoi a spus despre statuia de argint a nelegiuitei Eudoxia, care s-a sfărîmat, cum şi despre dumnezeiescul foc, care a ieşit din scaunul sfîntului şi a vătămat biserica; şi cum de acolo focul s-a întors prin minune asupra palatului împărătesc şi pînă la trei ceasuri din zi a ars de tot casa aceea mare şi prea frumoasă. Atunci tot poporul s-a mîhnit şi a strigat, zicînd: “Cu dreptate este a se prăpădi toată cetatea, de vreme ce a fost izgonit acela, care o cîrmuia şi o păzea”.

Pe lîngă acestea, au povestit încă şi reaua pătimire, luările în batjocură, chinurile care le-au pricinuit acei ucigaşi şi fără de omenie ostaşi care l-au dus în surghiun, unde l-a primit tot Răsăritul, ca pe un înger al lui Dumnezeu. Apoi au povestit cum i s-au arătat lui cu minune, slăviţii Apostoli Petru şi Ioan, precum şi toate celelalte care au urmat în surghiun, pînă la fericita lui adormire.

Acestea auzindu-le romanii s-au întristat, dar apoi s-au bucurat. S-au întristat zic, că acei ostaşi răi şi fără de omenie au pricinuit sfîntului atîtea chinuri, răutăţi, ocări şi batjocuri, de care toată lumea s-a îngrozit, dar s-au şi bucurat că sfîntul, în toate acele chinuri grele şi cumplite, a rămas neplecat şi neclintit; şi a ieşit biruitor strălucit şi neînfrînt. Iar mai vîrtos papa şi împăratul cu totul s-au aprins de dumnezeiasca rîvnă şi au scris amîndoi scrisori, cu multă asprime, mustrînd nelegiuirea lui Arcadie.

Apoi, papa i-a trimis o înfricoşată afurisenie, zicînd astfel: “Sîngele dreptului Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta, împărate Arcadie, precum de demult sîngele lui Abel a strigat asupra lui Cain, ucigătorul de frate; căci în vremea de pace ai ridicat prigoană asupra Bisericii, izgonind pe păstorul şi arhiereul ei cel adevărat, cu care împreună chiar pe Hristos Dumnezeu, vai! L-ai izgonit şi ai vîndut turma lui Hristos năimiţilor arhierei, şi nu adevăraţilor păstori!

Dar eu nu mă întristez pentru Sfîntul Ioan, căci fericitul şi de trei ori fericitul Ioan, pentru isprăvile lui cele mari şi pentru nenumăratele chinuri, pe care nu pe bună dreptate le-a răbdat, a luat moştenire în împărăţia lui Dumnezeu, cu apostolii şi cu mucenicii; ci mă mîhnesc pentru pierzarea ta, căci, pentru ca să faci voia unei femei rele şi nebune, ai lipsit lumea de învăţăturile cele cu miere curgătoare şi de viaţă făcătoare ale lui Ioan de trei ori fericitul.

Pentru aceasta şi eu preaumilitul, căruia mi s-a încredinţat scaunul Romei, te canonisesc pe tine şi pe femeia ta şi vă îndepărtez de la Sfînta Împărtăşire a dumnezeieştilor Taine ale lui Hristos. Şi care va îndrăzni a vă împărtăşi pe voi, să fie caterisit şi neiertat; iar dacă voi veţi sili pe cineva ca să vă împărtăşească, defăimînd această apostolească poruncă şi aşezămînt, să fiţi ca vameşii şi ca păgînii cu adunarea necredincioşilor şi să stea păcatul vostru înainte, iar în ziua dreptei judecăţi să vă luaţi pedeapsa cea cuviincioasă; căci nici una din cele ce sînt ale voastre, nu vor putea să vă ajute, nici averile voastre, nici slava, nici stăpînirea şi nici însăşi vrednicia împărătească.

Iar pe Arsachie (404-405), pe care l-aţi pus pe scaunul Sfîntului Ioan, pe acesta îl caterisim împreună cu toţi aceia care s-au împărtăşit cu dînsul. Căci în chip prea nelegiuit a luat vrednicia arhieriei, el nevrednicul. Iar pe Teofil, nu numai îl caterisim, ci îl şi afurisim, să fie anatematizat şi străin de Hristos. Acestea, precum le legăm noi pe pămînt, să fie legate şi în ceruri, precum se zice în Sfînta Evanghelie”.

Acestea a scris sfinţitul Inocenţiu. Iar împăratul Onorie a scris şi el altă scrisoare, zicînd astfel: “Frate Arcadie, nu ştiu ce lucrare potrivnică şi drăcească te-a plecat să te încredinţezi unei femei rele şi răzvrătite, care te-a îndemnat să faci nişte lucruri ca acestea, pe care nici un alt împărat creştin dreptcredincios nu le-a făcut niciodată; şi pentru care te osîndesc şi te prihănesc toţi preacuvioşii episcopi cei de aici, că ai scos pe marele arhiereu al lui Dumnezeu, fără judecată, fără socoteală şi fără rînduială, din scaunul lui, şi l-ai omorît cu chinurile pe care i le-au dat robii tăi cei răi, în nedreptul surghiun, unde l-ai trimis.

Apoi pe arhiereii şi slujitorii pe care ţi i-a trimis de aici Biserica romanilor, pentru cinstea ta, spre întărirea şi adeverirea dreptei judecăţi, atîta i-ai defăimat, încît i-ai şi închis în temniţă, le-ai luat banii ce aveau de cheltuială, încît ei se primejduiau să moară şi de foame. N-ai băgat în seamă cît de puţin poruncile apostoleşti, ci pe cei cuvioşi şi sfinţi, cu necinste i-ai scos din scaunele lor, şi cu nedreptate i-ai osîndit, în depărtate surghiuniri şi în grele munci, iar pe cei nevrednici i-ai hirotonisit; deci, sîrguieşte-te frate, nu cu cuvintele, ci cu lucrurile a cinsti pe Dumnezeu şi pe oameni prin îndreptarea greşelilor tale; ştiind că rugăciunile preoţilor întăresc şi îndreptează împărăţia noastră”.

Arcadie, primind scrisorile şi înţelegînd puterea cuvintelor lor, s-a rănit foarte mult de săgeţile certării şi ale canonisirii; iar somnul cel adînc al trîndăviei, care era asupra lui, scuturîndu-l, căci se deşteaptă sufletele cele trîndave de certările cele mai aspre, întîi a pedepsit pe acei care au făcut rău arhiereilor romani, pe unii i-a bătut, iar pe alţii i-a omorît şi a spînzurat pe lemne trupurile lor. Iar pe rudeniile Eudoxiei, care au ajutat la scoaterea sfîntului din scaun, i-a scos din dregătorii şi le-a luat toate averile.

Încă nici spre a sa femeie nu s-a milostivit nicidecum, ci cu mîinile sale a bătut-o fără milă şi a închis-o într-o casă de desfrînare şi de necinste, poruncind ca nimeni să nu meargă la dînsa să o cerceteze şi să i se facă vreo mîngîiere, astfel că dînsa, din nemăsurată mîhnire şi ruşine, a căzut în boală grea. Apoi, prinzînd pe Mina, Teotechi şi pe Ishirion, nepoţii lui Teofil, pe Severian al Gabalilor şi pe Archie al Beriei, – care se întîmplaseră a fi într-acea vreme acolo în cetate, i-a legat şi i-a trimis cu mare defăimare la papa Inocenţiu, scriindu-i şi o scrisoare cu multă smerenie pentru dezvinovăţirea lui, zicînd unele ca acestea:

“Eu, o! arhiereule al lui Dumnezeu, nimic n-am ştiut din cele cîte s-au lucrat contra arhiereilor trimişi de la voi. Şi după ce m-am înştiinţat, am omorît pe aceia care i-au nedreptăţit pe ei. Nici de scoaterea marelui Ioan n-am fost vinovat, ci ticăloşii episcopi, care arătînd nişte canoane oarecum bisericeşti, au primit păcatul asupra necuratelor lor suflete şi, crezînd lor, am dat acea nedreaptă hotărîre, pentru care aceia mai mult decît noi sînt vinovaţi. Deci, trimit cuvioşiei tale pe răul Acachie, pe Severian şi pe rudeniile răului Teofil şi îi voi scrie şi lui ca şi acela să vină cu sila acolo, cît mai degrabă, cînd îi vei pedepsi după măsura celor îndrăznite şi lucrate de dînşii; iar pe noi ne iartă, prin părinteasca ta iubire de oameni ce ai asupra noastră şi să nu ne mai lipseşti de sfinţita împărtăşire a Preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Taine. Căci şi pe Eudoxia cu necinste am pedepsit-o şi greu am bătut-o, din care cauză a căzut în grele boli şi zace la pat. Deci, nu ne pedepsi mai mult, cinstite părinte, că nici Stăpînul nu osîndeşte de două ori pentru un păcat; mai ales cînd ne pocăim din toată inima noastră; se cuvine dar, după nemărginita milostivire a lui Dumnezeu, să ne ierţi şi cuvioşia ta”.

Apoi a scris şi fratelui său Onorie, deosebit, ca să mijlocească pe lîngă papa şi să-i trimită iertare.

Deci, primind papa scrisorile lui Arcadie, s-a veselit foarte mult pentru smerenia împăratului şi a scris către preacinstitul Proclu, ucenicul Sfîntului Ioan Gură de Aur, care era atunci episcop al Cizicului, să meargă la Constantinopol, ca să dezlege pe împăraţi de afurisenie şi să-i împărtăşească cu dumnezeieştile Taine; apoi, să ţină loc de patriarh, ca un epitrop, pînă ce va cerceta despre Atic cu de-amănuntul. A scris deosebit iarăşi şi către Arcadie, înştiinţîndu-l că a primit pocăinţa lui şi că îi va mijloci iertăciune; apoi să poruncească să scrie numele Sfîntului Ioan în sfinţitele table, şi să trimită pe Teofil la Tesalonic, unde avea de gînd să meargă şi papa, pentru oarecare pricină.

Nişte porunci ca acestea primindu-le împăratul şi avînd dorinţă ca să împlinească fără lipsă toate cîte a scris papa, îndată a scris o înfricoşată scrisoare lui Teofil, zicînd aşa: “Toate marginile lumii le-ai tulburat, cel ce eşti decît toţi oamenii mai cumplit; tu, vicleanule, ai luat de la sine-ţi stăpînire satanicească şi n-ai băgat în seamă nici legile bisericeşti, nici stăpînirea împărătească, de care nu vei scăpa tu, necuvioase; deci, scoală-te îndată, fără de nici o pricinuire de boală trupească şi purcede la Tesalonic, ca să te judece episcopul Romei”.

Teofil, primind scrisoarea împărătească şi văzînd poruncile cele înfricoşate ale stăpînitorului, s-a cutremurat foarte. Dar n-a putut să meargă acolo unde i-a scris, căci Dumnezeu a trimis celui cumplit o boală foarte cumplită, chinuindu-se de împietrirea udului; şi mărturisea fapta cea rea pe care a făcut-o sfinţitului pătimitor Ioan Hrisostom, pentru care cu dreptate se pedepsea cel nedrept, pînă cînd cel rău şi nelegiuit şi-a dat sufletul. Şi nu numai atît, ci şi alţii care s-au unit la surghiunirea Sfîntului Ioan, chinuindu-se în multe feluri de boale trimise de la Dumnezeu şi cumplit muncindu-se, rău au murit; iar mai vîrtos ticăloasa Eudoxia a căzut în boala sîngelui, chinuindu-se cumplit, încît a cunoscut, nemernica, că pătimea pentru cele lucrate de dînsa asupra Sfîntului Ioan. Pentru aceea, chemîndu-l cu glas jalnic, a dat înapoi via văduvei şi celelalte, pe care cu nedreptate le luase; şi în astfel de chinuri a murit.

Dar nici după moarte n-a rămas fără pedeapsă, căci îi sălta mormîntul şi se clătina, făcînd spaimă neasemănată celor ce priveau. Care clătinare şi cutremur a ţinut 33 de ani, pînă cînd s-au adus din surghiun sfintele moaşte ale sfîntului. Şi a lăsat Eudoxia patru fete şi anume: Pulcheria, Fulchia, Arcadia şi Maria, cum şi un fiu, cu numele Teodosie. Arcadie trăind la împărăţie 14 ani, s-a săvîrşit cînd era de opt ani Teodosie cel Mic. Iar surorile lui nu s-au măritat şi Pulcheria ocîrmuia împărăţia, pînă cînd a venit tînărul în vîrsta cea legiuită.

Deci, făcîndu-se împărat Teodosie cel Tînăr (408-450), în Constantinopol era arhiepiscop Sfîntul Proclu (434-446), ucenicul Sfîntului Hrisostom, care a îndemnat pe împărat şi i-a dat multe sfătuiri duhovniceşti, ca să trimită oameni cucernici în Comane şi să aducă sfintele moaşte ale Sfîntului Ioan Gură de Aur, părintele său cel duhovnicesc, spre mîngîierea cetăţii, şi pentru ca să înceteze şi cutremurarea mormîntului, căci pînă atunci mormîntul Eudoxiei încă tremura.

Ascultînd împăratul Teodosie sfătuirea cea folositoare a patriarhului, a trimis oameni îndemînatici şi cucernici, pentru acest lucru, care nu în puţine zile ajungînd în Comane şi sosind la biserica Sfîntului Mucenic Vasilisc, au întrebat pe locuitorii cei de acolo ca să le arate mormîntul sfîntului şi să ia moaştele. Iar ei auzind că se lipsesc de o vistierie nepreţuită ca aceasta peste măsură s-au întristat şi s-au amărît; însă n-au îndrăznit a se împotrivi poruncii împărăteşti, ci i-au dus la mormîntul fericitului.

Apoi, ridicînd piatra, ca să scoată afară, toate sfintele moaşte, au stat nemişcate, o! minune, şi n-au putut atîţia oameni să le mişte din loc. De aceea s-au întors trimişii la împărat, propovăduind în toată cetatea această minune. După aceea, împăratul şi toţi cei mai cucernici ai cetăţii au făcut mai întîi rugăciuni de obşte către Domnul ca să-i învrednicească, ca un milostiv, de cel dorit.

Iarăşi a trimis apoi împăratul cu multă evlavie pe aceiaşi soli, ca să aducă pe sfîntul; către care a scris şi o rugăciune în chip de epistolă într-acest fel: “Către dascălul cel a toată lumea şi patriarhul Ioan Hrisostom, scrie împăratul Teodosie. Eu socotind, nu din necredinţă, ci din nepedepsirea şi neluarea aminte a mea că cinstitele moaşte se află ca şi trupurile celorlalţi oameni, neîmpărtăşite de dumnezeiescul dar, am trimis să le aducă cum s-ar întîmpla, fără cuviinciosa evlavie; pentru aceasta, cu dreptate n-am dobîndit aceea, pentru ce m-am sîrguit. Deci, acum iarăşi scriu către sfinţenia ta, ca şi cum ai fi viu, această rugăciune, cerînd să ne ierţi pentru necunoştinţa cea mai dinainte şi să binevoieşti a veni cu pace într-ale tale, ca să te primească cu multă dorire şi osîrdie fiii tăi, căci dorim foarte mult iertarea păcatelor prin rugăciunile tale cele bine primite”.

Deci, luînd trimişii cartea cea de rugăciune, au plecat la drum. Ajungînd la locul unde erau moaştele sfîntului, au făcut precum le-a poruncit împăratul şi prăvălind piatra de pe mormînt, au văzut iarăşi o altă minune: adică a ieşit din mormînt o lumină negrăită cu multă strălucire şi o bună mireasmă neasemănată, în care sfîntul nu se arăta ca un mort, ci strălucit la faţă, plin de veselie. Apoi, îndată s-a dat de bunăvoie şi fără de împiedicare l-au ridicat. Atunci s-au făcut multe minuni către cei ce l-au sărutat cu credinţă, iar mai ales era acolo un om şchiop, în mijlocul mulţimii celei adunate, care cu multă osteneală făcînd loc, a apropiat de picioarele lui haina sfîntului şi îndată s-a tămăduit.

Punînd sfintele moaşte în sicriul poleit cu aur, pe care îl aduseseră, au pornit la drum cu sîrguinţă; petrecîndu-l cu cîntare de psalmi, cu făclii şi cu tămîieri, iar cînd era să se apropie de o cetate sau de vreun sat, ieşea spre întîmpinare tot poporul; şi astfel îl petrecea fiecare cetate, spre cealaltă, pînă ce au ajuns la Calcedon. Auzindu-se în cetatea împărătească de venirea sfintelor moaşte, toţi au alergat, tineri şi bătrîni, cu multă dorire, ca să-l întîmpine precum se cădea. Şi s-a umplut toată marea de corăbii, încît se părea ca un pămînt uscat. Deci, a mers şi patriarhul Proclu cu împăratul, avînd osebită corabie, împodobită şi plină de aromate binemirositoare pentru mult pătimitoarele şi mult cinstitele moaşte.

Atunci s-a făcut furtună mare şi toate caiacele şi luntrele s-au risipit, unele la un loc, altele în alt loc, precum le mîna vîntul; numai corabia aceea pe care o aveau pregătită pentru sfintele moaşte, n-a putut vîntul s-o zbuciume, nici s-o abată într-altă parte, ci alerga împotriva valurilor, ca şi cum ar fi fost însufleţită şi cu simţire; şi o! minune, că alergînd spre pămînt, s-a dus la via văduvei şi a stat acolo aşteptînd sfintele moaşte. Zic despre văduva aceea, pentru care părintele văduvelor şi părtinitorul sărmanilor cel prea cald, a băut paharul umilinţei, care pe aceia care îl beau, îi face părtaşi ai fericirii celei cereşti.

Vezi, o! omule, cum pietrele şi lemnele sprijină şi ajută păstorului celui cuvîntător? Vezi cum chiar cele nesimţitoare şi necuvîntătoare prihănesc fapta cea necuvîntătoare şi nedreaptă a celor cuvîntători, care au făcut-o asupra celui drept? Dar acestea s-au întîmplat astfel cu dumnezeiască şi negrăită iconomie; că iată iarăşi s-a făcut linişte adîncă în mare, că iarăşi s-a umplut marea de corăbii şi de caiace, ca şi mai înainte. Iar cînd aceia care aduceau cinstitele moaşte au ajuns la locul unde era via văduvei, corabia cea împotmolită şi pregătită pentru sfîntul, a plecat de la sine, în chip minunat, şi chema în chip negrăit sfintele moaşte. Mare eşti Doamne şi minunate sînt lucrurile Tale!

Apoi, punînd cinstitele moaşte în corabia cea pregătită, împăratul avea dorire a merge la palatul împărătesc, dar precum se vede, n-a voit Sfîntul Hrisostom, fiindcă Helespontul cel repede curgea împotriva lor. De aceea s-au dus la biserica Sfîntului Apostol Toma, care se numeşte Amantiu, precum a iconomisit dumnezeiasca pronie. Deci, intrînd în biserică sfintele moaşte, împăratul şi-a luat de pe cap coroana cea împărătească, pentru smerenie şi, închinîndu-se, a sărutat frumoasele şi evangheliceştile picioare ale marelui Ioan şi le-a udat, ca şi păcătoasa pe ale lui Hristos, cu prea fierbinţi lacrimi, cu plîngeri din inimă şi cu tînguiri; apoi cerea milă şi iertare pentru maica sa, zicînd astfel:

“Iartă, o! sfinte al lui Dumnezeu, fărădelegea care te-a nedreptăţit, milostiveşte-te spre dînsa, o! preamilostivule; şi precum cînd ai trăit tu, ai împrăştiat şi ai izgonit departe de fiii tăi patima pomenirii de rău, cu toată puterea, astfel şi acum, urmînd pilda nepomenirii de rău, iartă fărădelegea maicii mele; şi ca semn că te-ai milostivit spre dînsa şi ai iertat-o, fă să înceteze tremurarea mormîntului”.

Astfel s-a rugat binecredinciosul şi preacucernicul împărat Teodosie. Iar cuviosul i-a ascultat rugăciunea lui, şi ca o vistierie şi dascăl al milostivirii s-a milostivit spre cea nemilostivă şi a oprit cutremurul mormîntului ei. Deci, au făcut priveghere de toată noaptea în biserica aceea, preamărind pe Domnul şi pe sfîntul Lui.

Apoi l-au dus în biserica cea mare pe sfîntul, în dumnezeiescul scaun, au făcut şi acolo asemenea doxologie, ca şi mai înainte; apoi au pus în careta împărătească cinstitele şi sfintele moaşte şi s-a suit în caretă şi patriarhul Proclu. Iar împăratul, clericii, tot sfinţitul sobor şi toată suita mergeau înainte cu lumînări şi cu tămîieri. Iar toată cheltuiala a făcut-o împăratul cu neasemănată dărnicie, dînd la toată mulţimea făclii cu îndestulare. Şi era adunată toată cetatea, încît umplea toate drumurile, uliţele, casele, fiind ca albinele mulţime nenumărată. Iar aerul, de mulţimea aromatelor, tămîierilor şi a mirurilor ce se vărsau, era atît de bine mirositor, încît se arăta ca un rai. Şi atîta cinste i-au făcut, încît, precum spun alţii, altă dată nu s-a făcut altui om, nici vreunui împărat, nici vreunui patriarh sau altuia dintre sfinţi.

Deci, cu astfel de cinste l-au dus la sfînta biserică a Sfinţilor Apostoli, ca pe un alt apostol al lui Hristos, împăratul mergînd înainte, preoţii lăudîndu-l şi boierii binecuvîntîndu-l, iar popoare nenumărate închinîndu-se, şi bucurie aducînd la toată lumea. Şi nu numai oamenii, ci şi rîndurile sfinţilor şi cetele îngerilor socotesc că s-au adunat şi împreună au petrecut cinstitele moaşte ale aceluia care era de o rîvnă şi de un cuget cu dînşii. Iar cînd au aşezat pe sfîntul în scaunul cel arhieresc, toţi au strigat cu mare glas către bunul păstor, zicînd: “Ia-ţi scaunul tău, sfinte”.

Atunci, nepomenitorul de rău Ioan, deschizîndu-şi gura cea de aur izvorîtoare şi mişcîndu-se buzele cele de miere curgătoare, o! minunile Tale, Hristoase, Împărate, a strigat: “Pace tuturor, dragoste şi milă să fie la tot poporul şi Eudoxiei iertare!”. Cine a văzut, sau cine a auzit din veac o minune mai înfricoşată ca aceasta? Trup mort după 33 de ani, care avea dezlegate organele, să sloboadă glas desluşit şi bine grăitor! Cu adevărat, drepţii în veci sînt vii, deşi cei fără de minte socotesc ieşirea lor pedepsire.

Acest mîntuitor glas, care ca din cer a ieşit din gura cea de foc purtătoare şi cu totul aurită, a unit Biserica, care era dezbinată mai înainte; pe cei rău credincioşi i-a povăţuit la credinţa cea dreaptă, pe cei binecredincioşi, mai întemeiaţi i-a făcut, iar pe cei ce vrăjmăşeau şi urau pe sfîntul, în dragoste negrăită i-a prefăcut. Şi ca să zic pe scurt, pe toţi i-a adunat şi într-o glăsuire şi unire i-a adus. Apoi, au pogorît sfintele lui moaşte şi le-au pus în mijlocul bisericii, ca să le sărute tot poporul, spre sfinţirea sufletelor lor. Şi atîta se înghesuiau şi se călcau unii pe alţii, şi o! minune, că nimeni nu s-a vătămat din acea înghesuire; căci cum ar fi fost cu dreptate să se vatăme, cei ce se înghesuiau pentru credinţa către sfîntul?

După ce au săvîrşit cîntarea de laudă, împăratul şi patriarhul au ridicat pe sfîntul, l-au dus în Sfînta Sfintelor şi l-au pus în părţile de-a dreapta, în 27 ale lunii ianuarie. După aşezarea cinstitului trup, au adus nişte oameni cucernici pe un bolnav, care avea mîinile şi picioarele veştejite, care nicidecum nu se mişca; că atît de subţiri şi de neputincioase erau, încît se vedeau ca nişte trestii, fiind numai pielea şi oasele; şi îndată ce s-a apropiat de mormînt, mai înainte de a ruga pe sfîntul, s-a tămăduit minunat şi umbla fără împiedicare şi cu mîinile lucra.

Această veste a străbătut în toată cetatea, numai într-o zi, şi se adunau toţi bolnavii şi îşi luau sănătatea cea dorită, slăvind pe Dumnezeu; apoi, mulţumind sfîntului, se întorceau bucurîndu-se. Şi nu numai atunci, ci şi pînă astăzi, toţi care se apropie de mormîntul lui cu credinţă, de orice boală ar avea, cu sufletul sau cu trupul, îndată capătă dorita vindecare.

Astfel preamăreşte Dumnezeu pe robii Săi şi aici în lumea aceasta şi în ceea ce va să fie îi face moştenitori ai Împărăţiei Sale. Pe care, facă-se ca noi toţi s-o dobîndim întru Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Patria Sfîntului Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu (Teologul), era a doua parte a Capadociei, cetatea Nazianz, de unde se numeşte şi Nazianz. Părinţii lui erau de bun neam şi cinstiţi, tatăl său avea acelaşi nume de Grigorie, iar maica lui se numea Nona. Însă tatăl său era mai înainte în necredinţă, fiind născut de părinţi necredincioşi, din tată elin şi din maică evreică, şi amîndurora le urma în parte, atît cu rătăcirea elinească, cît şi cu necredinţa iudeilor, precum este credinţa cea rea a ipsistarilor.

Iar maica Sfîntului Grigorie, fericita Nona, era creştină drept-credincioasă, născută din părinţi creştini, crescută din scutece întru dreapta credinţă şi în frica de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii; ea era bine învăţată, iar prin judecăţile lui Dumnezeu a fost însoţită cu bărbat necredincios, ca să-l aducă şi pe acela la sfînta credinţă şi să se sfinţească bărbatul necredincios, după cuvîntul apostolului, prin femeia credincioasă, care lucru s-a făcut.

Fericita Nona, sfătuind totdeauna pe bărbatul său cu cuvinte de Dumnezeu înţelepţite şi cu dinadinsul rugîndu-se lui Dumnezeu pentru dînsul, l-a dus la creştinătate. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i s-a făcut bărbatului ei o vedenie în vis ca aceasta: i se părea cîntînd cuvinte din psalmul lui David, pe care niciodată nu le avea în gura sa, decît numai le auzea cîndva de la soţia sa, care adeseori se ruga; el nici nu ştia cum să se roage şi nici nu voia aceasta. Iar cuvintele care se cîntau de dînsul în vis, erau acestea:Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis: În casa Domnului vom merge. Cu cîntarea aceea a simţit în inimă o mare plăcere; apoi, deşteptîndu-se, se veselea şi a spus soţiei sale. Iar ea înţelegînd că singur Dumnezeu cheamă pe bărbatul ei la Sfînta Biserică, a început mai cu dinadinsul a-l învăţa credinţa creştină şi a-l povăţui la calea mîntuirii.

Într-acea vreme, s-a întîmplat că Sfîntul Leontie, episcopul Cezareei Capadociei, care mergea la sfîntul sobor a toată lumea, cel din Niceea, să vină în cetatea Nazianz; la acela a dus Sfînta Nona pe bărbatul ei. Deci, a fost botezat Grigorie chiar de mîinile arhiereului. Iar după primirea Sfîntului Botez, a început viaţa cea curată şi plăcută lui Dumnezeu, precum se cade creştinului celui adevărat şi desăvîrşit.

Atît de mult a sporit în dreapta credinţă şi în fapte bune, încît mai pe urmă a fost ales episcop al scaunului vacant din cetatea Nazianzului, de care lucru se va spune mai pe urmă. Cu un bărbat ca acesta vieţuind fericita Nona în cinstită însoţire şi dorind ca să aibă copii de parte bărbătească, înălţa rugăciuni cu dinadinsul Dătătorului tuturor bunătăţilor, ca să-i dăruiască măcar un fiu; pe care l-a făgăduit mai înainte de zămislire, ca altă dată Ana pe Samuil, ca să-l dea spre slujba lui Dumnezeu, Care i l-a dăruit. Iar Domnul, care face voia celor ce se tem de El şi ascultă rugăciunile lor, a împlinit cererea dreptcredincioasei femei şi în vis, prin descoperire dumnezeiască, înainte i-a arătat pe pruncul ce avea să se nască dintr-însa. Şi a văzut Nona înainte de naşterea fiului, ce fel va fi el, cum şi numele lui l-a ştiut.

Deci, după o vreme, a născut un copil parte bărbătească, şi l-a numit după numele tatălui său, Grigorie, precum în vis i se înştiinţase înainte. Apoi a dat mare mulţumire lui Dumnezeu şi purtării Lui de grijă a încredinţat pe pruncul cel născut, dăruindu-l lui Dumnezeu. Nu l-a botezat îndată, pentru că era în acele vremuri un obicei, ca cei mai mulţi creştini să amîne Botezul pînă la vîrsta la care Hristos Domnul nostru s-a botezat în Iordan de la Ioan, adică pînă la 30 de ani. Mai pe urmă însă acel obicei, pentru pricini bine socotite, a fost înlăturat de acest Sfînt Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, Vasile cel Mare, de Grigorie de Nissa şi de alţi mari părinţi. Deci, pruncul cel născut, adică Sfîntul Grigorie, nu a fost botezat îndată; ci după obiceiul cel vechi, ce era între creştini, s-a amînat botezul lui pînă la vîrsta anilor Domnului nostru Hristos.

Crescînd pruncul în casa părinţilor, cînd a venit la vîrsta de copil, îndată a învăţat carte şi crescînd cu anii, creştea şi cu înţelepciunea, pentru că era, după numele său: isteţ la minte, deştept şi sîrguitor în învăţături, încît întrecea pe cei mai vîrstnici decît el; căci nu îi erau împiedicare anii cei copilăreşti la înţelegerea lucrurilor pe care le învăţau cei în vîrstă. Iar obiceiul lui cel bun în copilărie se arăta bătrînesc; pentru că jucăriile şi glumele copilăreşti şi tot felul de privelişti, le-a urît cu totul, îndeletnicindu-se la cele mai bune, şi mai vîrtos la învăţătură; cheltuindu-şi vremea, nu în deşertăciune. Şi după ce a venit mai în vîrstă, dreptcredincioasa maică îl învăţa dreapta credinţă cu multe învăţături, spunîndu-i că el este rod al rugăciunii; căci cu rugăciuni osîrdnice l-a cerut de la Dumnezeu şi că, chiar mai înainte de zămislire, l-a făgăduit la slujba Domnului.

Deci, bunul tînăr punea cuvintele cele de maică în inima sa şi i se lumina sufletul în credinţă, în nădejde şi în dragoste către Hristos, adevăratul Dumnezeu. Iar întreaga înţelepciune sufletească şi curăţia trupească a iubit-o foarte mult şi şi-a pus în gînd, ca să-şi păzească cu dinadinsul fecioria sa pînă la sfîrşitul său; iar la aceasta a fost povăţuit, pe de o parte de învăţăturile cele multe ale maicii sale iubite, iar pe de alta de o vedenie din vis ce i s-a arătat lui în anii tinereţii, despre care singur mai pe urmă a povestit.

Pentru că, dormind odată, i se părea că vede stînd aproape de sine două fecioare, îmbrăcate în haine albe, amîndouă frumoase la vedere, şi amîndouă de vîrstă şi de ani potrivite, însă amîndouă neînfrumuseţate cu podoabele cele din afară; pentru că nu cu aur, nici cu argint, nici cu mărgăritare, nici cu pietre de mare preţ şi mărgele scumpe, nici cu haine noi de mătase, nici cu brîie de aur nu se împodobeau, nici se mîndreau cu frumuseţile feţei, nici cu potrivirea sprîncenelor, nici cu răsfirarea părului, nici cu altele de acestea, cu care fecioarele cele lumeşti se sîrguiesc a vîna ochii tinerilor, spre a fi plăcute acelora, ci cu haine albe curate fiind îmbrăcate şi încinse cu cinste, avînd acoperite cu mahrame subţiri, nu numai capetele, ci şi feţele lor, privind cu ochii în jos şi roşindu-se cu obrajii de ruşine feciorească; apoi erau pline de curăţenie, buzele erau ca floarea trandafirului roşu şi cu tăcere multă arătîndu-se. Iar el văzîndu-le, a simţit mare bucurie în inima sa şi socotea că nu sînt dintre pămînteni, ci din cei ce covîrşesc firea omenească.

Acelea văzîndu-l că se bucură foarte mult de vederea lor, l-au cuprins cu dragoste. Apoi, întrebîndu-le el: “Cine sînteţi şi de unde aţi venit?” Cea dintîi i-a spus că este curăţia, iar a doua s-a numit înfrînarea şi spunea că stau înaintea scaunului Împăratului slavei Hristos şi de frumuseţile cereştilor fecioare se îndulcesc. Şi-i ziseră: “Fii de un gînd cu noi, uneşte mintea ta cu mintea noastră, ca pe tine strălucit să te înălţăm la cer, în lumina cea aleasă, şi aproape de lumina cea fără de moarte a Treimii să te punem”. Acestea zicîndu-i, s-au înălţat la cer, precum cu nişte aripi zburînd în sus. Iar tînărul Grigorie le petrecea cu ochiul plin de dragoste, pînă ce au intrat în cele cereşti, apoi deşteptîndu-se, şi-a simţit inima sa plină de negrăită plăcere şi veselie. Şi dintr-acea vreme s-a aprins cu duhul, spre paza cea cu osîrdie a fecioriei sale, pe care cu multă înfrînare se sîrguia a o păzi, fugind de toată hrana dulce, de beţii, şi de îmbuibări.

După naşterea Sfîntului Grigorie, fericita Nona a mai născut şi alt fiu, anume Chesarie, şi o fiică, Gorgonia, pe care i-a crescut tot în dreapta credinţă şi învăţătura cărţii. Iar fericitul Grigorie vrînd să se deprindă desăvîrşit cu frumoasa vorbire retoricească, filosofia scolasticească, şi cu toată înţelepciunea elinească cea din afară, s-a dus mai întîi în Cezareea Capadociei, şi acolo petrecînd cu cei mai aleşi şi mai învăţaţi dascăli, s-a deprins în puţină vreme din destul la învăţături; mai întîi că era foarte isteţ la minte, şi al doilea, avea multă sîrguinţă, şi s-a ostenit peste măsură. Iar după ce a stat destulă vreme în Cezareea Capadociei, a plecat în Palestina, unde erau într-acea vreme vestite învăţături şi avea acolo dascăl pe Fespesie retorul. Apoi s-a dus în Alexandria, adunînd de la mulţi bărbaţi comoara înţelepciunii şi cu înţelepciunea îmbogăţindu-se.

După aceasta, vrînd să meargă în Atena, s-a suit într-o corabie cu oameni necredincioşi. Plutind el pe noianul mării, s-a ridicat o mare furtună, încît toţi plîngeau deznădăjduindu-se de viaţa lor şi de moartea cea trupească; atunci Grigorie temîndu-se de moartea cea sufletească, plîngea, de vreme ce nu era botezat, ci era numai catehumen; şi îşi aducea aminte de minunile lui Dumnezeu ce s-au făcut demult cu trecerea lui Israil prin Marea Roşie, apoi de mîntuirea proorocului Iona din pîntecele chitului; şi se ruga lui Dumnezeu cu tînguire, ca să-i izbăvească de înecare. Această primejdie provenită din învăluirile mării, s-a descoperit părinţilor lui în vis, care îndată stînd la rugăciune, vărsau lacrimi fierbinţi către Dumnezeu, cerînd ajutor pentru fiul lor ce înota în mare.

Dumnezeu, păzind pe robul său Grigorie spre folosul altora şi pregătindu-l spre întărirea Bisericii, a îmblînzit acea sălbatică învăluire, a certat furtuna şi valurile şi s-a făcut linişte pe mare. Şi toţi cei din corabie, văzîndu-se mai presus de nădejde mîntuiţi de înecare şi scăpaţi ca din ghearele morţii, au preamărit pe Hristos Dumnezeu; pentru că ştiau, că prin chemarea numelui Celui Atotputernic şi cu rugăciunea lui Grigorie s-a alinat marea. Apoi, un tînăr din cei ce împreună pluteau, care era cunoscut şi iubit de sfînt, a văzut noaptea, în vremea furtunii, pe maica lui Grigorie, fericita Nona, umblînd pe mare, apucînd corabia, cînd se afunda, şi tîrînd-o la uscat; şi a spus la toţi acea vedenie, după ce s-a făcut alinare şi toţi au mărturisit că este ajutător Dumnezeul lui Grigorie; au mulţumit şi au crezut în El.

Tatăl lui Grigorie, rugîndu-se în Nazianz pentru fiul său Grigorie, iar după rugăciune adormind, i s-a arătat iarăşi altă vedenie, şi anume: a văzut un diavol pregătind pierzarea lui Grigorie pe mare, iar Grigorie l-a apucat cu mîinile şi l-a biruit pe diavol. Dintr-această vedenie a cunoscut tatăl mîntuirea lui Grigorie de înecare şi a dat lui Dumnezeu mulţumire, împreună cu soţia sa.

Grigorie, după aceea plutind fără primejdie, a ajuns la Atena, şi acolo petrecînd în învăţătura cea din afară, a fost la toţi de mirare, pentru ascuţimea minţii sale şi pentru viaţa cea plină de înţelepciune. Apoi, nu după mult, a mers la Atena şi Sfîntul Vasile, pentru învăţătura înţelepciunii. Şi erau amîndoi, Grigorie şi Vasile, adevăraţi prieteni şi împreună vieţuitori. Una le era lor casa şi hrana, unul le era duhul şi aceleaşi obiceiurile, ca ale unor fraţi de o mamă. Deci, erau amîndoi cinstiţi în Atena, căci în puţină vreme au întrecut pe dascălii lor şi ucenicii s-au făcut dascăli dascălilor lor.

În acel timp Constanţiu, fiul marelui Constantin, împărăţea peste Roma şi peste greci (337-361), iar Iulian care mai pe urmă a fost împărat (361-363) şi depărtat de la Dumnezeu, învăţa cu ei filosofia, la Atena. De aceea, adeseori zicea Grigorie: “O! cît de mare răutate hrăneşte pămîntul Romei şi al grecilor!”, pentru că vedea mai înainte ceea ce avea să se întîmple.

Deci, petrecînd Grigorie şi Vasile ani destui în Atena, şi trecînd toată învăţătura desăvîrşit, chiar şi mai presus de toată înţelepciunea atenienilor, Vasile s-a dus în Egipt, la părinţii insuflaţi, ca să înveţe înţelepciunea cea duhovnicească, precum scrie în viaţa lui. Iar Grigorie a fost ţinut de atenieni prin rugăminte şi puţin după Vasile stînd acolo, a auzit că tatăl lui a fost ales episcop în Nazianz.

Deci, nezăbovind, s-a întors de acolo în patria tatălui său, după treizeci de ani de la naşterea sa şi a primit Sfîntul Botez chiar din mîinile tatălui său, dar voia ca îndată să se lepede de lume, să se ducă în pustie; însă oprindu-se de tatăl său, petrecea lîngă dînsul, acasă. Şi şi-a pus rînduială ca niciodată să nu se jure, nici să cheme numele lui Dumnezeu în deşert, şi a păzit aceasta pînă la sfîrşitul vieţii sale; neîncetat stătea la citirea dumnezeieştilor cărţi, apoi, în gîndirea de Dumnezeu petrecînd ziua şi noaptea, de multe ori vedea pe Hristos în vedenie.

După aceea, tatăl său cu sila l-a sfinţit ca preot şi încă voia ca să-l facă şi episcop, dar Sfîntul Grigorie neprimind o vrednicie şi cinste ca aceea, şi liniştea monahicească dorind-o, a fugit în taină şi a mers la prietenul său, Sfîntul Vasile; care şi el era acum preot şi avea în Pont o mînăstire cu o mulţime de monahi şi care a scris din Pont către Grigorie, cu dragoste chemîndu-l la sine. Deci, iarăşi amîndoi, ca mai înainte în Atena, au început a vieţui împreună, unul pe altul avînd ca model de fapte bune şi unul altuia urmînd. Deci, au scris împreună pustnicescul aşezămînt al monahilor, petrecînd acolo Sfîntul Grigorie cu Sfîntul Vasile, vreme destulă.

Murind Chesarie, fratele lui Grigorie, plîngeau părinţii foarte mult după dînsul. Atunci a scris tatăl către Grigorie cu lacrimi, îndemnîndu-l să se întoarcă la dînsul, să-i ajute la bătrîneţe; iar fericitul Grigorie, pe de o parte voind a asculta pe tatăl său, iar pe de alta, văzînd nevoia Bisericii, căci atunci Biserica era foarte tulburată de eresul lui Arie, de care şi tatăl lui Grigorie, fiindcă era neînvăţat, se vătămase în parte, a mers iarăşi din Pont în Nazianz şi ajuta pe bătrînul său tată în lucrurile bisericeşti şi în rînduielile casei, spunîndu-i despre rătăcirea lui Arie şi întărindu-l în dreapta credinţă.

După moartea împăratului Constanţiu, fiul lui Constantin, luînd împărăţia Iulian, s-a împlinit despre dînsul proorocia lui Grigorie; căci mare răutate a făcut nelegiuitul acela, lepădîndu-se de Hristos şi ridicînd prigonire asupra Bisericii Lui. Aceluia se împotrivea Sfîntul Grigorie cu multe şi înţelepte scrisori ale sale, văzîndu-i rătăcirea şi pierzătoarea înşelăciune idolească, cum şi basmele elineşti cele mincinoase. Nu mult după aceea, murind acel rău călcător de lege, după dînsul a luat împărăţia dreptcredinciosul creştin Iovian (363-364), iarăşi a înflorit credinţa lui Hristos.

Iar după Iovian, urmînd la împărăţie Valens arianul(364-378) şi pe mulţi vătămîndu-i cu credinţa cea rea, a tulburat Biserica lui Hristos; pentru că acum şi arhiepiscopul Eusebiu, fiind neiscusit în Scriptura cea dumnezeiască, a început a se clătina cu mintea, îndoindu-se de dreapta credinţă. De aceasta Sfîntul Grigorie a scris către dînsul, sfătuindu-l să roage pe Sfîntul Vasile, ca să se întoarcă din Pont în Cezareea, spre a fi ajutor împotriva celor răucredincioşi. Deci, a scris Sfîntului Vasile, sfătuindu-l prieteneşte şi rugîndu-l ca, nepomenind mînia cea mai dinainte a lui Eusebiu asupra lui, să meargă în Cezareea, şi să ajute celor fără de ajutor, iar Biserica cea clătinată de arieni, iarăşi să o întărească. Astfel, Sfîntul Grigorie, făcînd pace între Eusebiu arhiepiscopul şi Sfîntul Vasile, prin scrisorile sale, a ajutat Sfîntului Vasile la întoarcerea în Cezareea Capadociei. Deci, îndată, prin venirea aceluia, arienii au fost ruşinaţi, încît unii au tăcut, iar alţii au fugit. Iar arhiepiscopul Eusebiu se bucura de Sfîntul Vasile şi, în dragoste cu dînsul vieţuind, s-a sfîrşit; iar în locul lui a fost ridicat la scaun de cei dreptcredincioşi, marele Vasile, chiar nevrînd. Iar cei răucredincioşi neîngăduind aceasta şi cu zavistie pornindu-se, au făcut ca cetatea Tiana să se despartă de Cezareea, pentru că în Tiana era episcop Antim, care se făţărnicea că este dreptcredincios, dar cu fapta era eretic.

Acela cu alţi episcopi, de un gînd cu sine, deosebindu-se de Vasile, s-a făcut mitropolit al Tianei; şi a făcut ca partea aceea a Capadociei să se despartă în două; s-au făcut apoi multe certuri acolo pentru despărţirea eparhiei. Văzînd Sfîntul Vasile luate din eparhia sa cîteva cetăţi şi sate, a socotit astfel: era între Cezareea şi între Tiana o cetate mică, Sasima, în aceea Sfîntul Vasile voia să aşeze noul scaun de episcopie şi să pună acolo un bărbat drept-credincios; pentru că nădăjduia ca astfel să potolească şi certurile, şi sufletele multora întru dreaptă credinţă să le păzească. Însă neavînd bărbat iscusit, a trimis la Sfîntul Grigorie prietenul său, rugîndu-l să primească sfinţirea episcopiei la scaunul cel din Sasima; pentru că nimeni nu era mai bun acolo, să întărească dreapta credinţă, precum era el.

Sfîntul Grigorie i-a scris, lepădîndu-se de ea cu totul; dar Vasile scriind de multe ori către dînsul şi necîştigîndu-şi dorirea, s-a sculat şi a mers singur în cetatea Nazianz, unde, sfătuindu-se cu bătrînul Grigorie, episcopul Nazianzului, adică cu tatăl lui Grigorie, Vasile şi bătrînul Grigorie, au silit pe Grigorie fiul, să primească sfinţirea arhierească; deci, a fost pus cu sila episcop al cetăţii Sasimei. De care lucru înştiinţîndu-se Antim, mitropolitul Tianiei, care trăgea Sasima spre hotarul său, a dus acolo putere de oaste, ca să nu lase pe Grigorie la scaun şi străjuia drumurile venirii lui. Sfîntul Grigorie venind acolo şi înştiinţîndu-se despre răutatea lui Antim şi despre puterea ostaşilor, s-a dus într-o mînăstire, unde slujea bolnavilor; apoi s-a sălăşluit în pustie, la dorita lui linişte.

După cîtăva vreme însă, iarăşi prin părinteasca rugăciune s-a întors în Nazianz, pentru că părinţii lui îmbătrîniseră şi le trebuia la bătrîneţe ajutor de la dînsul, fiindcă ei nu mai aveau alţi fii, afară de acesta singur, pentru că Chesarie, celălalt fiu al lor, murise; precum despre aceea mai înainte s-a pomenit. Asemenea şi fiica Gorgonia acum trecuse din cele de aici, şi acolo îngropară pe sora lor. Sfîntul Grigorie cu cuvinte alese a cinstit-o; şi rămăsese singur la părinţi, ca o lumină a ochilor, şi nu era cu putinţă ca să nu asculte pe părinţii lui, ci era dator să le slujească la bătrîneţile lor, şi apoi, sfîrşindu-se ei, să-i dea obişnuitei îngropări.

Întorcîndu-se iarăşi Sfîntul Grigorie din pustie în Nazianz, Grigorie, tatăl lui, slăbind acum cu bătrîneţea, a voit ca, în viaţă fiind, să aşeze pe fiul său Grigorie ca episcop al Nazianzului; pentru care nu numai cu îndemnări şi cu rugăminte, ci şi cu jurăminte silea pe fiul său; iar el de grija pentru bisericeştile rînduieli, nu se lepăda, supunîndu-se la porunca tatălui său, dar scaunul episcopiei nu voia nicidecum să-l primească. “Nu este cu putinţă mie, o! părinte, neplecat fiind tu din viaţa aceasta, ci fiind viu, ca să primesc scaunul tău”. Iar tatăl nemaisupărîndu-l pentru luarea scaunului, ci numai grija pentru Biserică punînd asupra lui, i-a zis: “Viu fiind eu, o! fiul meu, să fii toiag bătrîneţilor mele, iar după ducerea mea, vei face precum îţi va fi plăcerea!”

Nu mult după aceasta s-a sfîrşit Grigorie, episcopul Nazianzului, tatăl Sfîntului Grigorie, avînd pe scaunul episcopiei 45 de ani. Deci a vieţuit 100 de ani de la naşterea sa, şi a fost îngropat cu cinste, venind şi Sfîntul Vasile cel Mare la îngroparea lui. Şi a rămas între cei vii numai Nona, maica Sfîntului Grigorie, prietenul lui Vasile; dar nu după multă vreme şi aceea s-a odihnit întru Domnul, asemenea fiind de o sută de ani.

Îngropînd Sfîntul Grigorie pe ai săi sfinţi părinţi, s-a uşurat de grija pentru dînşii; apoi, vrînd să scape şi de tulburare, de vreme ce îl silea poporul ca, după tatăl său, el să primească scaunul episcopiei, s-a dus în taină în Seleucia şi petrecea lîngă biserica Sfintei celei dintîi Muceniţe Tecla. De acolo, fiind chemat cu rugămintea prietenească a marelui Vasile, a primit grija pentru casele de străini şi de bolniţe; pentru că Sfîntul Vasile zidind case spre odihna celor ce nu aveau unde să-şi plece capul, aduna pe săraci şi bolnavi, văduvele, sărmanii şi străinii acolo, şi de hrana cea rînduită lor îngrijindu-se, a încredinţat iubitului său prieten grija pentru dînşii. Şi era Sfîntul Grigorie hrănitorul săracilor, sprijinitorul bolnavilor şi odihnitorul străinilor.

Într-acea vreme fiind tulburată Biserica lui Dumnezeu de eresul arienilor, încă de mulţi ani, ca o hidră cu nouă capete, vătăma pe mulţi; iar acum se mai ivise şi eresul lui Macedonie, hulitorul împotriva Sfîntului Duh. Pentru că arienii mărturiseau pe Tatăl că este Dumnezeu necreat mai înainte de veci, iar pe Fiul creat, nu de o fiinţă cu Tatăl; iar macedonienii mărturiseau pe Fiul întocmai cu Tatăl şi huleau pe Sfîntul Duh. Unii dintr-înşii numindu-L a fi făptură, nu Dumnezeu, şi nu-L preamăreau pe El; deci îi numea Sfîntul Grigorie semiarieni, ca cei ce cinsteau pe Fiul, iar pe Sfîntul Duh nu-L cinsteau. Şi se înmulţea acel eres mai mult în Constantinopol.

Apoi, cu sfatul de obşte al Sfîntului marelui Vasile şi al altor mulţi credincioşi şi episcopi, Sfîntul Grigorie, ca un bărbat înţelept şi puternic la cuvînt, a fost îndemnat să meargă la Bizanţ, pentru biruirea învăţăturii celei eretice şi pentru apărarea dogmelor celor drepte ale sfintei credinţe. Dar mai înainte de a merge la Bizanţ, Sfîntul Vasile cel Mare îmbolnăvindu-se, s-a sfîrşit; şi aşa s-a stins luminătorul a toată lumea. Pentru care Sfîntul Grigorie, plîngînd mult şi cu cuvînt frumos cinstindu-l, a luat calea ce era înaintea lui şi ajungînd la Bizanţ, cetatea cea împărătească, l-au primit drept-credincioşii cu bucurie. Acolo a aflat Biserica lui Hristos împuţinată şi numărul credincioşilor lesne de numărat; de vreme ce, cea mai mare parte a cetăţii se dusese pe urma eresului şi toate bisericile lui Dumnezeu cele mari şi frumoase le ţineau ereticii; numai una mică şi veche, a Sfîntei Anastasia, nebăgată în seamă de dînşii, era lăsată dreptcredincioşilor.

Drept aceea, Sfîntul Grigorie îndată înarmîndu-se împotriva ereticilor cu praştia cuvîntului lui Dumnezeu – precum odinioară David împotriva Filistenilor -, biruia întrebările şi dogmele lor, pe care le rupea ca pe nişte pînze de păianjen; şi în toate zilele întorcea pe mulţi de la credinţa cea rea către dreapta credinţă; apoi, cu cuvintele cele înţelepte şi insuflate de Dumnezeu, în puţină vreme a înmulţit atît de mult Biserica lui Hristos, încît nu era cu putinţă a se număra. Iar numărul ereticilor se împuţina din zi în zi şi se împlinea ceea ce se scrisese în Sfînta Scriptură despre casa lui David şi a lui Saul: casa lui David se înălţa şi se întărea, iar casa lui Saul slăbea.

Neîncetînd răutatea arienilor şi a macedonenilor, s-a ridicat un eretic nou din Siria, cu numele Apolinarie, care înţelegea rău întruparea Domnului, propovăduind-o a fi neadevărată, ca şi cum Hristos n-ar fi luat suflet, şi că în loc de suflet, avea dumnezeirea. Apoi, fiind bun vorbitor ereticul acela şi iscusit în înţelepciunea elinească, pe mulţi a înşelat cu eresul său; iar ucenicii lui străbăteau pămîntul, vînînd pe cei neînvăţaţi şi atrăgîndu-i la pierzare, ca cu o undiţă. Iar bunul nevoitor, Sfîntul Grigorie, avea iarăşi mare nevoinţă, luptîndu-se cu ereticii aceia şi cu cei căzuţi din dreapta credinţă, învăţîndu-i, rugîndu-i, şi pe unii păzindu-i în credinţă, iar pe alţii ridicîndu-i din cădere. Iar ucenicii lui Apolinarie, înconjurînd poporul, cleveteau pe Sfîntul Grigorie, ca şi cum Hristos ar fi despărţit în doi fii; apoi, mereu semănînd o clevetire ca aceea, a pornit pe popor spre mînie şi răutate împotriva Sfîntului Grigorie, pentru că şi picăturile de apă picînd, adeseori, găuresc piatra.

Deci, cei ce nu puteau să priceapă meşteşugul cuvintelor eretice şi să înţeleagă adîncul tainelor lui Hristos, lupii şi ereticii erau crezuţi şi cinstiţi, în locul păstorilor şi bunilor învăţători; iar păstorul cel ce învăţa adevărul, se socotea ca un lup şi eretic. Şi făcînd gîlceavă, aruncau pietre asupra sfîntului, ca şi altădată iudeii asupra Sfîntului întîiului Mucenic Ştefan, căci Dumnezeu a acoperit pe plăcutul său. Dar neîndestulîndu-se cu răutatea lor, l-au prins ca fiarele şi l-au adus înaintea judecăţii eparhului cetăţii, ca pe un tulburător şi pricinuitor de gîlceavă şi de zavistie.

Dar sfîntul, nefiind vinovat de nici o răutate, ci fiind blînd şi smerit cu inima, într-atîta primejdie şi năvălire de popor, zicea către Dumnezeu: În numele Tău, Hristoase, de voi merge chiar prin mijlocul umbrei morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti. Iar eparhul ştiindu-i nevinovăţia şi văzînd răutatea omenească cea nedreaptă, l-a lăsat liber; şi a ieşit mucenicul fără răni şi fără bătaie, ca un purtător de cunună, fără lovituri, avînd totuşi voinţă să pătimească pentru Hristos.

Cu nişte nevoinţe ca acestea şi cu lupta cea mare cu ereticii, strălucind Sfîntul Grigorie, s-a făcut cunoscut tuturor; dar înţelepciunea lui era slăvită pretutindeni, şi a fost chemat de toată Sfînta Biserică cu un nume nou “Teologul”, adică “Cuvîntătorul de Dumnezeu”, asemenea celui mai vechi cuvîntător, adică Sfîntului şi iubitului Ioan, ucenic al lui Hristos. Această numire de “Cuvîntător de Dumnezeu”, măcar că se dă de obşte tuturor celor mai mari învăţători şi arhierei, pentru că toţi au predicat cu dreapta credinţă Sfînta Treime; însă Sfîntului Grigorie i s-a dat într-un chip mai ales, adică să se numească “Cuvîntător de Dumnezeu”, spre semn de biruinţă asupra acelor atît de mari şi de mulţi eretici; şi de atunci au început toţi a-l chema “Cuvîntător de Dumnezeu”.

Deci, era foarte iubit de cei dreptcredincioşi şi toată mulţimea voia să-l aibă patriarh. Chiar şi Petru, patriarhul Alexandriei, care a luat scaunul după marele Atanasie, a scris acestui mare Sfînt Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, încredinţîndu-i scaunul cetăţii lui Constantin (379-381) ca unui păstor vrednic şi ca celui ce multe osteneli a suferit pentru Biserica lui Hristos. Dar îndată i s-a făcut împiedicare de oamenii cei răi în acest chip.

Era în Constantinopol unul din filosofii elini, anume Maxim, de neam egiptean, meşter în răutate, tare viclean şi înşelător. Acela venind la fericitul păstor Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, a lepădat nedumnezeirea elinească şi fiind botezat, s-a unit cu Sfînta Biserică; dar vieţuia cu vicleşug, acoperindu-se făţărniceşte cu cucernicia, ca şi cu o haină de oaie, iar înăuntru era lup; care lucru a fost descoperit mai pe urmă. Iar arhiereul lui Dumnezeu Grigorie, neştiindu-i vicleşugul lui şi întoarcerea de la păgînătate spre creştinătate socotind-o dreaptă, l-a făcut locuitor sub un acoperămînt cu el; el însă, urmînd lui Iuda, a gîndit să se depărteze de părintele şi învăţătorul său şi să ridice război asupra lui şi luînd ajutător al scornirii sale pe un prezbiter oarecare, netemător de Dumnezeu şi iscusit a ţese vicleşuguri. Cu acela a început cu vicleşug a se îngriji în taină cum ar putea să răpească scaunul patriarhiei Constantinopolului. Dar de vreme ce la un lucru ca acesta era trebuinţă nu de puţin aur, adică cu plată şi cu daruri să înduplece pe mulţi la împlinirea gîndului său, de aceea pentru aur se îngrijea mai întîi, şi cu sporirea satanei şi-a cîştigat dorinţa în acest chip.

A venit în Bizanţ un prezbiter din insula Tasos, aducînd aur mult; voia să cumpere pentru o zidire oarecare lespezi de marmură, care se aduceau de la Procones; pe acela înşelîndu-l cu mari făgăduinţe, au luat aur destul, să le ajungă pentru săvîrşirea vicleşugului scornit şi au trimis în taină la Alexandria multe şi mari daruri lui Petru patriarhul, episcopilor şi clericilor de lîngă dînsul, rugîndu-l foarte mult să-i trimită la Bizanţ pe episcopii săi şi prin ei să ridice pe Maxim la scaunul patriarhiei. Petru amăgindu-se cu darurile, ca şi cum ar fi uitat de scrisoarea sa mai înainte către Sfîntul Grigorie, s-a învoit îndată la rugămintea lor şi nezăbovind episcopii cei trimişi de dînsul, au venit din Egipt în Constantinopol, nespunînd nimănui scopul lor, nici păstorului, nici clerului, nici la vreunul din boieri; iar în vremea cîntării Utreniei, au intrat în biserică cu Maxim (Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, fiind cuprins de boală trupească în acea vreme) şi voiau să-l sfinţească pe Maxim ca arhiepiscop.

Înştiinţîndu-se aceasta îndată la toţi, degrabă s-au adunat prezbiterii, clericii şi popor mult, nu numai credincioşi, ci şi eretici, pentru că toţi, mirîndu-se de acea răutate tăinută şi de hirotonia cea fără de rînduială, s-au aprins de mînie, şi strigau contra episcopilor ce veniseră, oprindu-i cu totul de la acel lucru nedrept cu adevărat. Iar ei cu ruşine ieşind din biserică, au intrat în casa unui om, şi acolo, făcînd sfinţirea cea fără de lege, au propovăduit pe Maxim ca patriarh al Constantinopolului (380-381), avînd ajutor pe unii din clerici şi mireni, din care unii din greşeală erau despărţiţi de Biserică, alţii pentru plată, iar alţii prin făgăduinţă de daruri şi de cinstire erau înşelaţi; se ţineau lîngă Maxim, întărindu-l în ascuns. Iar cei mai mulţi şi mai cinstiţi cetăţeni aprinzîndu-se, defăimau cu negrăite ocări şi dosădiri pe Maxim; dar şi pe Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu îl prihăneau că a primit pe un om ca acela să vieţuiască în casă cu dînsul şi că de prieteşugul său l-a învrednicit.

Sfîntul răspundea către dînşii, zicînd: “Nu vă mîniaţi asupra mea, o! bărbaţilor, că bine i-am făcut aceluia, nevăzîndu-i mai înainte răutatea lui; pentru că nu sîntem vinovaţi de aceasta, cînd nu cunoaştem mai înainte răutatea cuiva. Pentru că lucrul lui Dumnezeu este ca să ştie tainele omeneşti cele dinăuntru. Iar pe lîngă aceasta, au nu prin lege ni se porunceşte ca să deschidem părinteşte şi cu dragoste mila noastră, la cel ce vine? Căci, zice Domnul: Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară. Mare lucru mi-a fost dat să văd, căci de la elineasca închinare de idoli, Maxim a fost adus la Botez şi în loc de slujitor al lui Heracles, s-a făcut slujitor al Sfintei Treimi, şi se arăta îmbunătăţit, deşi cu făţărnicie, precum acum s-a vădit făţărnicia şi răutatea lui; şi nu este al nostru lucru ca să cercetăm tainele acestea; pentru că nu intră în omeneştile gîndiri, nici ştim ce va să fie, fără numai cînd Dumnezeu ni le va descoperi. Noi numai la faţă căutăm, iar Dumnezeu în inimă”.

Cu nişte cuvinte ca acestea potolindu-se poporul, cu mai multă dragoste s-a lipit de Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu. Iar Maxim luîndu-şi soborul episcopilor celor din Egipt, care-l puseseră arhiereu, s-a dus la dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Mare (379-395), fiind el atunci cu oastea în Tesalonic, de care apropiindu-se, cerea scaunul Constantinopolului. Căci de vreme ce ticălosul nu avea putere de la bisericeştile rînduieli, s-a gîndit să aibă prin poruncă împărătească stăpînirea ocîrmuirii bisericeşti, vrînd mai ales să domnească decît să păstorească.

De aceea, dreptcredinciosul împărat, cu mare mînie şi îngrozire a izgonit de la dînsul pe Maxim şi pe episcopii care veniseră cu dînsul. Şi au plecat toţi în Alexandria, unde Maxim a început a face răutate. Căci cu mult aur umplînd mîinile clericilor Bisericii din Alexandria, cu îndrăzneală şi fără ruşine zicea către patriarhul Petru: “Sau să mijlociţi scaunul Constantinopolului sau, de nu, de la al tău nu mă voi depărta”. Şi săpa groapa patriarhului prin viclene meşteşugiri şi ar fi săvîrşit răutatea sa, de nu s-ar fi înştiinţat despre aceea eparhul Alexandriei. Acela temîndu-se ca să nu se ridice vreo tulburare în popor, a izgonit cu necinste pe Maxim din cetatea Alexandria.

Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, fiind cuprins în Bizanţ de o boală trupească, s-a lepădat de grija pentru ocîrmuirea Bisericii Bizanţului, voind să se ducă la casa sa părintească din Nazianz. Şi a făcut către popor cuvîntul cel de pe urmă, învăţînd să păzească credinţa fără de prihănire şi să facă lucruri bune. Iar poporul înţelegînd că vrea să se ducă, şi-a ridicat glasul şi toţi plîngeau, zicînd cu o gură: “O! părinte, plecînd de la noi, duci cu tine şi pe Sfînta Treime; căci, fără de tine nu va fi întru această cetate dreaptă credinţă”.

Un glas ca acesta şi plîngerea poporului auzind Sfîntul Grigorie, a părăsit scopul său şi a făgăduit să petreacă cu ei pînă ce va fi venirea episcopilor. Pentru că era aşteptare ca, adunîndu-se episcopii, să aleagă la patriarhie un bărbat vrednic. Deci, pe acela îl aştepta sfîntul, căci dacă ar fi văzut pe scaun un păstor drept-credincios, putea să se ducă întru ale sale.

În vremea aceea, dreptcredinciosul împărat Teodosie avea război cu barbarii, pe care biruindu-i, a venit în Constantinopol cu bucurie. Atunci ţineau Biserica cea sobornicească arienii, avînd patriarh pe Demofil (370-379). Iar credincioşii, precum mai înainte s-a zis, aveau o biserică mică şi veche, a Sfintei Anastasia. Deci, chemînd împăratul pe Demofil, îl îndemna, ca să primească mărturisirea cea dreaptă, iar de nu, apoi să se depărteze de la locul său. Iar Demofil împietrit fiind cu inima, a preferat să se lipsească de scaun, decît să se depărteze de la credinţa lui cea rea.

Atunci împăratul a dat Sfîntului Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu şi adunării celei dreptcredincioase, soborniceasca biserică, pe care arienii de patruzeci de ani o ţineau, cum şi celelalte biserici. Şi cînd arhiereul lui Dumnezeu a vrut să intre în biserică cu clerul şi poporul, mulţimea arienilor înarmîndu-se ca la război, stăteau lîngă biserică, oprind intrarea credincioşilor; iar pe sfînt îl îngrozea cu moartea, apoi a momit un tînăr îndrăzneţ şi voinic, ca, apropiindu-se în taină de Grigorie, să-i înfigă sabia în pîntece.

Atunci s-a făcut tulburare şi gîlceavă de arieni; şi cu adevărat ar fi făcut acel rău sfîntului, dacă n-ar fi venit împăratul şi n-ar fi dus singur în biserică pe sfîntul arhiereu. Deci, poporul celor drept-credincioşi, cu mare bucurie şi veselie a înălţat glasuri de laudă şi slavă lui Dumnezeu, vărsînd lacrimi de bucurie, ridicînd şi mîinile în sus, căci bisericile după atîţia ani, iarăşi şi-au dobîndit a lor sfinţenie; iar către împărat striga cu o gură să pună pe scaunul patriarhiei pe Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu. Iar sfîntul neputînd singur să strige împotriva strigării poporului, cu mare glas, căci nu avea tărie din pricina bolilor trupeşti, a strigat printr-un oarecare cleric: “O! fiilor, acum este vremea de mulţumire şi de laudă lui Dumnezeu, Unul în Treime, pentru că ne-a ajutat, ca iarăşi să primim a noastră biserică; pentru aceasta acum să preamărim bunătatea Lui cea multă; iar pentru scaunul patriarhiei, vom rîndui mai pe urmă altă vreme”. Un răspuns ca acesta al arhiereului auzindu-l poporul, a încetat de a mai striga; şi după săvîrşirea Sfintei Liturghii, s-au dus lăudîndu-L pe Dumnezeu, iar arienii au tăcut ruşinaţi.

Binecredinciosul împărat Teodosie, foarte mult cinstea pe Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, ca pe un tată al său; dar el se ducea mai rar la împăratul, aducîndu-şi aminte de cuvintele lui Solomon, care zic: Rar adu-ţi piciorul înăuntru la prietenul tău, ca nu cumva săturîndu-se de tine, să te urască. Iar sîrguinţa sfîntului era ca de-a pururea să înveţe pe popor, să cerceteze pe cei bolnavi şi să-i tămăduiască, să ajute năpăstuiţilor, să sprijinească pe cei neputincioşi şi să-şi cureţe turma sa de vătămările eretice. Ieşea uneori la sat, iubind liniştea şi tămăduind puţin prin odihnă bolile sale cele dese, ca trupul lui să nu slăbească de celelalte osteneli. Apoi, stăpînind mari averi bisericeşti, nici un ban nu şi-a oprit sieşi şi nici nu cerceta pe iconomii bisericeşti, cît au adunat şi cît au cheltuit; pentru că lucrul acela nu-l socotea că este al episcopului, ci al boierilor. Pe toţi îndemna să-şi păzească conştiinţa curată pentru Dumnezeu.

Apoi, slăbind de ostenelile cele de-a pururea şi de bătrîneţe, s-a îmbolnăvit odată şi zăcea la pat; de care lucru înştiinţîndu-se poporul, au venit să-l cerceteze, iar el şezînd în pat, întreba: “Ce voiţi, fiilor? Care este pricina venirii voastre la mine?”. Iar aceia, închinîndu-se, îi aduceau mulţumire pentru ostenelile lui cele multe; căci a curăţat cetatea de eresuri şi a întors iarăşi la dreapta credinţă sfintele biserici, pe care de mulţi ani le ţineau arienii; că atît de mult bine a făcut tuturor, prin învăţătură şi prin păstoresca grijă cea pentru toţi; iar după aceea îi ziceau: “Acum, o! părinte, de te vei duce la Dumnezeu, să te rogi pentru turma ta, pentru binecredinciosul împărat şi pentru toată Biserica”. Dar sfîntul spunîndu-le că boala sa nu este spre moarte şi învăţîndu-i după obicei, i-a slobozit.

Ieşind aceia, a rămas un tînăr, care stînd la picioarele sfîntului, cu lacrimi şi cu tînguire îl ruga, să-i ierte greşeala. Iar sfîntul întrebîndu-l care este greşeala lui, tînărul nu răspundea nimic, ci numai se tînguia şi cerea iertăciune. Iar unul din cei ce sta înaintea lui a zis: “Acesta este ucenicul tău, o! părinte, care prin îndemnarea ereticească a vrut să înfigă sabia în pîntecele tău, dar Hristos te-a apărat; deci, acum iată se căieşte şi cere iertăciune”.

Sfîntul a zis tînărului: “Domnul nostru Iisus Hristos să-ţi fie milostiv, o! iubite, şi să-ţi ierte greşeala, dar de acum să fii al nostru; lasă-ţi eresul şi apropie-te de Hristos Dumnezeu şi slujeşte Aceluia cu credinţă”. Şi astfel a liberat cu iertăciune pe tînărul acela; de care lucru înştiinţîndu-se toată cetatea şi minunîndu-se de bunătatea lui, cu mai multă dragoste s-au aprins de dînsul.

După aceasta, au început a se aduna episcopii în Bizanţ, pe de o parte pentru alegerea patriarhului cetăţii împărăteşti, iar pe de alta ca eresurile, prin al doilea sinod din toată lumea, să le dea anatemei. Şi adunîndu-se episcopi credincioşi, 150, printre care era începător Sfîntul Meletie antiohianul; atunci, Sfîntul Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, chiar şi nevrînd, fiind bolnav şi plîngînd, a fost pus pe scaunul patriarhiei, rugîndu-l împăratul şi tot poporul. Apoi nu multe zile trecînd, preasfinţitul Meletie, patriarhul Antiohiei (360-381) îmbolnăvindu-se, s-a dus către Domnul.

Atunci au venit îndată episcopii din Egipt şi din Macedonia şi nu îngăduiau aşezarea lui Grigorie, de vreme ce fără de dînşii este ales, şi ziceau că nu după lege este punerea lui, că nu de patriarhul Alexandriei, ci de al Antiohiei este pus; pentru că scaunul Alexandriei, după al Romei era întîi, şi pe acela trebuia să se aşeze patriarhul Constantinopolului; deci, se făcuse multă neînţelegere şi gîlceavă între episcopi, unii zicînd că după dreptate este punerea lui Grigorie, iar alţii împotrivindu-se; şi aşa episcopii se gîlceveau unul cu altul.

Sfîntul Grigorie, văzînd cearta care era între episcopi pentru el, le-a ţinut în sobor o cuvîntare, zicînd: “Eu, păstori sfinţiţi şi cinstiţi, n-am poftit să am începătoria acestei Biserici a Constantinopolului; cu toate că această Biserică a crescut şi s-a întărit cu ale mele sudori şi osteneli, era destul să dăruiesc acelea lui Dumnezeu, şi de la El să aştept răsplată; totuşi dragostea turmei celei cuvîntătoare şi judecata arhiereilor cea de obşte m-au silit să primesc scaunul; acum însă aud pe mulţi că nu mă voiesc pe mine. Deci, să ştiţi, că nu caut nici bogăţii, nici scaun înalt şi cinste şi nici că doresc a mă numi patriarh al Constantinopolului; iată, fără de mîhnire, voi ieşi din episcopie; iar voi sfătuiţi-vă şi faceţi cele plăcute vouă; mie de mult îmi este plăcută pustia, pentru că cei ce mă lipsesc de scaun, nu mă lipsesc de Dumnezeu”.

Zicînd acestea, a ieşit, lăsînd casa patriarhală, şi s-a sălăşluit într-una mică, care era departe de biserică, fugind de gîlceavă şi de întrebările celor ce veneau la dînsul. Apoi, mulţi din popor alergînd la dînsul, îl rugau să se milostivească spre turma sa, să n-o lase, căci a crescut-o şi a înmulţit-o cu atîtea osteneli şi sudori; şi-i ziceau: “Dă, o! părinte, darul tău iubiţilor tăi fii, pentru care multă vreme te-ai ostenit, dăruieşte nouă şi rămăşiţa zilelor tale, ca după moartea ta, să avem trupul tău noi cei ce sîntem luminaţi prin învăţăturile tale”. Iar sfîntul, ca un părinte iubitor de fii, se înduioşa cu inima şi nu ştia ce să facă; numai se ruga lui Dumnezeu, ca să rînduiască cum e mai bine pentru turma sa.

Adunîndu-se mai mulţi episcopi, şi mai mare neunire şi gîlceavă făcînd, fericitul Grigorie, stînd în mijlocul soborului, a zis: “Bărbaţi şi împreună păstori ai sfintei turme a lui Hristos! Urît şi cu totul trist ar fi dacă învăţînd pe alţii pace, înşivă să ridicaţi război unii către alţii; căci pe alţii învăţaţi a se uni într-un cuget, iar voi înşivă sînteţi neuniţi; deci, vă rog pentru însăşi Preasfînta şi cea deofiinţă Treime, să vă uniţi unii cu alţii în bine şi cu pace, iar de sînt eu pricinuitor de dezbinare, nu sînt mai cinstit decît proorocul Iona, deci, aruncaţi-mă în mare şi va înceta dintre voi furtuna tulburărilor; căci voiesc a pătimi orice aţi voi, deşi sînt nevinovat, pentru unirea voastră într-un cuget. Din scaun scoateţi-mă, din cetate goniţi-mă, numai adevărul şi pacea, precum zice Zaharia, iubiţi-le; fiţi sănătoşi, sfinţi păstori, şi a pomeni ostenelile mele să nu încetaţi”.

Acestea zicîndu-le, ei s-au ruşinat, umilindu-se de cele zise. Iar sfîntul, ieşind din sinod şi gîndind să se întoarcă în patria sa, s-a dus la împăratul, să ceară voie a se duce întru ale sale, apoi i-a zis: “Pentru ale tale faceri de bine, pe care le-ai făcut Bisericii, o! împărate, să-ţi răsplătească Hristos, în ziua răsplătirii; iar darul pe care acum îl poftesc de la tine, preaputernicule stăpîne, să nu te îndoieşti a mi-l dărui. Nu poftesc averi, nici mă rog pentru rudeniile mele, nici voiesc acoperămînturi de mult preţ; ci doresc încetarea ostenelilor mele, ca să înceteze şi zavistia multora şi să aibă pace episcopii, prin sîrguinţa ta; alinează războiul arhiereilor, cel ce ai potolit îndrăznirea barbarilor; pe stăpînirea ta cea purtătoare de biruinţă s-o împodobeşti prin aceasta, ca adică episcopii să aibă pace şi unire între ei; şi o vor avea aceasta, de voi fi eu liberat la patria mea. Această dăruire o poftesc; acest dar desăvîrşit să-l arăţi mie”.

Deci, s-a minunat împăratul de cele grăite de sfîntul şi a lăcrimat; la fel şi boierii cei ce erau cu împăratul, pentru că toţi erau cuprinşi de mare dragoste către dînsul şi nu voiau să-l libereze. Iar el pe de o parte punînd înainte bătrîneţile şi bolile cele de-a pururi, iar pe de alta dezbinările cele ce se făceau pentru dînsul între episcopi, şi mult rugînd pe împărat, l-a înduplecat ca să nu-l oprească, ci să-l libereze unde voieşte; ca celelalte zile ale vieţii sale să le săvîrşească în pace, odihnindu-se puţin de ostenelile cele multe. Deci, fiind eliberat, i-a sărutat pe toţi şi, pace dînd oilor sale, ieşea din cetate, tot poporul petrecîndu-l şi cu mare tînguire plîngînd. Apoi, episcopii care iubeau pe Sfîntul Grigorie şi plîngeau după dînsul au ieşit din cetate, lăsînd soborul şi s-au întors fiecare la locul său, între care era Grigorie de Nissa, fratele marelui Vasile, Amfilohie al Iconiului, Evloghie al Edesei, Eladie al Cezareei, Otreie al Melitinei şi mulţi alţii. Iar soborul cel ce a rămas în Constantinopol a pus pe scaunul acela pe Nectarie.

Sfîntul Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu, mergînd în ţara Capadociei, s-a sălăşluit în satul părintesc, care se numea Arianz, şi se odihnea acolo, fiind foarte slab; totuşi nu înceta ostenelile cele pentru Dumnezeu, pentru că aflîndu-şi patria sa, Nazianzul, vătămată de eresul lui Apolinarie, a curăţit-o prin multe sfătuiri şi scrisori. Şi fiind rugat de cetăţeni ca să primească scaunul cel părintesc, n-a voit, ci pe un preot oarecare, anume Eulalie, bărbat drept-credincios şi îmbunătăţit, l-a pus episcop; iar el se liniştea în satul Arianz, unde vieţuind cîtva vreme, şi multe scrieri folositoare lăsînd, întru adînci bătrîneţe a trecut la viaţa cea neîmbătrînită, în 25 de zile ale lunii ianuarie, şi a fost îngropat cu cinste în cetatea Nazianz.

După mulţi ani, cinstitele lui moaşte le-a mutat dreptcredinciosul împărat Constantin VII Porfirogenetul (913-959) din Nazianz în Constantinopol şi le-a pus în biserica Sfinţilor Apostoli, spre ajutorul şi apărarea cetăţii şi spre mărirea lui Hristos Dumnezeu, Celui împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit, în veci. Amin.

Vieţile şi laudele sfinţilor se aseamănă cu lumina stelelor; căci precum stelele sînt întărite cu aşezarea pe cer şi toată partea cea de sub ceruri o luminează, încît acelea care se văd de indieni, nu se ascund nici de sciţi, apoi pămîntul şi marea le luminează şi îndreptează corăbiile ce plutesc, ale cărora nume deşi nu le ştim, pentru mulţimea lor, totuşi de luminoasa lor podoabă ne minunăm; astfel este şi cu luminarea sfinţilor.

Deşi sînt închise moaştele lor în morminte, însă puterile lor, în partea cea de sub cer, nefiind împrejur mărginite cu hotarele pămînteşti, ne minunăm de viaţa acelora şi de slava cu care preamăreşte Dumnezeu pe plăcuţii Lui, precum a preamărit şi pe această plăcută a Sa, Cuvioasa Xenia, a cărei viaţă minunată, spre luminarea şi chipul celor ce voiesc să slujească cu dragoste lui Dumnezeu, prin scrisoare, s-a dat neamului celui mai de pe urmă de către cei vechi, într-acest chip.

A fost în Roma cea veche un bărbat slăvit şi vestit, unul din cei mai mari senatori, care era creştin dreptcredincios şi avea numai o fiică, pe care o păzea ca pe lumina ochilor, anume Eusebia; acesteia sosindu-i vîrsta de nuntă, un boier asemenea cu cinstea de senator, a poftit pe părinţii Eusebiei ca să-i dea pe fiica lor spre însoţire fiului său. Părinţii sfătuindu-se, au logodit pe Eusebia cu acel tînăr de bun neam, care era asemenea cu cinstea şi cu bogăţia, şi au hotărît ziua în care avea să se săvîrşească legiuita nuntă; iar fecioara, fiind plină de dumnezeiasca dragoste, dorea ca Mirelui Celui nestricăcios, Care este mai frumos cu podoabă decît fiii omeneşti, lui Hristos Domnul, să se facă mireasă, prin veşnica sa feciorie; acea dorire a sa o tăinuia înaintea părinţilor, pentru că ştia, că de i-ar fi cunoscut gîndul ei, apoi nici c-ar fi voit aceasta să audă, cu totul ar fi oprit-o, cu dragostea amăgind-o, şi cu porunca silind-o spre însoţire; de vreme ce avînd pe aceea singură fiică moştenitoare a tuturor bogăţiilor lor, doreau să se mîngîie de a ei însoţire şi de fii. Fericita Eusebia avea două roabe credincioase ale ei, care din copilărie crescuseră cu dînsa şi care slujeau ei cu toată osîrdia şi dragostea. Deci, luîndu-le pe ele deosebi, le-a zis: “Voiesc să vă spun un lucru tăinuit, dar mai întîi vă jur pe Domnul Dumnezeu, să nu spuneţi nimănui cele ce veţi auzi de la mine, pentru că scopul şi dorirea inimii mele voiesc să v-o descopăr; deci, păziţi ca nimeni din cei dimprejur să nu ştie taina mea, şi voi mai bine să vă învoiţi cu mine, ca şi voi să vă mîntuiţi sufletele voastre şi să ajutaţi ticăloşiei mele”.

Iar roabele i-au zis: “Toate cîte vei porunci nouă, stăpîna noastră, le vom face, mai ales că şi sufletelor noastre are să le fie de folos înţelegerea ta; deci, gata sîntem, ca mai bine să murim pentru tine, decît să spunem cuiva ceva, despre cele ce ai să ne grăieşti”. Iar fecioara le-a zis: “Ştiţi că părinţii mei vor să mă mărite, iar mie nici prin minte nu mi-a venit cîndva să cuget aceea, adică să mă gîndesc la nuntă, şi foarte greu îmi este lucrul acesta pe care părinţii mei s-au sfătuit să-l facă; pentru că este viaţa aceasta numai umbră, fum şi vis. Deci să mă ascultaţi pe mine, să luăm de obşte viaţă curată, şi de va fi voia Domnului cu scopul meu, şi voi de vă veţi uni cu sfatul meu şi veţi păzi cele ce vă spun, apoi ce se va cădea nouă să facem, vom chibzui; dar să mă credeţi că de ar şti despre aceasta părinţii mei şi ar voi ca cu sila să mă îndemne la nuntă, apoi chiar de m-ar da focului, sabiei sau fiarelor, nicidecum nu vor putea să mă întoarcă de la scopul meu, ajutîndu-mi Dumnezeu”.

Auzind acestea, amîndouă roabele au zis: “Voia Domnului să fie, căci şi noi ne învoim cu scopul tău; şi mai bine dorim ca şi tine, stăpîna noastră, să murim cu tine decît să te vădim”. Unele ca acestea auzind fericita Eusebia de la slujnicele sale, a preamărit pe Dumnezeu; şi avînd cele trei fecioare dragoste întocmai către Hristos, gîndeau în toate zilele cum ar face, ca dorirea lor să poată ajunge întru săvîrşire; deci se rugau lui Dumnezeu să le dea sfat bun.

Iar din ziua aceea în care s-a dat pe sine întru dragostea Domnului, Eusebia sfătuindu-se la viaţă curată pe ascuns de părinţi, prin mijlocirea celor două roabe ale sale, împărţea la cei ce aveau trebuinţă, aurul, argintul şi toate lucrurile cele ce erau de preţ. Încă au mai împărţit acele roabe şi simbriile lor pe care le aveau, pregătindu-se pentru sărăcie, pentru dragostea lui Hristos; apropiindu-se ziua nunţii, fericita Eusebia sfătuindu-se cu roabele sale, şi-a schimbat noaptea îmbrăcămintea din chipul cel femeiesc în cel bărbătesc şi luînd nişte aur pentru trebuinţă, a ieşit din casă, neştiind nimeni, întîmplîndu-se uşile deschise.

Şi însemnîndu-se cu semnul Crucii, a zis către Hristos Dumnezeu: “Tu fii cu noi, Fiul lui Dumnezeu, şi arată-ne calea în care vom merge, căci pentru dragostea Ta lăsăm casa şi pe toate din ea, şi voim mai bine să ne înstrăinăm şi în necazuri să vieţuim, pe Tine dorindu-Te şi pe Tine căutîndu-Te”. Astfel ieşind din casă, s-a rugat cu lacrimi, plîngînd şi bucurîndu-se; apoi Sfînta Eusebia zicea pe cale către roabele sale: “Voi de acum să-mi fiţi surori şi eu mai vîrtos voi sluji vouă în toate zilele vieţii mele, dar, o! stăpînele mele, să defăimăm toate pentru Dumnezeu, şi să nu căutăm nimic pe pămînt, decît numai să mîntuim sufletele noastre; să fugim de grijile cele deşarte ale vieţii şi vătămătoare de suflet, şi să credem Domnului, care a zis: Toţi cei ce-şi vor lăsa pentru numele Meu, tată, mamă, casă, sau ţarini, vor lua însutit şi vor moşteni viaţa cea veşnică.Astfel, surorile mele, să ne mîntuim sufletele noastre”.

Despre acestea grăind sfînta către dînsele, s-au dus la mare şi găsind o corabie care avea să plece spre hotarele Alexandriei, au dat chiria şi s-au aşezat într-însa, apoi, fiind şi vîntul prielnic, în puţine zile au ajuns la Alexandria; iar de acolo plecînd, s-au dus într-o insulă Cos de la Halicarnas, cetatea Cariei, fiind departe la cincisprezece mii de paşi; căci alergau pretutindeni, voind să afle un loc necunoscut, ca nu cîndva să fie găsite de părinţi. Deci, petrecînd în aceea insulă mai fără frică, şi-au schimbat chipul cel bărbătesc în femeiesc şi găsind o casă mică într-un loc deosebit, vieţuiau acolo, mulţumind lui Dumnezeu, Căruia se rugau de-a pururea să le trimită un om duhovnicesc, care ar putea să le îmbrace în rînduiala monahicească şi să aibă grijă de sufletele lor.

Sfînta Eusebia sfătuia pe prietenele sale, zicîndu-le: “Mă rog vouă, surorile mele, pentru Domnul să păzim taina noastră, adică să nu spunem nimănui patria noastră şi scopul pentru care am plecat din casa părintească, şi care îmi este numele meu, ca nu cumva, după nume şi după patria mea, de unde am plecat, cercetînd părinţii mei să afle. Deci, vă jur pe Dumnezeu, ca toate acelea să le păziţi pînă la sfîrşitul vieţii mele şi să nu spuneţi nimănui nimic despre cele ce s-au făcut şi se vor face de noi. Şi de va întreba cineva de numele meu, să spuneţi că mă numesc Xenia, care se tîlcuieşte “străină”; că acum, precum mă vedeţi, mă înstrăinez, lăsîndu-mi casa şi părinţii, pentru Dumnezeu; şi de acum înainte, nici voi să nu mă mai numiţi Eusebia, ci Xenia, deoarece nu am aici cetate stătătoare, ci înstrăinîndu-mă cu voi împreună, în viaţa aceasta, caut pe cea viitoare”.

Sfînta zicînd acestea către roabele sale, ele au făgăduit să păzească toate cele poruncite lor, şi de atunci sfînta, mireasa lui Hristos, era numită Xenia, în loc de Eusebia. Odată plecîndu-şi genunchii împreună cu surorile, au început a plînge şi a grăi: “Dumnezeule, fă cu noi, străinele şi săracele, mila Ta cea mare, precum ai făcut cu toţi sfinţii Tăi, şi ne trimite, Stăpîne, un om plăcut Ţie, prin care am putea să ne mîntuim şi noi, smeritele”.

Pe cînd se rugau astfel, Sfînta Xenia cu surorile, ieşind din casa în care locuiau, văzură un bătrîn cinstit, cărunt la păr, venind de la ţărm, îmbrăcat monahiceşte, a cărui faţă era ca un înger, şi alergînd la dînsul sfînta fecioară a căzut la picioarele lui, plîngînd şi zicînd: “Omule al lui Dumnezeu, să nu treci cu vederea cele înstrăinate în ţara îndepărtată, să nu te întorci de către nevoiaşele cele sărace, nici să te îngreţoşezi de rugămintele păcătoaselor; ci te aseamănă Sfîntului Apostol Pavel şi ne fii nouă povăţuitor şi învăţător, precum acela a fost Sfintei Tecla; adu-ţi aminte de răsplătirea drepţilor, gătită de la Dumnezeu, şi mă mîntuieşte împreună cu aceste două surori”.

Auzind acestea slujitorul lui Dumnezeu, s-a pornit pe lacrimi şi a zis către dînsa: “Ce voieşti să vă fac?” Ea a răspuns: “Să ne fii părinte şi învăţător după Dumnezeu şi să ne arăţi unde am putea să ne mîntuim; pentru că sîntem străine şi nu ştim unde să ne ducem, că ne ruşinăm a ne arăta la oameni”. Iar el a zis către dînsele: “De unde sînteţi şi care este pricina, de sînteţi aşa singure?” Sfînta răspunse: “Sîntem din ţara îndepărtată, robule al lui Hristos, şi ne-am sfătuit ca să plecăm împreună din patria noastră şi să venim în aceste locuri; apoi ne-am rugat lui Dumnezeu, ziua şi noaptea, să ne trimită un om, prin care am putea să ne mîntuim şi acum Dumnezeu ne-a arătat pe cuvioşia ta, care poţi să miluieşti neputinţele noastre”.

Sfîntul bătrîn a grăit: “Credeţi-mă surorilor, că şi eu sînt străin aici, precum mă vedeţi, vin de la Sfintele Locuri, unde m-am închinat, şi mă întorc în patria mea”. Roaba lui Hristos îi zicea: “Din ce parte eşti, cuvioşia ta, stăpînul meu?” El a răspuns: “Eu sînt din părţile Cariei, din cetatea Milasa”. Mireasa lui Hristos i-a zis iarăşi: “Rogu-mă sfinţiei tale, să ne spui vrednicia ta, că mi se pare că eşti episcop?” Bătrînul zise către dînsa: “Iartă-mă soră, sînt un om păcătos şi nevrednic de chipul monahicesc, dar cu mila lui Dumnezeu sînt prezbiter şi egumen al unei mici adunări de fraţi, în mînăstirea Sfîntului şi preaslăvitului Apostol Andrei, iar numele meu este Pavel”.

Auzind acestea roaba lui Hristos, a lăudat pe Dumnezeu, zicînd: “Slavă Ţie, Dumnezeule, că m-ai ascultat pe mine săraca şi mi-ai trimis om, să mă mîntuiască, împreună cu aceste două surori, precum ai trimis Sfintei Tecla pe Sfîntul Pavel.” Apoi a zis către bătrîn: “Rogu-mă ţie, robule al lui Dumnezeu, să nu ne treci cu vederea pe noi străinele, ci fii părintele nostru după Dumnezeu”. Grăit-a lor fericitul Pavel: “V-am spus că şi eu sînt străin şi nu ştiu ce bine să vă fac aici, dar de voiţi să mergeţi în cetate, apoi nădăjduiesc că Domnul va face milă cu voi şi mă voi îngriji de voi după puterea mea”. Fecioarele căzînd la bătrîn, cu lacrimi au zis: “Aşa, robul lui Dumnezeu, ia-ne cu tine şi vom merge oriunde ne vei porunci, numai să faci milă cu noi străinele şi să ne fii povăţuitor spre viaţa cea veşnică”.

Luînd cu sine robul lui Dumnezeu pe acele sfinte fecioare, au venit în cetatea Milasa, şi au găsit acolo nişte case la loc liniştit şi aproape de biserică, pe care Sfînta fecioară Xenia, cumpărîndu-le cu aurul ce luase de acasă, a zidit o biserică nu mare, în numele Sfîntului şi marelui Mucenic Ştefan, şi în scurtă vreme a aşezat şi o mînăstire mică de fecioare, făcîndu-le mirese ale lui Hristos.

Acolo se îngrijea de dînsele Sfîntul Pavel egumenul, de ale cărui mîini a fost tunsă Xenia, împreună cu amîndouă roabele sale, în rînduiala monahicească. Şi nimeni n-a cunoscut, pînă la sfîrşitul ei, de unde era acea fecioară, nici pentru care pricină a plecat din patria sa, şi care este adevăratul ei nume, pentru că se numea Xenia, adică străină. Iar Cuviosul Pavel spunea celor ce-l întrebau despre acele fecioare: le-am luat din insula Cos şi le-am adus aici. Deci, toţi le socoteau că sînt de acolo, de aceea şi mînăstirea se numea “Cos”, după numele insulei aceleia.

Dar nu după multă vreme a adormit întru Domnul, Chiril, episcopul acelei cetăţi şi a fost ales la pe scaun în locul lui, Cuviosul Pavel, egumenul mînăstirii Sfîntul Andrei. Acela primind vrednicia de episcop, şi mergînd în mînăstirea de fecioare a sfinţit pe Xenia diaconiţă, ca pe una ce era cu adevărat vrednică de aceasta. Căci în trup fiind, avea viaţă îngerească, şi cu toate că era crescută întru multe dulceţi şi desfătări, fiind fiică de senator, însă la atît de aspră viaţă s-a deprins, încît pe o cale nouă, neobişnuită, se vedea că se suie spre pustniceasca desăvîrşire.

De înfrînarea ei se temeau diavolii şi de postul şi nevoinţa ei biruindu-se, nu îndrăzneau nici a se apropia de dînsa: pentru că mînca uneori a doua zi, alteori a treia zi, iar de multe ori şi toată săptămîna petrecea fără hrană. Şi cînd era să primească hrană, nici verdeţuri nu mînca, nici linte, nici vin, nici untdelemn, nici poame de grădină, nici orice alte mîncări de cele bune, afară numai de puţină pîine, udată cu lacrimile sale. Şi luînd din cădelniţă cenuşă, îşi presăra pîinea sa; aceasta o făcea în tot timpul vieţii sale, împlinind cuvîntul prorocesc: Cenuşă cu pîine am mîncat şi băutura mea cu plîngere am amestecat. Şi se sîrguia în tot timpul ca să-şi tăinuiască înfrînarea aceasta chiar de surorile sale; numai acele două roabe ale ei împreună vieţuitoare o priveau în taină ce face, şi singure urmau vieţii ei celei îmbunătăţite.

Atîta rîvnă era într-însa, încît de cu seară, pînă în timpul cîntării Utreniei, sta toată noaptea, ridicîndu-şi mîinile în sus, rugîndu-se, şi aşa în toate serile era văzută de surori în taină, iar uneori plecîndu-şi genunchii de cu seară, pînă la timpul cîntării Utreniei, şi pînă dimineaţa se ruga, cu multe lacrimi, şi astfel întotdeauna slujea Domnului, iar aceasta o făcea cu smerenie, încît mai jos decît toţi se socotea pe dînsa. Dar cine va putea spune celelalte fapte bune ale ei? Ce fel de cuvinte vor fi de ajuns, să spună toate isprăvile ei? Ce vom zice de blîndeţea ei? Pentru că nu a fost văzută mîniindu-se cîndva, nici a întinat viaţa ei vreo deşartă slavă şi îngămfare. Faţa ei era smerită, cu mintea înţeleaptă, căutătura neîmpodobită, trupul chinuit cu pustniceştile osteneli şi inima ei paşnică, nici o tulburare avînd.

Apoi ce bunătăţi nu erau într-însa? Priveghere de-a pururea, înfrînare mare, smerenie nespusă şi dragoste nemăsurată; pe cei din nevoi ajuta, cu cei ce pătimeau, împreună pătimea, spre păcătoşi se milostivea, iar pe cei rătăciţi îi povăţuia la calea pocăinţei. Despre hainele ei nici nu se poate grăi, pentru că purta nişte zdrenţe şi chiar de aceea se socotea pe dînsa că este nevrednică. Şi toată viaţa ei era întru umilinţă şi întru vărsarea lacrimilor celor neîncetate; şi mai degrab puteai să vezi izvoarele apelor în vreme de arşiţă secînd, decît ochii ei încetînd de lacrimi, care, de-a pururea, spre iubitul mirele său Hristos izvorau ca pîraie de lacrimi; dorind ca să-L vadă pe El faţă către faţă şi cu David grăia: Cînd voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu, feţei preadulcelui Mirelui meu, făcutu-s-au lacrimile mele pîine ziua şi noaptea.

Iar cînd s-a apropiat fericitei Xenia, pururea pomenită şi nevinovată mireasă a lui Hristos, vremea ducerii ei din vremelnica viaţă, a sosit pomenirea Sfîntului Efrem, care a fost altădată în cetatea aceea episcop; şi a mers fericitul episcop Pavel cu tot clerul său în satul care se numeşte Levchin, pentru că acolo era biserica Sfîntului episcop Efrem, şi într-însa erau cinstitele lui moaşte.

În acest timp Cuvioasa Xenia, chemînd pe toate surorile sale în biserica mînăstirii, a început a grăi către dînsele: “Stăpînele mele şi surori, ştiu cîtă dragoste mi-aţi arătat, cum aţi suferit şi mi-aţi ajutat mie, străinei; şi acum mă rog vouă, să arătaţi dragostea voastră şi să mă pomeniţi pe mine săraca, păcătoasa şi străina, întru rugăciunile voastre, milostiv făcînd mie pe Dumnezeu, ca să nu mă împiedice păcatele mele, ci cu rugăciunile voastre să trec la Hristosul meu, că iată acum sfîrşitul meu s-a apropiat şi în durere îmi este sufletul şi în necaz foarte; căci nepregătită am să ies din trupul meu. Iar părintelui nostru, episcopul Pavel, nefiind aici, voiesc să-i spuneţi în locul meu cînd va veni, că aşa a zis săraca Xenia: “Pentru Dumnezeu, cinstite părinte, pomeneşte străinătatea mea; că tu m-ai povăţuit şi m-ai adus în viaţa aceasta; deci roagă-te pentru mine, ca să nu mă ruşineze Domnul întru a mea nădejde”.

Acestea auzindu-le toate surorile, au început a plînge şi a zice: “Stăpîna noastră şi povăţuitoarea sufletelor noastre, cum ne laşi pe noi în sărăcie şi în nevoi? Cine ne va povăţui de acum pe calea vieţii? Cine ne va învăţa sau cine se va mai ruga pentru lenevirea noastră? Nu, stăpînă, într-o vreme ca aceasta să nu ne laşi pe noi; adu-ţi aminte că tu singură ne-ai adunat pe noi în această ogradă a ta, îngrijeşte-te de sufletele noastre, stăpînă, şi te roagă lui Dumnezeu, ca să-ţi prelungească viaţa încă o bucată de vreme pentru noi săracele, ca să ne povăţuieşti la mîntuire”.

Apoi au început şi cele două roabe a cădea la picioarele ei şi cu amar a zice: “Ne laşi acum pe noi, stăpîna noastră, fără noi te duci de aici? Dar, ce vom face noi? Ce vom lucra într-o ţară străină noi, nemernicele? O! vai de noi săracele, nevoiaşele şi străinele, că n-am avut grijă de noi şi pentru aceasta vrei să ne laşi pe noi singure, doamna noastră? Adu-ţi aminte de necazurile pe care le-am îndurat cu tine, adu-ţi aminte de străinătatea noastră şi a ta, întru care părtaşe ţi-am fost ţie; adu-ţi aminte că întru toate cu osîrdie ţi-am slujit, adu-ţi aminte şi te roagă lui Dumnezeu pentru noi, ca să ne ia şi pe noi cu tine, stăpîna noastră”.

Deci, făcîndu-se multă tînguire, a început şi însăşi Cuvioasa Xenia, plîngînd a zice: “Ştiţi, surorile mele, că mai înainte de timp striga Apostolul Petru, zicînd: Nu va zăbovi Domnul nostru făgăduinţa, precum unii o socotesc zăbovire; ci îndelung rabdă spre noi, nevrînd ca să piară cineva, ca toţi să vină la pocăinţă. Şi va veni ziua Domnului ca un fur! Deci, acestea ştiindu-le, surorile mele, să nu ne lenevim într-această puţină vreme, ci să ne trezim, să aprindem candelele noastre, să luăm untdelemn în vasele noastre, să ne pregătim a ieşi întru întîmpinarea Mirelui, de vreme ce nu ştim în ce ceas ne va chema pe noi Domnul, că iată secerişul a sosit şi lucrătorii sînt gata şi numai porunca Stăpînului o aşteaptă”.

Aceasta grăindu-le sfînta, şi toate plîngînd şi căzînd la picioarele ei, cuvioasa ridicîndu-şi mîinile ei spre cer, cu multe lacrimi s-a rugat, zicînd aşa: “Dumnezeule, cel ce ai acoperit pînă astăzi străinătatea mea, ascultă-mă pe mine săraca şi păcătoasa roaba Ta, fii milostiv roabelor Tale acestea, surorile mele, fereşte-le şi păzeşte-le de toate meşteşugurile diavoleşti, spre slava şi lauda sfîntului Tău nume. Rogu-mă Ţie, Dumnezeul meu, adu-Ţi aminte de aceste două surori ale mele, care împreună cu mine s-au înstrăinat pentru dragostea Ta şi precum în această viaţă vremelnică nu s-au despărţit de mine, aşa şi întru Împărăţia Ta, nu ne despărţi pe noi, ci împreună ne învredniceşte în cămara Ta”.

Astfel rugîndu-se, a poftit pe toate surorile să iasă o vreme, şi s-o lase pe ea singură să se liniştească puţin. Deci, ieşind toate din biserică, s-a închis singură ea, iar cele două roabe ale ei stînd înaintea uşii, priveau înăuntru pe ascuns şi o vedeau cum plecîndu-şi la pămînt genunchii săi, se ruga; apoi în chipul Crucii, cu faţa la pămînt, a făcut rugăciune, şi stînd ea astfel multă vreme, îndată a strălucit o lumină în biserică, ca un fulger la vedere, şi bună mireasmă a început a ieşi din biserică, iar ele intrînd degrabă înăuntru şi voind să o ridice de la pămînt, au aflat-o adormită întru Domnul, în 24 zile ale lunii ianuarie, într-o zi de sîmbătă, şi în ceasul al şaselea din zi.

Apoi, ieşind cele două surori plîngînd, au chemat pe altele, zicînd: “Maicile şi surorile noastre, veniţi să ne tînguim pentru sărăcia cea de obşte; veniţi să plîngem de căderea cea prin moarte a stîlpului nostru, ne-am lipsit de cinstita maica noastră şi am rămas singure; Sfînta Xenia, maica noastră, a murit”.

Intrînd toate în biserică, au văzut-o că se mutase din cele de aici, şi făcură plîngere şi tînguire foarte mare. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, vrînd să arate tuturor ce fel de comoară ascunsă era pe pămînt, a arătat un semn mare şi prealuminat pe cer, pentru că în ceasul acela în care Cuvioasa Xenia şi-a dat cuviosul său suflet în mîinile Domnului, pe la amiază, văzduhul fiind înseninat şi curat, s-a arătat pe cer, deasupra mînăstirii celei de fecioare, o cunună de stele foarte luminoasă avînd în mijlocul său o cruce, strălucind mai mult decît soarele; şi a fost văzut semnul acela de toţi. Iar cetăţenii cei din Milasa, împreună cu episcopul lor Pavel, fiind încă în satul Levchin, şi văzînd semnul cel de pe cer, se mirau şi întru nepricepere se întrebau ce este aceasta. Iar fericitul episcop Pavel, înţelegînd cu duhul, a zis către toată mulţimea poporului: “Maica Xenia a adormit şi pentru dînsa este semnul minunii”. Şi îndată, sfîrşind Liturghia, s-a întors în cetate cu tot poporul care fusese la praznic şi aflară cetăţenii, precum le-a spus lor episcopul, pe Sfînta Xenia moartă.

Deci, s-a adunat la mînăstirea de fecioare mare mulţime de bărbaţi şi de femei cu copii, atraşi de semnul cel văzut pe cer, şi strigau, zicînd: “Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că mulţime de sfinţi Ţi-au plăcut Ţie în taină! Slavă Ţie, Cuvîntul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai întrupat şi de bunăvoie Te-ai răstignit pentru noi păcătoşii, că ai arătat tuturor comoara Ta cea mare, care pînă acum aici era tăinuită! Slavă Ţie, Stăpîne, că pe a Ta cetate, Milasa, ai învrednicit-o ca să fie cămară şi vistierie a comorii Tale acesteia, care a ţinut întru sine pînă acum pe acest mărgăritar prea scump, de mare preţ, pe sfînta Ta mireasă, pe care ai luat-o în cămara Ta cea cerească, iar curatul şi sfîntul ei trup l-ai lăsat cetăţii Tale spre pază!”.

Astfel, toţi plîngînd şi privind spre cununa şi crucea care se vedeau pe cer, tot poporul cel iubitor de Hristos, dar mai ales partea femeiască, cuprinzîndu-se de rîvnă, cu mare glas striga către Sfîntul episcop Pavel: “Să nu ascunzi slava cetăţii noastre, cuvioase episcop, nici să taci laudele noastre, să nu ascunzi pe mărturisitorul cel arătat nouă de Dumnezeu. Arată făclia cea luminoasă, care pînă acum a fost sub obroc, şi în taină a luminat. Arat-o la toţi, ca să vadă toţi potrivnicii noştri, şi să cunoască la ce fel de stăpîn slujim. Să vadă elinii şi să se ruşineze. Să vadă iudeii taina Crucii şi să cunoască că Acela pe care ei L-au răstignit, este Dumnezeu. Să vadă toţi cei ce vrăjmăşesc asupra Crucii lui Hristos şi să se tînguiască. Să vadă cum şi după moarte preamăreşte pe robii Săi, Stăpînul îngerilor, să vadă toţi cu ce slavă se încununează de la Dumnezeu Xenia, mireasa Lui, ea, care de oameni se socotea că este străină neştiută şi roabă; să vadă toţi de ce fel de dar şi cinste s-a învrednicit cetatea noastră cea săracă”.

Deci, poporul cu episcopul şi cu prezbiterii s-au apropiat de cinstitul trup al Sfintei Xenia şi punîndu-l pe pat, precum se cade, au aprins multe lumînări şi tămîie, iar episcopul împreună cu prezbiterii au luat patul pe umerii lor şi cîntînd, s-au dus în mijlocul cetăţii. Şi se mirau toţi de minunea cea preaslăvită, ce se făcea, căci, cînd mergeau cu patul pe care era dus trupul sfintei, mergea deasupra patului şi cununa cea cu crucea arătată pe cer; iar cînd au pus patul în mijlocul cetăţii, a stat şi cununa deasupra patului. Şi s-au adunat şi din satele de prin împrejurimi mulţime de popor fără de număr, văzînd acel semn prea luminat pe cer, şi s-a umplut cetatea de adunarea poporului, încît era într-însa mare strîmtoare. Iar fericitul episcop Pavel, cu poporul, tot în noaptea aceea spre duminică, a petrecut-o lîngă sfînta, priveghind şi cîntînd pînă la ziuă. Şi multe tămăduiri se făceau de la moaştele ei, pentru că toţi, de orice boală erau cuprinşi, numai cît se atingeau de patul sfintei, îndată dobîndeau tămăduire.

Sosind ziua Sfintei Duminici, au acoperit cu pînze curate cinstitul trup al Cuvioasei Xenia şi cîntînd deasupra gropii, au dus-o pînă la locul ce se cheamă Sichinie, care este la intrarea cetăţii dinspre miazăzi; căci mai înainte de mutarea sa, sfînta a poftit ca acolo să-i pună trupul ei. Şi vedea iarăşi tot poporul că trupul ei ducîndu-se cu patul, mergea şi cununa cea de stele cu crucea cea văzută pe cer, urmînd patului; şi iarăşi cînd se oprea patul, sta deasupra şi cununa aceea. Apoi, făcîndu-se îngroparea, au împărţit oamenii între ei în mici bucăţi, pînzele cele subţiri, ce au fost pe cinstitele moaşte şi le păstrau la dînşii cu credinţă, spre tămăduirea a diferite boli.

Deci, ungînd episcopul cu mir sfîntul trup al Cuvioasei Xenia, după obicei, l-a pus în mormînt nou, şi desăvîrşindu-se cinstita îngropare, îndată cununa de stele care strălucea pe cer s-a făcut nevăzută. Şi multe tămăduiri se dădeau de la mormîntul sfintei, tuturor celor ce cu credinţă se apropiau. Iar nu după multă vreme, a murit şi una din roabele Cuvioasei Xenia, apoi după dînsa şi cealaltă degrab s-a dus la veşnica viaţă, şi le-au îngropat pe amîndouă la picioarele sfintei lor stăpîne.

Cînd era să moară cea de-a doua, au venit la dînsa toate monahiile, şi jurînd-o, o rugau, să le spună toate faptele Cuvioasei Xenia; iar ea văzîndu-se că este acum spre sfîrşit, le-a spus cu de-amănuntul toate cele despre sfînta: din care părinţi şi de unde a fost şi pentru care pricină a fugit de acasă şi din patria sa cu amîndouă roabele sale; apoi, cum şi-a tăinuit numele ei, pentru că numele ei din naştere era Eusebia, şi l-a schimbat în Xenia, de vreme ce se înstrăina pentru dragostea lui Dumnezeu; şi toţi s-au înştiinţat despre viaţa cea neştiută a miresei lui Hristos, Xenia.

Astfel, această cuvioasă a plăcut lui Dumnezeu, căci, deşi de lume era străină, dar cerului era locuitoare. Văzută era în trup, dar s-a asemănat cu îngerii cei fără de trup. S-a dezbrăcat de trup, ca de o haină şi a călcat pe diavolul, ca pe un balaur. A socotit lumea aceasta precum gunoaiele şi şi-a păzit ca pe o nepreţuită comoară fecioria sa neprihănită. S-a logodit cu dragostea lui Hristos, s-a încununat cu credinţa, şi ceea ce a nădăjduit, aceea a cîştigat; iar acum se bucură în cămara Mirelui său Celui fără de moarte. Şi cu rugăciunile sale mult ajută credincioşilor, pentru că moartea n-a omorît puterile ei, nici facerile de bine ale ei nu le-a hotărnicit într-un loc; pentru că multe fapte bune a făcut pentru Hristos; de aceea şi Hristos ne arată multă milostivire nouă, dacă cerem sfintele rugăciuni ale iubitei Sale mirese.

După moartea ei, trecînd cîtăva vreme, a murit şi Cuviosul Pavel episcopul, duhovnicescul părinte al Sfintei Xenia, plăcînd şi acela lui Dumnezeu desăvîrşit; căci cu rugăciunile lui se goneau diavolii, şi toate boalele se tămăduiau; şi a fost îngropat în biserica Sfîntului Apostol Andrei, unde a fost mai înainte egumen, iar sufletul său cel sfînt a stat înaintea lui Dumnezeu, întru slava sfinţilor. Cu a cărui caldă folosire către Dumnezeu şi cu rugăciunile Cuvioasei Eusebia, care s-a numit Xenia, şi cu ale amîndurora sfintelor roabelor ei, Domnul să ne învrednicească şi pe noi milei Sale, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

După ce au trecut de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos 250 de ani – în vremea împărăţiei lui Valerian (253-259) -, cetatea de scaun a Ancirei, din părţile Galatiei, a odrăslit pe acest Sfînt Mucenic Clement, ca pe o ramură aleasă de vie, plină de mulţi struguri ai duhovniceştilor daruri, de prea bun neam. Părinţii lui nu erau de o credinţă. Tatăl său era elin, slujitor păgînătăţii idoleşti, iar maica sa era creştină, născută din părinţi creştini, crescută în dreapta credinţă creştinească şi în buna învăţătură. Numele ei era Sofia, care fără de voie s-a însoţit cu bărbatul cel necredincios, căci părinţii ei aşteptau împlinirea cuvintelor apostoleşti, care zic: “Bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă”.

Dar n-a fost aşa precum se aşteptau ei, căci el aflîndu-se în adîncul păgînătăţii şi cuprinzîndu-se de întunericul închinării idoleşti, nu voia nici să se uite spre lumina lui Hristos, ba se sîrguia încă în tot chipul, să atragă la păgînătate şi pe soţia sa, Sofia. Ea, de asemenea, se îngrijea să-l povăţuiască pe calea adevărului, îndemnîndu-l ziua şi noaptea, arătîndu-i calea cea mîntuitoare; dar nimic n-a sporit, împietrindu-se inima lui. Deci, Sofia se ruga lui Hristos, ca El să fie milostiv către dînşii şi să le facă parte, ca deşi uniţi cu trupurile, să se despartă, de vreme ce nu au amîndoi un duh.

Iar Domnul nostru Iisus Hristos, ascultînd rugăciunile roabei Sale, şi milostivindu-Se de dînsa, a liberat-o degrab de jugul necredinciosului bărbat; căci ca pe un netrebnic şi împietrit cu inima, lepădîndu-l cu totul, i-a poruncit lui să se ducă din acestea de aici. Deci, a murit acela, lăsînd după dînsul întîiul născut, fiu mic în scutece, prunc de parte bărbătească, pe care fericita maică Sofia îl hrănea mai mult cu dreapta credinţă, decît cu laptele, şi l-a adus la Hristos, luminîndu-l cu Sfîntul Botez şi i-a dat numele Clement, care în limba grecească, înseamnă “mlădiţă de vie”. Deci, cuviincios i-a dat lui numele acela, ca o proorociţă, înainte văzîndu-l că este o stîlpare a viţei celei adevărate a lui Hristos, care avea să aducă mulţi struguri prin sufletele omeneşti. Apoi, i-a proorocit că va fi mărturisitor ales al preasfîntului nume al lui Iisus Hristos şi îşi va vărsa sîngele său şi îşi va pune sufletul său pentru El şi se va săvîrşi ca un pătimitor şi mucenic al lui Hristos.

Deci, îl învăţa pe el sfintele cărţi şi obiceiurile cele bune şi la toată fapta bună îl povăţuia. Crescînd copilul cu anii şi cu înţelepciunea, şi acum fiind aproape de 12 ani, Sfînta Sofia, s-a apropiat de fericitul său sfîrşit, pe care cunoscîndu-l mai înainte, încă pe patul durerii zăcînd şi dorind ca fiul ei să fie moştenitor, nu atît al bogăţiei celei materiale, pe cît al celei nemateriale şi duhovniceşti, al faptelor bune, îl învăţa ca o maică, cuprinzîndu-l şi sărutîndu-l şi zicîndu-i:

“Fiul meu preaiubit, cel ce din scutece ai fost orfan de tatăl tău, dar n-ai sărăcit, pentru că tată îţi este ţie Hristos Dumnezeu, Cel ce te îmbogăţeşte cu darurile Sale. Eu, fiule, te-am născut cu trupul, iar Hristos Dumnezeu te-a născut cu duhul; deci, pe Acela să ştii că-ţi este tată, Aceluia să te ştii că eşti fiu şi te păzeşte ca nu în zadar să fii înfiat lui Dumnezeu; slujeşte lui Hristos Domnul, în Hristos pune-ţi nădejdea ta, căci Acela cu adevărat este mîntuirea noastră şi viaţa cea fără de moarte; Acela din cer S-a pogorît la noi, ca pe noi cu El să ne ridice; Acela ne-a făcut fii iubiţi ai Lui şi ne-a îndumnezeit. Acelui Stăpîn cine-I slujeşte, scapă de toate cursele diavolului, calcă pe balaur şi pe scorpie şi biruieşte toată puterea cea potrivnică; că nu numai va ruşina pe necuraţii împăraţi, pe boierii şi pe tiranii cei ce se închină idolilor şi diavolilor, ci şi templele celor ce se cinstesc de dînşii le va sfărîma”.

Apoi, în vorba aceea maica, vărsînd lacrimi din ochi şi umplîndu-se de dumnezeiescul dar, a început prooroceşte a-i spune înainte cele ce aveau să fie: “Rogu-mă ţie, zicea dînsa, fiule iubite, rogu-mă ca un dar să-mi faci, pentru toate durerile şi ostenelile mele cele pentru tine, fiindcă soseşte o vreme cumplită şi aproape este prigonirea cea cu mare mînie şi îngrozire; iată ai să fii dus, precum zice Domnul nostru, înaintea boierilor şi împăraţilor pentru El. Această cinste să-mi faci, o! fiule, ca să suferi pentru Hristos cu îndrăzneală şi cu bărbăţie şi să păzeşti tare şi nemişcată mărturisirea Lui; iar eu nădăjduiesc spre Hristosul meu, o! inima mea, că degrab îţi va înflori cununa mucenicească, spre cinste şi spre mîntuirea mai multor suflete.

Deci, găteşte-ţi inima ta spre nevoinţă mucenicească, ca nu nepregătit să te afle vremea nevoinţelor; să ştii că de folos este, ca să fii lămurit prin primejdii, ca aurul în ulcea şi să nu te temi; căci vremelnică este pătimirea, dar veşnică răsplătirea. Degrab trece necazul, dar bucuria în veci rămîne, puţină este aici necinstea, dar veşnică este la Dumnezeu slava. Îngrozirile tiranilor şi bătăile sînt într-o zi, mînia împăraţilor împărăteşti batjocorită se face, şi se vestejeşte slava lor; focul cel gătit de dînşii asupra mucenicilor lui Hristos se stinge, slava lor rugina o mănîncă şi puterea lor piere.

Deci, nimic din acestea să nu te despartă de Hristos Dumnezeu, ci priveşte spre cer şi de acolo, de la Dumnezeu, aşteaptă-ţi bine răsplătirea bogăţiei celei mari şi veşnice. Teme-te de mărirea Lui, spăimîntează-te de judecata Aceluia, cutremură-te de ochiul Lui cel atotvăzător; căci celor ce se leapădă de El, focul cel nestins le este gătit şi viermele cel neadormit; iar cei ce cunosc slava dumnezeirii Lui, nicidecum nu cad; pe aceia veselia cea negrăită, bucuria şi mîngîierea îi aşteaptă cu sfinţii mărturisitori.

Aceasta, o! fiul meu preadulce, să-mi fie răsplătire de la tine pentru durerile mele, pe care le-am suferit prin naşterea ta, pentru ostenelile cele de la creştere, ca mărturisitor al Domnului să te săvîrşeşti tu, cel ce ai ieşit din pîntecele meu; atunci mă voi numi maică de mucenic şi mă voi preamări întru suferinţele fiului care pentru Hristos va pătimi. Deci, sîrguieşte-te a pătimi pentru Cel ce a pătimit pentru noi, ca de multe bunătăţi să te învredniceşti de la El, şi eu prin tine mă voi învrednici de aceleaşi cu toţi sfinţii. Iată, eu, o! fiul meu, sînt lîngă uşile sfîrşitului meu şi această lumină nu-mi va răsări dimineaţa, iar tu lumină îmi eşti întru Hristos şi viaţa mea întru Domnul.

Pentru aceea mă rog ţie, o! fiul meu, ca să nu mă ruşinezi întru a mea nădejde, pe care o am în tine, ci ca, după cuvîntul apostolului, să mă mîntuiesc pentru naşterea de fii. Te-am născut, fiule, ca să pătimesc întru tine, ca şi singur în trupul meu; sîngele cel luat din mine fără de cruţare să-l verşi, ca pentru acela şi eu să iau cinste. Dă-ţi trupul la bătăi, ca printr-însele şi eu să mă veselesc înaintea Domnului nostru, ca şi cum singură aş fi pătimit pentru Dînsul. O femeie evreică, oarecînd şapte fii a adus lui Dumnezeu prin mucenicie şi într-acele şapte trupuri ale fiilor săi cu singur sufletul său pătimind, a rămas nebiruită.

Iar tu singur destul îmi vei fi spre slava Domnului meu, de te vei nevoi cu tărie întru credinţă. Iată mă duc de acum de la tine şi voi merge înaintea ta la Dumnezeu. Cu trupul mă duc, iar duhul meu nu se va despărţi de tine, ca împreună cu tine să mă învrednicesc a privi la scaunul lui Hristos, luîndu-mi înaintea Lui, prin pătimirile tale şi prin nevoinţele tale, cunună. Căci şi rădăcina pomului cea ascunsă sub pămînt se rourează prin aceeaşi rouă, prin care se rourează şi ramurile cele ce se văd pe pămînt”.

Astfel, fericita maică înaintea sfîntului său sfîrşit, învăţînd pe fiul său cel iubit, cuprinzîndu-l şi sărutîndu-i capul, ochii, faţa, gura, pieptul şi mîinile, zicea: “O! fericită sînt eu acum că sărut chip mucenicesc”. Şi după mai multe cuvinte ca acestea, plecîndu-se pe grumajii lui, şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului şi a adormit cu pace.

Maica lui Clement murind cu moarte firească şi fiind îngropată cu cinste, el a rămas copil cu totul orfan, avînd numai pe Dumnezeu tată şi cuvintele mamei lui păzindu-le cu dinadinsul în inima sa. Iar Dumnezeu de obşte al tuturor fiind purtător de grijă, Cel ce se îngrijeşte de orfani şi de săraci, fericitului Clement ca unui mic copil i-a dat altă maică; pentru că era în aceeaşi cetate o femeie de bun neam, cinstită şi bogată, cu numele tot Sofia, ca şi mama lui, prietenă maicii lui Clement; acea Sofie vieţuia după Dumnezeu, silindu-se la rugăciuni ziua şi noaptea, şi fiind fără fii, a luat pe acest fericit copil ca pe un fiu, adică pe Sfîntul Clement, şi ca pe un firesc al său copil îl iubea, avînd toată grija de el.

Într-acele vremi s-a făcut o foamete foarte mare în Galatia şi lepădau păgînii elini pe copiii lor pe drumuri, neavînd cu ce să-i hrănească, căci şi ei singuri de foame se sfîrşeau. Atunci Sfîntul Clement aduna pe acei copii în casa Sofiei, maicii sale de-a doua, şi din averile ei îi hrănea, îi îmbrăca, îi învăţa şi la Sfîntul Botez îi aducea; deci, a făcut hrănitoare de săraci şi şcoală în casa Sofiei, încît era maică a mulţi copii întru Dumnezeu, mai bună decît cei ce i-au născut pe ei trupeşte; pentru că-i hrănea pe ei duhovniceşte, crescîndu-i întru creştineasca credinţă.

Iar Sfîntul Clement, în anii cei tineri ai vîrstei sale, cîştigînd înţelepciune de bărbat desăvîrşit, a început din tinereţe a-şi omorî trupul său cu postul şi cu înfrînarea, vieţuind monahiceşte; căci din mîncările ce se făceau, de la carne se înfrîna şi se hrănea numai cu seminţe şi băutura îi era apă, întru care lucru se asemăna sfinţilor trei tineri, ale cărora trupuri deprinzîndu-se cu postul, nevătămate au rămas de focul cel îndoit, adică cel dinăuntru, al poftei fireşti şi cel din afară al cuptorului celui arzător. Atunci, într-acele părţi nefiind mulţi creştini, fericitul Clement era între dînşii ca un dumnezeiesc luminător, care la mulţi răsărea lumina cunoştinţei de Dumnezeu. Însă acum venise vremea ca lumina cea luminoasă să fie pusă în sfeşnic; căci Sfîntul Clement, prin faptele bune luminînd, avea să se suie la treapta preoţiei, ca astfel pe mai mulţi luminîndu-i, să-i povăţuiască la calea mîntuirii.

Deci, prin dumnezeiasca purtare de grijă şi voire şi prin alegerea cu un glas al tuturor creştinilor celor din Galatia, a fost pus mai întîi citeţ, apoi diacon şi prezbiter; iar după doi ani a fost ridicat la treapta episcopiei, deşi era tînăr, avînd numai 20 de ani. Şi s-a făcut ca al doilea Daniil, care, fiind tînăr, a întrecut cu înţelepciunea şi cu faptele cele bune pe cei bătrîni şi a arătat cum că bătrîneţile nu în numărul anilor se cinstesc, ci în viaţa cea îmbunătăţită şi întru înţelepciune.

Sfîntul Clement, luînd dregătoria episcopiei, nu numai pe copiii pe care îi adunase îi învăţa carte, ci era învăţător şi celor bătrîni, aducîndu-i pe elini la creştinătate şi botezîndu-i şi în toate zilele înmulţind Biserica lui Hristos. După aceasta a început a se împleti cununa mucenicească, care s-a început astfel. Tiranul Diocleţian, luînd împărăţia Romei (284-305), în anul dintîi al stăpînirii sale, a trimis scrisori în toate părţile stăpînirii Romei, pe la boierii şi la voievozii săi, ighemoni şi la domni, şi pe la marii cetăţilor, poruncindu-le ca să ucidă şi să piardă cu diferite chinuri pe toţi cei ce cheamă numele lui Hristos.

În acele scrisori ale sale îngrozea pe acei dintre boieri şi dintre voievozi, care n-ar împlini cu osîrdie porunca lui privitoare la pierderea creştinilor. Deci, însemna asupra unora felul chinului şi al morţii, iar celor sîrguitori spre a chinui, le făgăduia bogăţii şi cinste. Atunci toţi de prin ţări şi cetăţi, împărăteştii slujitori, pe de o parte temîndu-se de îngrozirea împărătească iar pe de alta vrînd ca fiecare să-i placă şi să ia de la dînsul cinste, arătau multă sîrguinţă, ca să piardă de pe pămînt numele creştinesc.

Într-acea vreme în părţile Galatiei a venit un antipat, Dometian, care căuta cu dinadinsul, după poruncă împărătească, pe creştini spre ucidere. La acela a fost clevetit de cei necredincioşi Sfîntul Clement, episcopul Ancirei, cum că opreştre închinarea la zeii cei mari şi că aduce la Hristos al său pe mulţi. Atunci Dometian a poruncit îndată ca, prinzîndu-l pe Clement, să-l aducă la sine; şi-l ispitea mai întîi cu momitoare şi amăgitoare cuvinte, ca să-l atragă pe sfînt la a sa păgînătate, zicîndu-i: “Clevetirile cele despre tine aduse la noi, socotesc că nicidecum nu sînt adevărate. Pentru că faţa ta şi chipul tău cinstit, cum şi obiceiul cel blînd te arată că eşti om ales, de bun neam, înţelept şi cunoscător, iar cele zise despre tine de unii sînt nebunii copilăreşti. Deci, singur spune-ne cele despre tine, pentru că de la tine singur mai cu înlesnire vom şti adevărul, de ne vei grăi nouă ceva din înţelepciunea ta”. Sfîntul episcop a grăit către dînsul: “A noastră înţelepciune şi cunoştinţă este însăşi Înţelepciunea, Hristos, Fiul şi Cuvîntul lui Dumnezeu Tatăl, Care a zidit toate şi de la Care noi, chiar grăirea şi înţele-gerea o avem”.

Zis-a tiranul: “Iată fără nădejde ne-ai mîhnit pe noi, începînd a grăi acestea ci te sfătuiesc ca, lepădînd acele cuvinte nefolositoare, să aduci jertfe zeilor noştri, ştiind că pe toţi cei ce defaimă pe zei, îi aşteaptă chinuri, iar pe cei ce-i cinstesc şi se închină lor îi aşteaptă cinste; pentru care pe noi înşine să ne ai spre pildă, căci prin cinstirea acelora ne-am suit la o dregătorie mare ca aceasta şi le mulţumim pentru facerea de bine a lor, cinstind pe cei ce-i cinstesc pe ei, şi chinuind pe cei ce nu vor să se închine lor”.

La aceste cuvinte ale antipatului sfîntul rîzînd, a zis: “Noi, o! antipate, din cuvintele tale înţelegem cele potrivnice, pentru că ale voastre daruri le socotim ca o deşertăciune, cinstea ca o necinste şi dregătoria cea mare ca o robie; şi iarăşi, necinstea, îngrozirile, chinurile, ca o dulceaţă şi mîngîiere le avem, căci prin ele ne unim cu Dumnezeu. Acestea tu ştiindu-le, să nu nădăjduieşti că ne vei întoarce de la dreapta credinţă, nici cu făgăduirea cinstei şi a darurilor şi nici cu îngrozirea chinurilor”.

Nişte cuvinte ca acestea ale sfîntului au pornit spre mînie pe Dometian, care căutînd mai mînios asupra sfîntului, i-a zis: “Eu, precum văd, te-am făcut mîndru, vorbind cu blîndeţe către tine. Şi nu este de mirare, precum am auzit despre tine că petrecînd totdeauna cu copii, asemenea ca dînşii ai înţelegere copilărească; dar acum de nu vei milostivi pe zei cu jertfe, să ştii că te voi pedepsi cu moarte, însă nu cu o moarte ca aceea de care nădăjduieşti, adică să mori repede; ci, mai întîi vei suferi multe feluri de chinuri, apoi vei muri cumplit, cu cea mai grea pedeapsă, şi vei pieri în aşa fel ca să fii şi altora spre pildă; ca şi alţii să se înveţe prin înfricoşata ta pierzare!”.

Sfîntul Clement a răspuns: “Deoarece mi-ai adus aminte de copii, apoi să ştii că eu am avut sîrguinţă a să învăţ pe copii înţelepciunea aceea pe care n-o au nici bărbaţii care sînt mai bătrîni şi mai înţelepţi între voi; căci adevărata înţelepciune a lui Dumnezeu se tăinuieşte de cei înţelepţi şi cunoscători ai lumii acesteia şi se descoperă pruncilor; drept aceea, mă laud şi-i adeveresc că aduc jertfe înţelegătoare şi cuvîntătoare Dumnezeului meu, iar nu ca ai voştri jertfitori, care aduc pîraie de sînge şi prin care fără de minte cinstiţi pe zeii voştri. Iar eu, cînd îmi voi vărsa sîngele pentru Dumnezeul meu, îl voi auce ca jertfă Lui, însă prin aceasta, în parte voi răsplăti Domnului meu pentru vărsarea sîngelui Său pentru mine; căci Hristos, Împăratul meu, m-a răscumpărat cu cinstitul Său sînge”.

Zicînd acestea mucenicul, cu multă îndrăzneală, antipatul lepădîndu-şi blîndeţea sa mincinoasă, şi-a arătat amărăciunea şi nebunia sa firească şi a poruncit ca să-l spînzure gol pe sfîntul de un lemn şi să strujască trupul lui.

Deci, făcînd aceasta, slujitorii strigau asupra mucenicului, a nu defăima împărăteştile porunci; apoi făcînd adînci brazde pe trupul sfîntului, ca pe o holdă, şi căzînd de pe dînsul mai multe părţi ale trupului, se vedeau toate cele dinăuntrul încît şi ochilor, care vedeau acea înfăţişare, le era greu de suportat; dar el nu s-a mişcat cu mintea, nici nu şi-a schimbat faţa, nici n-a scăpat vreun cuvînt nesuferit, nici glas de durere n-a grăit, nici n-a gemut, fiind chinuit atît de greu, ci era mai tare şi mai îmbărbătat decît cei ce priveau la nişte chinuri ca acele ale lui, şi se vedea chiar, că-l durea mai puţin decît pe chinuitorii lui.

Apoi, cu mare vitejie mulţumea dătătorului de nevoinţă, lui Hristos Dumnezeu, şi privind spre ceruri cu faţa veselă zicea: “Slavă Ţie, Hristoase, lumina şi viaţa mea, suflarea şi bucuria mea; mulţumesc Ţie, o! Dătătorule de viaţă, că m-ai învrednicit de o mîntuire ca aceasta, acum se va veseli sufletul meu în calea mărturiilor Tale; dulce îmi este toată osteneala pentru dragostea Ta, Tie se cuvine slavă, că mă întăreşti cu răbdarea; că mîna ta cea atotputernică ai întins-o spre mine, păcătosul, izbăvindu-mă din mînia antipatului, de mîinile chinuitorilor mei, că singur eşti scăparea tuturor celor întristaţi”.

Astfel rugîndu-se sfîntul, chinuitorii săi au slăbit şi au rămas în nelucrare; iar antipatul, văzînd pe cei ce slăbiseră, a zis către mucenic: “Socoteşti că prin răbdarea ta m-ai biruit şi că după un ceas s-au ostenit slujitorii?” Sfîntul răspunse: “Eu nu socotesc aşa, ci cred şi nădăjduiesc spre Hristos, care este în mine, că El a biruit, biruieşte şi va birui pe tot potrivnicul”.

Atunci antipatul a poruncit la alţi slujitori să înconjure pe ucenic şi să-i zdrobnească trupul mai rău decît cei dintîi; şi au chinuit astfel pe pătimitorul cel nebiruit multă vreme, pînă ce şi aceia au slăbit şi au ajuns ca morţii. Antipatul privind la ei, şi pe de o parte mirîndu-se, iar pe de alta ruşinîndu-se pentru slăbiciunea slujitorilor săi, a poruncit să pogoare pe mucenic de pe lemn; iar sfîntul era în aşa chip, încît a-l vedea era de spaimă şi nici a-l atinge cu mîinile nu se putea; pentru că era cu totul zdrobit, încît se vedeau numai oasele singure sîngerate şi abia se cunoştea că este om.

Antipatul, văzînd că nu sporeşte nimic cu chinurile, a început iarăşi a vorbi către mucenic cu cuvinte blînde, dar el precum se cădea ostaşului celui viteaz al lui Hristos, grăind către chinuitor multe împotrivă, l-a pornit iarăşi spre mînie. Şi a strigat Domeţian, zicînd: “Cu adevărat omul acesta este sfadnic, bateţi-l peste faţă şi peste gură; căci acele părţi ale trupului îi sînt încă întregi şi pentru aceea grăieşte cu îndrăzneală; deci, ca să fie asemenea cu restul trupului bateţi-l fără de cruţare. Şi l-au bătut slujitorii pe sfîntul peste faţă şi peste gură cu palmele, încît a căzut la pămînt de loviturile cele tari; dar şi zăcînd la pămînt, l-au bătut cu pietre peste gură, fără milă, sfărmîndu-i şi dinţii.

Mucenicul, bucurîndu-se, zicea: “O! antipate, îmi faci mai mult cinste, decît mă chinuieşti; căci şi pe Domnul meu Iisus Hristos L-au lovit peste gură şi l-au bătut peste obraz şi eu nevrednicul de aceleaşi m-am învrednicit acum. Ştefan, întîiul mucenic, fiind ucis cu pietre, şi eu cu acelea m-am împodobit; mi se face răcorire în chinuri, căci mă văd pe mine căci sînt următor patimilor Hristosului meu, şi îmi par uşoare toate durerile, că mă învrednicesc de mare cinste cu cei mai mari şi mai buni decît mine, făcîndu-mă părtaş patimilor”.

Tiranul, mirîndu-se de o mărire de suflet ca aceea a mucenicului, a poruncit să-l ducă în temniţă, apoi, părîndu-i-se că nu va putea să meargă singur, fiind atît de zdrobit, căci tot trupul îi era o rană, a poruncit slujitorilor să-l ducă de mîini şi de picioare, iar sfîntul gonind pe cei ce voiau să-l ia şi să-l ducă, s-a sculat singur cu puterea lui Hristos, cîntînd şi zicînd: “Iar untdelemnul păcătosului să nu ungă capul meu”. Antipatul auzind aceasta, a zis către cei ce şedeau cu dînsul: “O! cîtă răbdare şi putere este în omul acesta! Astfel s-ar cădea să fie ostaşii noştri împărăteşti, ca să fie mai presus de toate primejdiile; nu mi de cade ca să-l mai judec din nou, ci îl voi trimite la împăratul Diocleţian, că numai singur acela va putea să-l biruiască, fiind iscusit în tiranii; căci totdeauna scorneşte astfel de chinuri şi ucideri, încît toată cetatea Romei se cutremură de judecăţile lui”.

După puţine zile, sfîntul tămăduindu-se, cu darul lui Hristos, şi însănătoşindu-se fiind în temniţă, antipatul l-a trimis la Roma, la împăratul Diocleţian, scriind toate cele despre dînsul. Iar sfîntul fiind dus de ostaşi, cînd ieşea din cetate, se ruga la Dumnezeu, zicînd: “O! Dumnezeule, Împărate al cerului şi al pămîntului, şi a toată lumea; Cel ce singur toate le împlineşti şi de nici un loc nu te depărtezi, în mîinile Tale dau cetatea aceasta, păzeşte-o pe ea, precum şi sufletele cele ce sînt într-însa şi cred întru Tine. Fereşte Biserica nevătămată, ca să nu risipească cîinii şi lupii turma Ta cea mică, care este într-însa; să nu pierzi, nici să împuţinezi oile Tale cele cuvîntătoare, ci mai ales înmulţeşte-le pentru slava numelui Tău celui sfînt, şi pe mine să nu mă deosebeşti cu totul de cetatea aceasta; ci în cale şi întru nevoinţe, fiind cu mine, iarăşi să mă întorci aici; Cel ce ai întors pe Iacob la casa tatălui său şi l-ai izbăvit din mîinile lui Isav şi oasele lui Iosif din Egipt ai poruncit poporului tău ca să le scoată şi să le aducă şi să le pună în mormîntul părinţilor; astfel mă rog Împărăţiei Tale să economiseşti a mă întoarce iarăşi în patria mea, ca să se preamărească numele Tău în vecii vecilor”.

Astfel rugîndu-se, îl duceau în cale. Şi ducînd pe sfînt la Roma, l-au pus de faţă înaintea păgînului împărat şi se mira împăratul, văzînd luminoasa faţă a mucenicului şi tăria lui cea trupească; apoi nu voia să creadă scrisoarea lui Domeţian, prin care îl înştiinţa, că nişte pătimiri ca acelea a răbdat creştinul acela, pentru că-l vedea cu trupul sănătos, vesel la faţă, ca şi cum niciodată n-ar fi răbdat vreo primejdie. Şi-l întreba: “Tu eşti vestitul Clement, care ai răbdat atîtea chinuri?”.

Apoi a poruncit să pună în jurul sfîntului, multe feluri de materii amăgitoare şi înfiorătoare: de o parte argint şi aur mult, scrisori împărăteşti, care dădeau mucenicului mari dregătorii, haine de mult preţ, toată bogăţia şi podoaba; iar de altă parte unelte de chinuiri, mîini de fier şi unghii, paturi de fier, brice ascuţite, cărbuni aprinşi, căldări, coifuri înfocate, ţepi, roate, lanţuri grele şi mulţime de unelte de chinuire fără de număr. Unele ca acestea împăratul punînd înainte şi spre mucenicul căutînd, i-a arătat cu mîna aurul şi darurile cele bogate, zicîndu-i: “Acestea, zeii noştri le dăruiesc ţie, dacă cunoscîndu-i pe ei, vei începe a-i cinsti cu închinăciuni şi cu jertfe”.

Sfîntul şi-a întors ochii de la acelea, ca de la nişte lucruri proaste, necurate, rele şi nevrednice de vedere, apoi a zis cu suspinare: “Să fie acelea cu zeii voştri spre pierzare”. Iar împăratul cu groază căutînd, a arătat cu mîna spre uneltele de chinuire, zicînd către sfînt: “Acestea sînt pregătite celor ce nu cred în zeii noştri”.

Viteazul mucenic al lui Hristos i-a răspuns: “Dacă tiraniile tale, precum ţi se pare, sînt înfricoşate, apoi ce socoteşti de chinurile acelea, pe care le-a gătit Dumnezeu în iad celor ce nu cred în El? Deşi se văd darurile voastre a fi luminoase, minunate şi cinstite, pentru cei ce cugetă cele pămînteşti, cu mult mai mari însă sînt cele ce se dau în ceruri şi pe care le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit.

Aurul şi argintul sînt lucruri neroditoare aflate de oameni spre împodobirea cea din afară, care prin foc şi prin fier se prefac, de rugină şi de frecare se mănîncă, de tîlhari se jefuiesc şi de hoţi se fură; hainele cele luminoase sînt lucrul viermilor, mîncarea moliilor, sau lînă luată cu sila de pe dobitoacele cele necuvîntătoare; iar de cei ce le fac pe ele, de aceia se cuvine mai mult a ne mira, decît de voi care vă împodobiţi cu acelea; căci prin meşteşug făcînd cineva un lucru din materie, îl preface, dar numai lucrătorii, ca nişte proşti, se trec cu vederea, iar cei ce se împodobesc cu lucrul lor, aceia se mîndresc şi se înalţă, de la dobitoace împrumutîndu-şi slava.

Iar bunătăţile bunului nostru Dumnezeu sînt neîmprumutate de la nimeni şi sînt ale Lui adevărate şi neschimbate şi cu a Lui voie, iar nu cu meşteşug omenesc; acelea au slavă nemăsurată şi luminare veşnică, încît nici de schimbarea vremii celei lungi nu se tem, nici moliile nu le mănîncă, nici rugina nu le strică şi nici în vecii cei fără de sfîrşit nu pot să se învechească”.

Diocleţian a zis: “Rău înţelegi; drept aceea mă sîrguiesc ca să te aduc la cunoştinţa zeilor şi de aceea vorbesc cu tine cu blîndeţe, îndemnîndu-te să nu nădăjduieşti spre omul cel muritor, căci Hristos, pe care voi îl cinstiţi, acela de la iudei multe chinuri răbdînd, mai pe urmă a fost ucis şi a murit; iar zeii noştri sînt nemuritori şi niciodată n-au pătimit ceva”.

Sfîntul a răspuns: “Adevărul grăieşti, împărate, că zeii voştri sînt nemuritori şi nepătimaşi, căci cum puteau să moară, nefiind vii niciodată? Şi cum puteau să pătimească ceva, fiind nesimţitori? Şi să ştii aceasta, că prin tăiere, prin batere, prin cioplire s-au făcut, de mîini omeneşti; pentru că zeii voştri cei de piatră, cu fierul şi cu ciocanul au fost bătuţi, cei de lemn, cu toporul şi cu cuţitul tăiaţi; cei de aur şi de argint, prin foc vărsaţi; cei de aramă şi de fier, făuriţi cu ciocanul; şi alte multe fără de cinste bătăi şi dosădiri au luat, însă au rămas nesimţitori; deci, fără de moarte sînt, ca cei nevieţuitori, şi se sfărîmă ca cei ce n-au fost niciodată, iar Domnul meu şi Dumnezeu Iisus Hristos, după firea omenească a voit să moară cu trupul, ca să mîntuiască lumea şi însăşi moartea s-o calce cu puterea Sa dumnezeiască şi făcînd-o aceasta, a înviat a treia zi, şi nouă viaţă ne-a dăruit”.

Diocleţian, auzind vorba cea liberă şi îndrăzneaţă a sfîntului, s-a mîniat foarte şi a poruncit ca, legîndu-l gol de o roată, să-l întoarcă şi să-l bată cu toiege de fier. Deci, întorcîndu-se roata, cînd sfîntul era deasupra, îl băteau cu toiege, iar cînd era jos, unde într-adins locul era strîmt, acolo de roată se freca, încît şi oasele într-însul se sfărîmau şi carnea, care crescuse după cele dintîi chinuri, s-a rupt.

Astfel multe ceasuri fiind chinuit, mucenicul lui Hristos se ruga, zicînd: “Doamne, Iisuse Hristoase, ajută-mi şi uşurează-mă în chinuri, luîndu-mi cumplitele dureri, căci spre Tine nădăjduind, m-am dat la rănire. Ajută-mi, precum altă dată ai ajutat pe Apostolul Tău, Sfîntul Pavel, şi-mi vezi trupul meu rănit cu amar. Căci doresc să fiu întreg şi sănătos, spre slava şi mărturisirea Sfîntului Tău nume şi spre primirea celor mai multe chinuri pentru Tine. Spre ruşinarea şi neslăvirea păgînilor, întăreşte-mă întru numele Tău, căci spre Tine nădăjduiesc, dătătorule de viaţă al meu”.

Astfel sfîntul rugîndu-se, roata a stat nemişcată şi cei ce o întorceau au slăbit, iar sfîntul, cu nevăzută mînă dezlegîndu-se, stătea întreg cu tot trupul şi sănătos. Unele ca acestea văzîndu-le mulţi din poporul care se adunase acolo, strigau cu mirare: “Mare este Dumnezeul creştinilor!”. Iar Sfîntul Clement fiind cu adevărat viţă a viei lui Hristos, mai înainte însemnînd cu duhul strugurii cei gîndiţi, ce erau să iasă din nevoinţele lui cele muceniceşti, cu mare glas înălţa laudă lui Dumnezeu, zicînd:

“Mulţumesc Ţie, Dumnezeule, Tatăl Cel ceresc, că mi-ai dăruit să pătimesc în această cetate mare, pentru Unul născut Fiul Tău, Cel ce a pătimit pentru noi şi Şi-a vărsat preascump Sîngele Său pentru răscumpărarea noastră, pe Care Petru L-a propovăduit, Pavel L-a vestit, cel de un nume cu mine, Clement L-a preamărit şi Onisim L-a mărturisit. Ei au murit, pătimind pentru Dînsul, iar acum se proslăvesc în ceruri şi se cinstesc de mulţi pe pămînt şi încă după aceasta se vor cinsti de mai mulţi, mai mult decît împăraţii pămînteşti, iar împăraţii cei credincioşi se vor închina lor”.

Acestea le grăia sfîntul, spunînd mai înainte vremea cea viitoare, în care închinarea de idoli se va stinge, ca un întuneric, iar credinţa lui Hristos va răsări ca soarele şi va lumina toată lumea. Aceste cuvinte ale sfîntului au ars ca o săgeată pe păgînul împărat Diocleţian, pornindu-l spre mai mare mînie, căci nu luase întru nimic aminte la minunea ce se făcuse cu puterea lui Dumnezeu. Ci orbit fiind de răutate, se sîrguia spre chinuirea cea tiranică, poruncind să-l bată cu fiare groase peste gură pe sfînt şi să-i sfărîme dinţii.

Dar sfîntul, şi în bătaia aceea, nu înceta a grăi, întărîtînd pe tiran, deşi slujitorii îl îngrozeau, poruncindu-i să tacă, dar ca arama, care cu cît se bate mai mult, cu atît dă mai mare sunet, aşa şi mucenicul lui Hristos, cu cît îl îngrozeau, sfărîmîndu-i cu fierul dinţii şi gura, cu atît striga cu mai mare glas, grăind cele ce erau spre slava lui Dumnezeu şi spre înfruntarea mîndrului tiran. Apoi, ostenindu-se şi Diocleţian şi slăbind de mînie, a poruncit ca, legîndu-l pe mucenic peste tot trupul cu lanţuri de fier, să-l arunce în temniţa de rînd a poporului.

Deci, şezînd sfîntul în temniţă, a venit la dînsul după ceasul de seară, mulţime de popor, bărbaţi şi femei, bineînţelegătoare, care fuseseră cu fiii lor la privelişte şi văzuseră bărbăţia lui; aceia căzînd cu un suflet la picioarele lui cele sfinte, cereau Sfîntul Botez. Iar sfîntul mulţumea lui Dumnezeu că se înmulţea numărul mărturisitorilor Lui, după atîta prigonire cumplită şi învăţîndu-i îndată despre sfînta credinţă în Hristos, i-a botezat pe toţi, de la mic pînă la mare, pentru că în temniţa aceea era apă destulă, şi cîntau cu bucurie: Fericiţi, cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele.

Dar la miezul nopţii, o lumină mare a străbătut din cer spre temniţa aceea şi toţi, căutînd în sus, au văzut pe un tînăr frumos, strălucind cu haina ca fulgerul, zburînd cu aripi întinse şi pogorîndu-se spre sfîntul mucenic. Apoi, apropiindu-se de el, i-a dat în mîini o pîine curată şi un pahar de vin şi îndată s-a făcut nevăzut, încît toţi stăteau cu spaimă, mirîndu-se de ceea ce vedeau. Sfîntul Clement, cunoscînd că acela este Trupul şi Sîngele lui Hristos, a făcut obişnuitele rugăciuni şi a împărţit la toţi cei botezaţi împărtăşirea Tainelor celor dumnezeieşti, tocmai cînd se lumina de ziuă.

Şi veneau la dînsul în toate zilele credincioşii, aducînd cu ei pe alţii la Sfîntul Botez. Aşa se înmulţea turma lui Hristos, iar temniţa se făcuse ca o biserică în care se înălţau laude lui Dumnezeu, lucru pe care văzîndu-l străjerii, au spus împăratului. Deci, într-acea noapte, venind ostaşii din porunca împăratului au prins pe toată mulţimea credincioşilor care se adunaseră la sfîntul, şi i-au scos afară din cetate, ca pe oi la junghiere; apoi întreba pe fiecare mai înainte la tăiere: “Te vei lepăda de Hristos, ca să rămîi viu?”

Nu era însă nici unul care să se înfricoşeze de moarte, căci toţi voiau să moară pentru Domnul; şi au fost tăiaţi atunci pentru Hristos o mulţime de bărbaţi, femei şi copii, afară numai de un tînăr, care a scăpat din mîinile celor ce-i tăiau, nu temîndu-se de moarte, dar voind să pătimească mai mari chinuri pentru adevă-ratul Dumnezeu. Numele tînărului acestuia era Agatanghel, despre care se va spune îndată.

După aceasta Diocleţian, aducînd înaintea judecăţii sale pe Sfîntul Clement şi cercetîndu-l mult, l-a chinuit cumplit. Mai întîi l-a bătut tare cu vine de dobitoc, multă vreme, apoi spînzurîndu-l, îl strujea cu unghii de fier, pînă ce i s-au golit oasele, fiindu-i tot trupul strujit. Şi a zis sfîntul către tiran: “Acest trup pe care îl strujeşti nu este cel ce a ieşit din pîntecele maicii mele, că acela de mult este strujit cu totul de către Dometian antipatul, iar într-acesta nou m-a îmbrăcat Ziditorul Hristos; dar de vreme ce vă sîrguiţi a-l struji, apoi cred Hristosului meu, că mă va îmbrăca iarăşi în acest trup, pentru că El poate aceasta, căci nu lipseşte olarului tina ce-o găseşte din destul pentru trebuinţa lui”.

Apoi, tiranul a poruncit să-i ardă coastele cu făclii. Sfîntul răbda toate cu bucurie, pentru Iisus cel preadulce. Şi mirîndu-se Diocleţian de răbdarea şi de tăria mucenicului, a zis către ai săi: “Pe mulţi am chinuit dintre ticăloşii creştini, dar pe nici unul n-am văzut aşa de nebiruit; deci, îl voi trimite în Nicomidia, la Maximian, ca pe un lucru nou şi niciodată văzut şi auzit, ca să se minuneze de trupul lui cel nebiruit de chinuri; căci mi se pare, că nici el n-a văzut niciodată un om aşa de puternic la minte şi tare cu trupul!”.

Atunci a poruncit că să-l pună legat în corabie şi să-l ducă în Nicomidia, la judecata celuilalt împărat, Maximian, scriindu-i despre toate cele ce a răbdat Clement de la dînsul, în Roma, şi despre cele suferite de la Dometian în Ancira. Deci, ieşind sfîntul din Roma, îl plîngeau creştinii cei credincioşi; unii îi sărutau mîinile şi picioarele, alţii se ungeau cu sîngele lui şi nu puteau să se despartă de dînsul, încît cu sila de-abia l-au lăsat să intre în corabie, făcînd rugăciune lui Dumnezeu pentru dînşii şi pentru el.

Intrînd sfîntul în corabie, cel de mai sus pomenit Agatanghel, care a scăpat noaptea din mîinile ostaşilor, cei ce au ucis cu săbiile turma lui Hristos, afară din cetate, acela apucînd mai înainte, a intrat pe ascuns în corabie şi aştepta pe Sfîntul Clement. Şi cînd a fost adus, a căzut la picioarele lui cele sfinte, spunîndu-i că este botezat de dînsul. Apoi l-a înştiinţat despre pierderea credincioşilor şi despre fuga sa; că pentru aceea a venit la dînsul, ca împreună cu el să pătimească toate chinurile şi să moară pentru Hristos Domnul.

Sfîntul Clement s-a bucurat de fericitul Agatanghel şi de o osîrdie ca aceea a lui, cum şi de dragostea către Hristos Dumnezeu, socotind venirea lui la sine ca venirea îngerului lui Dumnezeu. Apoi a dat mulţumită tuturor şi a cerut de la El întărire şi ajutor, ca să dea tînărului copil bărbăţie şi putere să rabde pînă la sfîrşit şi să se învrednicească de cununa cea mucenicească.

Plecînd sfinţii, petreceau în rugăciuni ziua şi noaptea, dar nu aveau hrană nicidecum, şi nici nu se îngrijea de aceasta Sfîntul Clement, pentru că zicea: “Eu avînd în inima mea ca pîine pe Iisus Hristos, nu voi flămînzi, şi avînd ca apă vie darul lui Hristos, nu voi înseta în veci”. Văzînd ostaşii pe Clement cu Agatanghel nemîncînd, nici bînd multe zile, s-au milostivit şi le-au dat lor pîine şi apă, iar ei le-au mulţumit de acel lucru bun; dar hrană şi băutură de la dînşii n-au luat, spunîndu-le că ei sînt hrăniţi de Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, pentru că îngerul Domnului, noaptea le aducea hrană din cer şi îi întărea.

Mergînd multe zile, au sosit la insula ce se numeşte Rodos, şi ieşind mulţi din corabie în cetate, ca să-şi cumpere bucate, a rugat sfîntul pe oaspeţii cei rămaşi ca să-i libereze că să meargă în biserica creştină să se împărtăşească cu dumnezeieştile Taine ale Făcătorului de viaţă, adică cu Trupul şi Sîngele lui Hristos, pentru că era în ziua aceea duminică. Iar episcopul insulei aceleia, iubitorul de Dumnezeu, Fotin, auzind despre Sfîntul Clement, a venit cu clerul său şi cu alţi creştini şi au rugat pe mai marele ostaşilor ca, dezlegînd din lanţuri pe Clement, să-l libereze la dînşii, cu ucenicul Agatanghel, pentru un timp oarecare; făgăduindu-le ca fără zăbavă, să-l aducă iarăşi în corabie.

Deci, au eliberat pe Sfîntul Clement după rugămintea episcopului, şi l-au dus pe sfînt într-o biserică mică, deoarece creştinii pe timpul acela erau în insulă puţini; apoi poruncind episcopul ca să se facă citire din dumnezeieştile cuvinte ale Evangheliei, a deschis un cleric cartea şi a început a citi cuvintele acestea: Să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă. Acestea auzindu-le sfinţii, şi-au ridicat ochii în sus cu suspinuri, iar creştinii cei ce stau în biserică uitîndu-se la dînşii au plîns, aşa că au umplut biserica de lacrimi.

Apoi a rugat episcopul pe Sfîntul Clement ca să săvîrşească dumnezeiasca Liturghie şi cînd slujea el, unii din clerici, asemenea şi din popor, care erau vrednici, au văzut pe disc că era un cărbune foarte mare, din care ieşea o negrăită lumină ce lumina pe sfîntul şi pe cei ce stau înainte; iar prin altar au văzut pe sfinţii îngeri zburînd în văzduh; dar cei ce au văzut o minune ca aceea, au căzut cu feţele la pămînt şi nu îndrăzneau să se uite la sfînt, iar după săvîrşirea sfintei slujbe, a luat Fotin, episcopul, în casa sa pe sfinţi. Deci, pe mulţi bolnavi îi aducea şi îi apropia de Sfîntul Clement, nu numai din credincioşi, ci şi din necredincioşi, şi pe care mucenicul lui Hristos, cu rugăciunea şi cu semnul Crucii, îi tămăduia.

Pentru aceea, mulţimea de elini au început a mărturisi, la arătare, pe Hristos, că este adevăratul Dumnezeu şi au dorit Botezul. Iar ostaşii văzînd că mult popor se adună la Sfîntul Clement, s-au temut ca să nu ia de la dînşii pe cel legat şi lor să le facă rău. Iar pentru aceea l-au dus în corabie şi iarăşi l-au pus în lanţuri, dar l-au petrecut credincioşii cu multe lacrimi şi cu tînguiri, nevrînd să se despartă de el; apoi, dînd sfinţilor sărutarea cea mai de pe urmă şi legăturile lui Clement sărutîndu-le, s-au întors, ostaşii silindu-se ca să plece mai iute de acolo; suflînd vîntul spre ajutor, au trecut repede Marea Egee şi au sosit în Nicomidia.

Maximian, păgînul împărat din Nicomidia, primind scrisoarea de la Diocleţian şi pe mucenic văzîndu-l, s-a mirat de răbdarea cea mare a lui şi de bărbăţia cea nebiruită, apoi, temîndu-se să-l întrebe pe el singur, ca să nu fie ruşinat de dînsul, l-a dat lui Agripin ighemonul, spre cercetare, iar el singur se prefăcea a se îndeletnici cu alte lucruri împărăteşti. Deci, Agripin punînd înaintea judecăţii sale pe sfinţi, a zis lui Clement: “Tu eşti Clement?”. Răspuns-a sfîntul: “Eu sînt robul lui Hristos”. Iar ighemonul a poruncit să-l bată cu palme peste gură, zicîndu-i: “Pentru ce nu te numeşti rob al împăratului, ci al lui Hristos?”.

Sfîntul, fiind bătut, a zis: “S-ar cădea şi împăraţilor voştri să fie robi ai lui Hristos, şi le-ar fi în pace împărăţia lor şi toate limbile sub picioare le-ar supune lor Hristos al meu”. Iar ighemonul uitîndu-se la Sfîntul Agatanghel, i-a zis: “Tu cine eşti, că nu este scris despre tine ceva în scrisoarea lui Diocleţian”. Iar Agatanghel, privind spre cer, a zis: “Şi eu sînt creştin, şi m-am învrednicit de numele creştinesc prin acest slujitor al lui Dumnezeu, Clement”. Zis-a ighemonul: “Deci, acela este vinovat al rătăcirii tale şi morţii celei cumplite”. Şi a poruncit ca pe Sfîntul Clement spînzurîndu-l gol, să-i chinuiască trupul lui, iar pe Agatanghel asemenea, să-l bată tare cu vine. Dar Sfîntul Clement în chinuri fiind, se ruga către Dumnezeu pentru Agatanghel, ca să-l întărească întru pătimiri.

După chinurile acelea, a poruncit tiranul ca pe amîndoi să-i arunce în temniţă. Şi erau în temniţă o mulţime de alţi legaţi, pentru multe feluri de pricini. Aceia văzînd rugăciunea sfinţilor cea cu dinadinsul către Dumnezeu, şi văzînd că îngerii lui Dumnezeu au cercetat şi mîngîiat pe robii lui Hristos, s-au umilit foarte mult; şi, căzînd la picioarele lui Clement, se rugau ca să-i aducă la Dumnezeul lui; deci, s-a întîmplat acolo, după rînduiala lui Dumnezeu, că era apă destulă pentru Botez. Atunci, învăţîndu-i pe ei Sfîntul Clement, i-a botezat pe toţi, şi deschizînd temniţa cu rugăciunea, i-a eliberat pe ei, zicîndu-le: “Ieşiţi, fraţilor, şi vă mîntuiţi din mîinile păgînilor; iar Domnul nostru Iisus Hristos să vă păzească pe voi”.

A doua zi, înştiinţîndu-se Agripin ighemonul despre liberarea celor legaţi, s-a supărat pe sfinţi foarte rău, şi pregătind priveliştea, i-a dat spre mîncare fiarelor; însă acelea n-au vătămat pe sfinţi, ci se gudurau ca cîinii cei de casă, pe lîngă stăpînii lor. Atunci a poruncit ca să înfierbînte nişte ţepi şi să le înfigă prin degetele lor pînă la coate; şi aceasta făcîndu-le, le-a dat amară durere mucenicilor. Iar poporul care privea la ei, nesuferind o chinuire ca aceea, striga asupra ighemonului cu mînie, ca să libereze pe cei nevinovaţi.

Ighemonul, mai mult mîniindu-se, a poruncit ca alte ţepi înfocate să înfigă în subţiorile lor, pînă la umere. Atunci poporul, nesuferind, a luat pietre şi a aruncat asupra ighemonului, strigînd cu mare glas: “Mare este Dumnezeul creştinilor”. Ighemonul, temîndu-se de gîlceavă şi de tulburarea poporului, a fugit în casa sa. Apoi, sfinţii mucenici, neîndrăznind nimeni să-i oprească, s-au dus la muntele ce se numea Piramis, unde obişnuiau elinii să aducă jertfă zeilor lor; şi acolo, în templul idolesc şezînd, au sfărîmat pe idoli cu rugăciunea şi au izgonit de acolo pe diavoli.

După cîteva zile, înştiinţîndu-se despre dînşii ighemonul, cum că sînt acolo, s-a dus cu jertfitorii şi cu ostaşii săi, şi acolo bătînd tare cu beţe groase pe sfinţii mucenici, iar oasele lor fărmîndu-le, i-au băgat în saci, pe fiecare separat, punînd pietre cu dînşii; apoi cosîndu-i i-au aruncat din munte în mare. Atunci, prăvălindu-se sfinţii spre prăpastia muntelui, au căzut în mare şi s-au înfundat în noianul cel adînc, încît toţi îi socoteau ca pieriţi.

Unii din credincioşi, înştiinţîndu-se despre înecarea sfinţilor, umblau pe mal, aşteptînd ca marea, care, după obicei, aruncă pe morţi, să arunce şi trupurile sfinţilor mucenici; şi iată văzură doi saci plutind pe mare; deci urcîndu-se într-o luntre, au mers acolo, apoi dezlegîndu-i, au aflat pe sfinţii răbdători de chinuri, vii şi sănătoşi, ca şi cum nimic nu pătimiseră, şi au preamărit pe Dumnezeu. Apoi, s-au odihnit pe mal în noaptea aceea şi îngerii lui Dumnezeu cercetînd pe sfinţi, i-au întărit pe ei cu hrană. Şi făcîndu-se ziuă, au mers Sfîntul Clement şi Sfîntul Agatanghel în cetate, şi stînd în mijlocul tîrgului, spuneau popoarelor măririle lui Dumnezeu. Apoi, ridicîndu-şi mîinile în sus, ziceau către Dumnezeu: “Mulţumim, Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase că n-ai părăsit pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, ci ne-ai izbăvit de cumplitele chinuri; şi n-ai veselit pe vrăjmaşii noştri, ci ai preamărit întru noi numele Tău cel sfînt”.

Deci, erau acolo doi orbi, unul avînd o mînă uscată, iar altul slăbănog, pe aceia îndată i-a tămăduit prin punerea mîinilor sale. Aceasta văzînd poporul, a început a aduce la dînşii pe bolnavii lor şi pe cei ţinuţi de duhuri viclene şi toţi se tămăduiau, cu rugăciunile şi prin atingerea mucenicilor; deci, se slăvea de popor cu mare glas numele lui Iisus Hristos.

Acestea văzînd Agripin, ighemonul, s-a mirat foarte mult şi era întru nepricepere; apoi, ducîndu-se, a spus împăratului despre toate cele ce se făcuseră şi se mira şi împăratul foarte mult, căci cei ce se credeau pierduţi în mare, s-au aflat vii. Şi înştiinţîndu-se că Sfîntul Clement este din Ancira de neam, a poruncit să-l trimită pe mucenic în patrie, zicînd: “Cetatea care l-a născut şi l-a crescut, aceea să-l aibă şi să-l pedepsească, precum voieşte”. Deci, a scris despre dînsul lui Curichie, ighemonul Ancirei, şi luîndu-i ostaşii pe amîndoi legaţi, i-au dus în Ancira.

Intrînd Sfîntul Mucenic Clement cu bucurie în patria sa, zicea: “Slavă Ţie, Dumnezeule, că ai văzut smerenia mea; slavă Ţie, Hristoase, că m-ai învrednicit a mai vedea cetatea în care m-am născut”. Şi i-au pus pe dînşii înaintea lui Curichie ighemonul. Iar el întrebîndu-i, i-a pus la chinuri pe dînşii; mai întîi cu scînduri de fier înfocate au ars coastele lor, apoi pe Sfîntul Clement l-au legat de un stîlp şi l-au bătut fără milă, încît şi carnea lui a căzut. Iar pe Sfîntul Agatanghel spînzurîndu-l, l-au strujit cu unghii de fier; apoi îi întrebau, batjocorîndu-i: “Nu simţiţi dureri în trupurile voastre?”

Răspuns-a Sfîntul Clement cu apostoleştile cuvinte, zicînd: De se şi strică omul cel dinafară, dar cel dinlăuntru se înnoieşte. Şi a poruncit chinuitorilor, ca luînd un coif de fier foarte tare încins, să-l pună pe capul Sfîntului Mucenic Clement; şi făcîndu-se aceasta, ieşea fum grozav din nări, din urechi şi din gura sfîntului. Iar el răbdînd durerea cea negrăită a strigat către Domnul său, zicînd: “Izvorule cel nedeşertat, apa cea vie, ploaia cea mîntuitoare, tămăduieşte-mă cu roua darului Tău; ne-ai scos pe noi din apă, izbăveşte şi de foc pe robii Tăi”.

Astfel sfîntul rugîndu-se, îndată s-a răcit coiful acela de fier, lucru care văzîndu-l ighemonul Curichie, s-a înspăimîntat şi nepricepîndu-se ce să le mai facă, i-a trimis în temniţă şi i-a scris împăratului Maximian, spunîndu-i despre ceea ce s-a făcut. Iar fericita Sofia, a doua maică a lui Clement, a venit în temniţă noaptea, cu multă bucurie şi cu lacrimi, veselindu-se de un fiu ca acela, care s-a arătat ales pătimitor al lui Hristos; şi sărutînd rănile şi legăturile amîndurora, a spălat şi a şters sîngele lor, apoi, le-a legat rănile cu pînze curate şi de toate cu de-amănuntul întreba pe Sfîntul Clement, unde, cum a pătimit şi de la cine? Şi le-a adus lor şi hrană, apoi i-a întărit pe ei; şi în toate nopţile venind, slujea legaţilor lui Hristos.

După cîtăva vreme, venind porunca de la împărat, ighemonul Curichie a trimis pe sfinţii mucenici în altă cetate, ce se numea Amisia, la alt chinuitor mai cumplit, anume Dometie, care era slujitor împărătesc. Iar fericita Sofia a petrecut pînă departe pe sfinţii mucenici, fiind cu copiii aceia, pe care Sfîntul Clement i-a hrănit în vreme de foamete, în casa ei şi i-a ţinut la sine în loc de fii. Dintre aceştia unii, nevrînd să se despartă de sfinţii răbdători de chinuri, au mers cu dînşii, legîndu-se cu dragostea cea către ei; iar pe drum i-au înjunghiat ostaşii, avînd poruncă de la împăratul, care se înştiinţase despre acei copii.

În Amisia sfinţii răbdători de chinuri au fost aruncaţi de către Dometie într-o groapă cu var nestins, fiind vineri în ceasul al doilea din zi; şi după ce a înnoptat, a venit o lumină din cer prea strălucită, care a luminat împrejur locul acela toată noaptea, iar sîmbătă, la al treilea ceas, s-au aflat vii şi sănătoşi.

Aceasta văzînd-o doi ostaşi, au crezut în Hristos şi pe faţă au mărturisit că sînt creştini; pentru care, în aceeaşi sîmbătă s-au răstignit de păgîni, în ziua de şapte septembrie, iar numele lor erau: Fangon şi Eucarp. Iar Sfinţilor Clement şi Agatanghel a poruncit chinuitorul ca să le jupoaie pieile de pe spate şi cu toiege să-i bată multă vreme, apoi, punîndu-i pe paturi de fier înroşite în foc, a poruncit să-i ardă cu pucioasă şi cu smoală. Iar sfinţii fără de vătămare, ca pe un pat moale împărătesc cu somn dulce au adormit, şi au văzut în vedenie pe Hristos Domnul, venind cu mulţime de sfinţi îngeri la dînşii, zicîndu-le: “Nu vă temeţi, Eu sînt cu voi”. Şi deşteptîndu-se, au spus unul altuia vedenia cu bucurie. Astfel pe paturile acelea au fost din destul arşi. Iar cînd a văzut Dometie că nu se vatămă nici de foc, nepricepîndu-se ce să le mai facă, a poruncit ca să-i ducă iarăşi în temniţă.

Petrecînd sfinţii multă vreme în temniţă, au fost iarăşi trimişi la împăratul Maximian, care atunci petrecea în Tars. Acolo mergînd ei, însetaseră pe drum, dar mai ales ostaşii cei ce-i duceau pe ei slăbeau de sete, pentru că pămîntul acela era pustiu şi fără apă; deci, cu rugăciunea au scos din pămînt uscat izvor de ape vii, şi bînd toţi, s-au răcorit, şi cîtă apă le trebuia pe cale, au luat şi ostaşii.

Într-aceeaşi cale Sfîntul Clement rugîndu-se lui Hristos Dumnezeu, ca adică în toată vremea vieţii sale să fie chinuit pentru numele Lui cel sfînt, a avut o descoperire de la Dumnezeu; că împreună cu anii cei trecuţi ai muceniciei sale, pînă la sfîrşitul cel mai de pe urmă, are să petreacă 28 de ani neîncetate pătimiri, de care lucru s-a bucurat foarte mult sfîntul; căci cu dragostea cea negrăită a lui Hristos, Dumnezeul său, fiind cuprins, dorea ca pentru El în chinuri cumplite să petreacă lungă vreme şi să moară de mii de ori.

Fiind duşi sfinţii înaintea lui Maximian împăratul, acesta se mira că erau vii pînă atunci şi de atîtea chinuri nebiruiţi, întrebîndu-i, şi aflîndu-i neînduplecaţi, a ars un cuptor înfocat ca altă dată Nabucodonosor în Babilon, şi a aruncat într-însul pe ostaşii lui Hristos. Dar petrecînd sfinţii în acel cuptor o zi şi o noapte, s-au găsit vii şi întregi. Acea minune văzînd-o, mulţi din popor au crezut întru Hristos. Apoi au aruncat în temniţă pe sfinţi şi au petrecut într-însa patru ani; pentru că nădăjduia păgînul împărat, că supărîndu-se prin nevoia cea mare a temniţei, mai cu înlesnire se vor pleca la păgîneasca lor credinţă.

Deci, împlinindu-se cei patru ani în temniţă şi împăratul judecînd că sînt nevrednici de cercetarea sa împărătească, iar cu fapta ruşinîndu-se de vitejia sufletelor lor cea nebiruită, i-a încredinţat unui ighemon, anume Sacherdon, foarte cumplit, care pe mulţi creştini a pierdut cu înfricoşate chinuri, ca să silească pe legaţi la închinarea zeilor. Acesta luînd pe Sfinţii Mucenici Clement şi Agatanghel şi nesporind cu cuvintele cele înşelătoare şi groaznice, a poruncit ca pe cei legaţi să-i bată de nişte lemne, şi să le strujească trupul atît de cumplit, încît le-au strujit spatele şi pieptul pînă la oase, şi se vedeau numai oasele goale, căci carnea toată căzuse; şi socotind tiranul că vor muri, îndată a poruncit să-i dezlege şi să-i ducă în temniţă.

Dar văzînd pe sfinţi, că stau pe picioarele lor şi la temniţă mergeau singuri, s-a ruşinat foarte, slăbind cu trupul de mînie şi de ruşine, încît abia se ducea pe mîinile slugilor sale la divan acasă; iar sfinţii mergînd la temniţă, cădeau de pe trupurile lor bucăţi de carne cu sînge, iar credincioşii adunîndu-le de pe cale, ca o mare vistierie, cu cinste le păstrau la ei.

Înştiinţîndu-se împăratul despre slăbiciunea lui Sacherdon, a rîs şi a zis: “Iată slăvitul Sacherdon, care a biruit pe mulţi creştini, acum este biruit de doi”. Şi sta de faţă într-acea vreme înaintea împăratului, un boier, anume Maxim. Acela l-a rugat pe împărat ca să-i dea pe mîini pe cei doi mucenici, pentru că se lăuda ca din două să facă una, sau să-i silească la jertfe, sau cu chinuri să-i omoare. Şi poruncindu-i împăratul, a luat pe sfinţi la sine, dar n-a început îndată a-i chinui, ci vorbind multe zile prieteneşte cu dînşii, îi îndemna să se închine zeilor lor; iar odată, chemîndu-i la el, le-a zis: “Bucuraţi-vă, o! bărbaţilor pe care vă iubesc zeii cei fără de moarte ca pe nişte fii şi se îngrijesc de voi, pentru că de multe ori mi-au spus în vis despre voi şi pe faţă mi-au arătat, că vă veţi întoarce la dînşii, de aceea au oprit pe chinuitorii voştri să nu vă piardă, pentru că aşteaptă întoarcerea voastră, care acum este aproape; căci în noaptea trecută, marele între zei, Dionisos, arătîndu-se, mi-a zis: “Să aduci pe acei doi bărbaţi la mine”. Deci, iată, o! bărbaţilor, templul lui Dionisos deschis, altarul împodobit şi jertfele gata; veniţi să-i aduceţi jertfe!”.

Sfinţii au răspuns: “Minţi fără de ruşine, o! judecătorule; căci zeii tăi, precum sînt muţi la arătare, astfel nici în vis nu pot să grăiască ceva. Care Dionisos ţi-a grăit ţie? Căci aici la voi sînt doi idoli lui ai Dionisos: unul de piatră, iar altul de aramă, şi de ţi-a grăit cel de piatră, apoi noi îi proorocim, că degrab va veni vremea în care, sfărîmîndu-se bucăţi, ori în zidul cel de piatră ce se zideşte, vor fi puse ale sale pietre, sau în foc aruncîndu-se, în var se vor preface; iar de ţi-a grăit Dionisos cel de aramă, acela va fi prefăcut în căldări şi în alte vase mai necinstite”.

Nişte cuvinte ca acestea nesuferind Maxim să le audă, a început a-i chinui cumplit. Chinuirea era în acest fel: unelte ascuţite de fier, ţăpuşi, cuţite, piroane, suliţe şi cîte a putut să afle mai ascuţite, le-a înfipt în pămînt foarte dese, cu ascuţişul în sus, şi care erau înalte ca de un pas de picior. Pe acelea punînd pe Sfîntul Clement gol, cu faţa în sus, a poruncit să-l bată deasupra cu beţe; iar Sfîntului Agatanghel, topind plumb mult, i l-a turnat pe cap. Şi fiind bătut Sfîntul Clement cu beţe, pe piept şi peste tot, de la cap pînă la picioare, tot trupul a fost străpuns cu uneltele acelea ascuţite, şi i-au străbătut alte fiare prin inimă, altele prin piept, altele prin măruntaie, iar altele trecînd printr-însul se vedeau vîrfurile deasupra.

După bătaia cea cumplită, poruncind tiranul să scoată din acel loc pe mucenic, mulţi abia au putut cu mare nevoie să-l smulgă de acolo; deci, se uimea Maxim de o răbdare ca aceea şi că atîtea chinuri nu pot să întoarcă pe mucenici către zei, nici să-i omoare, pentru că Dumnezeul Cel Preaînalt păzea într-înşii suflarea lor în legătura trupească, spre mărirea numelui Său celui Sfînt şi spre înfruntarea păgînilor; de aceea aruncară pe sfinţi iarăşi în temniţă.

Înştiinţîndu-se despre aceea împăratul Maximian, a judecat pe sfinţi la veşnica închisoare, pînă ce singuri vor muri acolo. Încă şi un boier, anume Afrodisie, de neam pers, aflînd de toate chinurile cele cumplite asupra creştinilor, a cerut voie la împăratul, ca să-i poruncească, să ia pe acei mucenici, ca să-i piardă, şi luîndu-i, i-a dus în casa sa, apoi, punîndu-le înainte masă îndestulată spre ospătare, îi silea să mănînce şi să bea cu dînsul şi să se veselească. Iar aceia i-au zis: “Noi ne hrănim cu cereasca hrană şi băutură de care cel ce mănîncă şi bea, nu flămînzeşte, nici nu însetează niciodată, ci petrece în veci, veselindu-se”. Iar Afrodisie, socotind spre ocara lui aceea, i-a zis: “Mîine voi găti vouă altă cină de care doriţi, adică moartea cea mai cumplită”.

Făcîndu-se ziuă, a poruncit Afrodisie ca să aducă două pietre de moară, să le spînzure de grumajii sfinţilor, şi să-i poarte prin toată cetatea, spre batjocură. Atunci mulţi din cei fără de minte luînd pietre aruncau spre tîrîţi, iar cei mai mulţi, mirîndu-se de pătimirile lor, îi socoteau că sînt fără de moarte şi credeau în Hristos. După aceasta, prin judecata împăratului, au fost închişi în temniţă veşnic, ca prin închisoarea cea lungă chinuindu-se, să piară. Şi au petrecut sfinţii în legăturile temniţei mulţi ani, pînă ce s-a apropiat săvîrşirea cea de 28 de ani, a vremii pătimirii, despre care i s-a vestit Sfîntului Clement, prin descoperire dumnezeiască, cînd l-a dus în Tars, la împăratul. Mulţi din sfinţii mărturisitori, începînd nevoinţa mucenicească, şi-au sfîrşit alergarea, iar aceşti doi pătimitori încă pătimeau.

După Maximian împăratul (286-305), a luat împărăţia Maximin Daia (305-313), şi vărsîndu-se mult sînge creştinesc fără cruţare, iar străjerii temniţei supărîndu-se pe Clement şi pe Agatanghel că atît de mult sînt ţinuţi în temniţă, au mers la împăratul Maximin, zicîndu-i: “Ce porunceşti asupra celor doi închişi, care de mulţi ani chinuindu-se de împăraţi şi voievozi cu toate chinurile cele mai cumplite, n-au murit, şi pînă acum sînt în legături? Căci, deşi fără căutare şi îngrijire omenească, totuşi sînt sănătoşi şi la feţe sînt bine, încît noi îi socotim că sînt fără de moarte”.

Împăratul Maximin, mai întîi a hulit pe zeii săi cu felurite cuvinte necinstite, că n-au putut să scoată din vremelnica viaţă pe cei doi vrăjmaşi ai lor, care se luptau cu ei. Apoi, întrebînd despre dînşii cine şi de unde sînt şi înştiinţîndu-se că sînt din părţile Galatiei, din cetatea Ancira, îndată a poruncit să-i trimită acolo lui Luciu, care într-acea vreme era ighemon în Ancira, cetatea Galatiei. Înştiinţîndu-se sfinţii despre aceea, s-au bucurat foarte, căci mult dorea Sfîntul Clement, ca în patria sa să-şi săvîrşească alergarea nevoinţei, pentru care rugase pe Stăpînul Hristos şi şi-a cîştigat cererea.

Deci, fiind duşi sfinţii în cetatea Ancira, i-au pus înaintea lui Luciu ighemonul, spre cercetare, dar el nu îndată a început a-i întreba pe ei, ci mai întîi, i-a pus într-o închisoare strîmtă, băgîndu-le picioarele în obezi şi lanţuri de fier punîndu-le pe grumaz, pe mîini şi pe tot trupul; apoi şi pietre grele legîndu-le, nu puteau nici a se mişca cu trupul, nici a-şi întinde picioarele.

A doua zi, aducînd pe Sfîntul Mucenic Agatanghel la judecată, la început îl amăgea pe el cu momiri, atrăgîndu-l către a sa rea credinţă, dar văzîndu-l neînduplecat cu mintea, a început a-l chinui; deci, a înfipt în urechile lui piroane de fier înfierbîntate în foc şi străbătînd creierii lui, i-a venit mare întunecare, apoi fum a ieşit din gura şi din nasul lui şi cu făclii i-a ars coastele, după aceea, cu sabia i-a tăiat sfîntul lui cap.

Iar cinstitul trup al mucenicului luîndu-l cea mai sus pomenită, fericita Sofia, a doua maică a lui Clement, şi învelindu-l cu pînză curată şi cu aromate, l-a pus în peştera în care creştinii aveau o biserică mică; căci pentru prigonirea cea cumplită de la păgîni nu puteau credincioşii să-şi aibă biserica lor în loc sfînt; de aceea, în peşteră îşi făcuseră biserică şi acolo făceau slujbele lor lui Dumnezeu. Sfîntul Mucenic Agatanghel a pătimit de la diferiţi tirani, de la doi împăraţi, adică Diocleţian şi Maximian, iar de la ighemonii Agripin, Curichie, Dometie, Sacherdon, Maxim, Afrodisie şi Luciu, şi a sfîrşit nevoinţa pătimirii sale în cinci zile ale lunii noiembrie.

Înştiinţîndu-se Sfîntul Clement despre sfîrşitul mucenicului şi împreună pătimitorului său, Sfîntul Mucenic Agatanghel, s-a umplut de negrăită bucurie, că l-a trimis pe el Dumnezeu înaintea sa. Şi zăcînd cu faţa la pămînt, fiind însărcinat de greutatea legăturilor, multă mulţumire a dat pentru Sfîntul Agatanghel, că l-a învrednicit a-şi sfîrşi alergarea, credinţa a-şi păzi, toate chinurile cu bărbăţie a le răbda, şi în ceata sfinţilor mucenici, celor ce la cer dănţuiesc, a se număra. Apoi se ruga şi pentru sine, ca să poată pînă la sfîrşit a răbda şi a sfărîma capul vrăjmaşului celui viclean şi cu bucurie a trece la sfîrşitul ceresc cel dorit.

După uciderea Sfîntului Agatanghel, Luciu, tiranul, a poruncit ca pe Sfîntul Mucenic Clement în toate zilele să-l chinuiască în temniţă, iar chinuirea era astfel: cu toiege ascuţite bătea pe mucenic peste obraz şi peste cap, dîndu-i cîte o sută şi cinci zeci de lovituri în toate zilele. Iar aceasta s-a făcut sfîntului, de la cinci zile ale lunii noiembrie pînă la cinci ale lunii ianuarie; deci, ziua era bătut tare, încît şi temniţa aceea toată se roşea cu sîngele lui, iar noaptea cercetîndu-l darul lui Dumnezeu prin sfinţii îngeri, îl vindeca de toate rănile acelea; şi erau păgînii întru mare nepricepere, căci în fiecare zi venind şi sănătos aflîndu-l, se mirau şi mai amar îl băteau, rănindu-i capul şi faţa cu multele lovituri, pînă la 150, cît era rînduit.

Apropiindu-se praznicul dumnezeieştilor Arătări a Domnului, a venit de la împăratul în cetatea Ancira alt ighemon, anume Alexandru, în locul lui Luciu, căruia i se poruncise să meargă la împăratul.

Sosind noaptea în care avea să fie privegherea praznicului dumnezeieştilor Arătări, fericita Sofia aducînd la sine creştini, luînd pe slugi, pe copilele şi pe copiii crescuţi, au mers în temniţă la Sfîntul Clement. Iar Dumnezeu a ajutat scopul credincioşilor, căci a adormit tare pe străjeri şi numai unul nu dormea, dar acela era creştin tăinuit, care a deschis temniţa celor ce veniseră; deci, intrînd înăuntru credincioşii, cu Sofia cea cu mintea bărbătească, au dezlegat pe sfînt din legături şi luîndu-l, l-au dus în biserica cea din peşteră, şi cu bucurie au prăznuit, mulţumind lui Dumnezeu.

Făcîndu-se ziuă, Sfîntul Clement a săvîrşit dumnezeiasca Liturghie, şi toţi s-au împărtăşit cu dumnezeieştile Taine din sfintele mîini ale păstorului lor. Şi a făcut arhiereul lui Dumnezeu multă învăţătură poporului, în care a proorocit despre moartea sa, că degrab va fi ucis, apoi le-a zis: “Să nu vă temeţi, fraţilor, că nimeni din voi nu va pieri, nici va pătimi ceva, nu vor răpi lupii pe nici unul, fără numai eu cu doi clerici, căci îmi voi pune sufletul pentru Arhiereul cel mare Hristos, care şi-a pus pentru noi sufletul Său”.

Încă a proorocit şi aceasta, că degrab va înceta prigonirea, apoi că închinarea de idoli se va stinge şi va înflori sfînta credinţă, pentru că cerescul Împărat va ridica pe pămînt un împărat, care, luminîndu-se cu Sfîntul Botez, va lumina toate părţile stăpînirii Romei şi o nouă Romă va ridica şi va răsări pretutindeni dreapta credinţă. Aceasta proorocind sfinţitul mucenic turmei sale celei cuvîntătoare şi înveselind sufletele lor, au mers la casa maicii Sofia, care pe tot poporul de la biserică l-a luat la sine, şi le-a făcut ospăţ mare; apoi a fost Sfîntul Clement în casa ei pînă la 23 de zile ale lunii ianuarie.

Într-acea vreme, ighemonul Alexandru cercetînd lucrurile şi ocîrmuirile poporului, s-a spus despre Clement, episcopul creştin, cum că noaptea a ieşit din închisoare şi a făcut cercetare despre dînsul. Apoi, sosind ziua duminicii, a mers arhiereul lui Dumnezeu, Sfîntul Clement, în biserica cea din peşteră, să săvîrşească dumnezeiasca Liturghie şi s-au înştiinţat despre dînsul păgînii, care au spus ighemonului. Iar el îndată sculîndu-se, a mers cu ostaşii, care, intrînd înăuntru, au aflat pe Sfîntul Clement stînd înaintea dumnezeiescului Păstor şi aducînd jertfa cea fără de sînge. Şi a poruncit ighemonul unuia din ostaşi ca scoţînd sabia să lovească pe arhiereu peste grumaji.

Deci, lovindu-l ostaşul, a căzut capul Sfîntului sfinţit Mucenic Clement pe dumnezeiescul prestol şi peste darurile cele puse înainte, apoi s-a roşit cu sîngele lui jertfa cea fără de sînge şi tot Sfîntul Altar. Iar poporul credincios era într-o mare frică şi spaimă, însă nu pentru dînşii, ci pentru păstorirea lor aveau jale şi, ridicîndu-şi glasurile, se tînguiau. Ighemonul a ieşit îndată afară, nefăcînd poporului nici un rău, numai pe doi clerici i-a tăiat în altar cu Sfîntul Clement, iar numele lor sînt: Hristofor şi Hariton, diaconii. Atunci fericita Sofia luînd cinstitul trup al iubitului său, care-i era fiu cu numele, iar cu fapta duhovnicesc părinte şi păstor, l-a îngrijit cu lacrimi şi cu bucurie. Deci plîngea că s-a lipsit de el pe pămînt şi se bucura că, săvîrşindu-şi pătimirea, a trecut la Hristos Domnul.

Apoi, Sofia l-a îngropat cu cinste, împreună cu amîndoi diaconii, cu tot poporul creştin care era acolo, aproape de mormîntul Sfîntului Mucenic Agatanghel, în biserica din peşteră, în 23 de zile ale lunii ianuarie. Astfel Sfîntul sfinţit Mucenic Clement a sfîrşit nevoinţa cea lungă a pătimirii sale, răbdînd 28 de ani în nenumărate şi negrăite chinuri pentru Hristos.

Despre dînsul zice Nichifor Callist, istoricul grec, astfel: “De la zidirea lumii, pe toţi cei ce pentru Dumnezeu au pătimit chinuri, ori în ce fel de chin, prin foc, prin fier, prin pietre, prin lemne şi cei ce cu fiarele s-au luptat şi prin închisori mult timp s-au chinuit şi prin diferite feluri de morţi, în pămînt, în apă şi în văzduh s-au sfîrşit, şi cei ce au fost pierduţi de ger şi de arşiţă mare, şi ori cu ce alte chinuri şi pedepsiri s-au lipsit de viaţă, pe toţi aceia i-au întrecut Sfîntul Clement împreună cu Sfîntul Agatanghel, prin pătimirile lor cele multe. De la unsprezece tirani, în diferite cetăţi au pătimit. În Ancira, de la Dometian, antipatul Galatiei; în Roma de la împăratul Diocleţian; în Nicomidia de la ighemonul Agripin, iarăşi în Ancira, de la voievodul Curichie; în Amisia de la Dometie, slujitorul împărătesc; în Tars de la împăratul Maximian; apoi, iarăşi acolo de la Sacherdon ighemonul şi de la boierul Maxim, după aceasta de la Afrodisie senatorul; şi iarăşi în Ancira, de la boierul Curichie, şi în sfîrşit de la ighemonul Alexandriei.

Pentru că toţi cei ce erau atunci chinuitori, îl trimiteau pe dînsul de la unul la altul, ca pe o minune nemaiauzită şi văzută; căci, atît de mulţi ani şi prin atît de multe şi diferite feluri de chinuri cumplite, a fost nebiruit şi nemişcat, cu Agatanghel ucenicul său, întărindu-l Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru slava numelui Său celui sfînt, căruia dimpreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, de la toată zidirea se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în veci. Amin.