close
Cenaclul I.L. Caragiale

Cenaclul literar I. L. Caragiale – 06.01.2020

La mulți ani!

Programul cenaclului literar I. L. Caragiale  – 6.01.2020

1.Revista presei culturale.
2.Poemul de iarnă – membrii cenaclului.
3.Eseul săptămânii – FLORIN MANOLE
4.O recitare – NICU DRĂGULIN.


Eseul săptămânii – FLORIN MANOLE
1.

Vă reamintesc aici ce rezultă din exemplul pe care l-am preluat de la H. R. Patapievici, și anume, faptul că „din punctul de vedere al unui chinez de la începutul sec XXI, miezul lucrurilor – și ne referim aici la civilizația europeană – este înțelesul creștin al noțiunii de transcendență.

Dar faptele merg în paralel. În timp ce China se dezvoltă după model european și în timp ce „oameni pragmatici care în rapoarte confidențiale către șefii lor, pe linie de partid, încearcă să meargă la rădăcina lucrurilor” și, deasemenea, în timp ce se știe foarte bine „din tratatele serioase de istorie a religiilor că noțiunea unui Dumnezeu transcendent este foarte greu de explicat unei culturi de tip China, deoarece acolo nu există / nu a fost elaborată o structură mentală pentru ca această noțiune să fie uzuală”, iată și o afirmație făcută în teza de doctorat al unui anume Andrei Dârlău de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, lucrare girată de pr. Emil Jurcan, profesor de istoria și filosofia religiilor: „gigantul chinez abia trezit ar putea deveni țara cu cea mai mare populație creștină din lume, în decursul unei singure generații. În prezent milioane de chinezi devin neo-protestanți din dorința de a imita cultura americană la modă în China capitalistă modernă. Dar chiar și aceste secte pregătesc providențial terenul pentru o Biserică Ortodoxă Chineză autocefală, pe care dimensiunile Chinei ar justifica-o. Există toate condițiile pentru o convertire ortodoxă a Chinei”

Și dacă faptele merg în paralel, această convertire masivă este perfect posibilă, având în vedere predispoziția de a imita a chinezilor, inclusiv și mai ales a culturii europene, iar pe cale de consecință și imitarea însușirii subtilitățăților acesteia și implicit a esenței ei creștine ce constă de asemenea, încă și mai stăruitor și tot într-o imitare, respectiv în imitațiunea Domnului nostru, mântuitorul Iisus Hristos.

Din fericire, imitarea lui Hristos nu se reduce la o simplă analogie pe care, firește, o presupune. Faptul este el însuși legat de noțiunea de Dumnezeu transcendent. Astfel, găsim și explicația atracției cercetătorului sau grupului de cercetători chinezi, afiliați intereselor și implicit realizărilor imitative ale partidului chinez, față de această noțiune.

Așadar, formularea făcută de cercetătorul chinez, cum că esența civilizației europene stă în înțelesul creștin al noțiunii de transcendență, presupune confirmarea lucrativă a acestui înțeles, mai ales în plina dezvoltare de tip occidental a Chinei, prin depășirea barierelor religiei si culturii ei tradiționale.

În fapt, comportamentul cercetătorilor chinezi este cel al unui doritor să descopere cauze și află că e vorba de taine ale învățăturilor creștin ortodoxe, pe când comportamentul de „imitațio occidentalis” al chinezilor în general se poate substitui preceptelor schismatice ale creștinilor care au ajuns doar imitatori ai duhului creștinătății și, implicit, ai propriei credințe. Astfel, orice imitațiune a civilizației europene face din imitatori creștini avant la lettre. Diferența este că în timp ce europenii ignoră până la christofobie propriile rădăcini, chinezii de pildă caută rădăcinile a ceea ce i-a adus într-un asemenea stadiu de dezvoltare superioară. Iar dacă civilizația europeană s-a remarcat prin aceea că a purtat de grijă rădăcinilor celorlalte civilizații, ajungând să le cunoască și conserve mai bine decât au putut-o face ele însele, astăzi o altă civilizație, în speță cea chineză, se preocupă de cultivarea rădăcinilor civilizației europene. De unde și ușurătatea cu care, așa cum schismaticii abordează prin imitație propria credința creștină, un popor cum e cel chinez abordează tot prin imitație efectul acestei credințe, respectiv civilizația străină de ei a Europei. Între timp, chinezii adoptă credințele schismatice ale Occidentului, adică neo-protestantismul, iar Occidentul adoptă efectul riguros al celei mai înalte trepte de imitație a propriei lor civilizații, adică înalta tehnologie chineză.

Ce fel de schimb este acesta, ce fel de substituiri? Pare un joc al complementarităților sau al unor străvezii înlocuiri, un de la sine înțeles al globalizării, o orbire asemănătoare cu cea a europenilor care, influiențați de Epoca Luminilor, erau căzuți pradă prejudecății că lumea întreagă trebuie să aibă parcursul istoric, economic și politic al Europei, ignorând esențialul și anume că civilizația europeană este o excepție. Același lucru se întâmplă și astăzi, numai că orbirea e mai profundă, iar Martin Heidegger, în interviul oferit lui Rudolf Augstein și Georg Wolff în 1966 (publicat în revista „Spiegel pe 31 mai 1976), atrage atenția că există riscul ca această orbire să fie definitivă și asta pentru simplul motiv că „tehnica în esența ei este un lucru pe care omul, pornind doar de la sine însuși, nu îl poate stăpâni”. În ce constă această orbire? Mai întâi în neajunsul de a nu mai fi observabil faptul că, în ce-i privește pe neoprotestanți și de ce nu, pe creștini în general, s-a pierdut din vedere asemănarea ca trăire, chiar dacă imitarea lui Hristos încă mai funcționează, uneori ireproșabil, în plus, este și este exportată cu succes. Și apoi, e vorba despre importul de către noi, europenii, a vârfului civilizației noastre, adică a tehnologiei cu care , desigur și noi ne îndeletnicim, dar ale cărei culmi se străvăd în îndepărtata Asie, tehnologie către a cărei esență, spune tot Heidegger, nu avem încă o cale prin care să o definim ca atare.. Așadar, în drumul nostru spre integrarea și unificarea spațio-temporală a lumii, integrare și unificare inițiate de civilizația europeană, în plină epocă de belșug și prosperitate, am pierdut din vedere un pericol ce ne paște și este încă cel puțin la fel mare ca dezrădăcinarea față de pământ ori înstrăinarea față de noi înșine sau de aproapele și mă refer aici la ceea ce tot Heidegger numește statul tehnic și pe care îl caracterizează ca fiind „ cel mai supus și mai orb servitor în raport cu puterea tehnicii”. Într-un cuvânt, am ajun niște orbi conduși de orbi. Dar cultura și civilizația noastră europeană e grijulie cu noi și ne atenționează din vreme că avem asigurate baierele lucidității aferente dramei ori tragediei sufletești prin care trecem. Astfel, încă de la 1598, Brugel cel Bătrân ne pune oglinda în față. În aceste circumstanțe, care la rândul lor oglindesc supunerea față de un conducător orb, este evident că gândirea sau voința omenească nu mai „poate opera nicio schimbare directă, nemijlocită, a stării actuale a lumii”1.

Înțelegerea unui gând constă în aceea că gândul celui care vrea înțelesul se află în scopul de a înțelege propriul scop, iar ca gând ce de află pe sine în acest scop, devine astfel și cu putință de a fi înțeles.

2.

Așadar, singură, voința omenească este incapabilă de a schimba starea actuală a lumii. O stare determinată de exportul european de creștinătate în lume și, mai ales, în China și importul de tehnologie dinspre Asia, cu preponderență din China. Se ivesc aici două întrebări: prima, dacă există vreo compatibilitate între cele două, să le numim aici, produse; și a doua, dacă cele două produse satisfac pe deplin nevoile și dorințele materiale și spirituale ale celor care primesc, dar și dacă cei care oferă, dar mai ales europenii, rămân să mai fie influențați de esența produselor acestui comerț, adică de esența creștinătății, pe de-o parte și de esența tehnicii, în ce-i privește pe exportatorii asiatici, pe de altă parte?

În fapt, cred că, după cum, la Mircea Eliade2, teologiile contemporane ale morții lui Dumnezeu, „după ce au demonstrat (…) inutilitatea tuturor conceptelor, simbolurilor și ritualurilor bisericii creștine, par să spere că o conștientizare a caracterului radical profan al Lumii și al existenței umane este totuși capabilă să fondeze, datorită unei misterioase și paradoxale coincidentia oppositorum, un nou tip de experiență religioasă” și că „profanul nu este decât o nouă manifestare a aceleiași structuri constitutive a omului care, înainte se manifesta prin expresii sacre”, precum și faptul că „opoziția sacru-profan nu este o caracteristică a religiilor, precizând(u-se) totodată că nici creștinismul nu este o religie”, dar și „că omul creștin nu mai trăiește într-un Cosmos, ci în Istorie”, tot astfel creștinătatea și efectul ei cel mai subtil, tehnologia, odată cu acest schimb de produse, între lumi, aparent atât de diferite cum sunt Asia și Europa, par să formeze acelaș tip de coincidentia oppositorum, evocat de Eliade, cu precizarea că, înainte de a fi exportate, respectiv importate și creștinătatea și tehnologia, par să-și fi ascuns sau să înceapă a-și învălui încetul cu încetul, dinaintea omului, esența. Dacă Eliade vorbește despre sacru și profan ca despre doi termeni bine definiți, astăzi, creștinătatea și, cum am mai spus-o, efectul ei cel mai subtil, tehnologia, par a încorpora nedefinit termenii predilecți ai lui Eliade. Dar ceea ce încercăm noi să atragem atenția, odată cu evidențierea acestei difuze coincidentia, este că se institue deja o drastică și inconștientă oppositia între creștinătate, care nu este o religie și tehnologie, a cărei esență, pornind doar de la sine însuși, omul nu o poate stăpâni. Dacă reluăm, iarăși și iarăși, această afirmație a lui Heidegger, conform căreia în esența ei și pornind de la sine însuși, omul nu poate stăpâni tehnica, în contextul celor de mai sus, apare evident că deși, întru Hristos, pornește de la sine către o restaurare de sine (D. Stăniloae), dar rob al acestui stat tehnic, la rândul lui supus și orb în raport cu puterea tehnicii, omul nu-și mai poate stăpâni propria voință și se îndreaptă mai curând către moarte și autodistrugere. Ajungându-se, cum spuneam mai sus, ca gândirea sau voința omenească să nu mai „poată opera nicio schimbare directă, nemijlocită, a stării actuale a lumii”. Cu alte cuvinte, unica posibilitate a controlului omului asupra lumii și asupra lui însuși pentru a fi și a rămâne, chiar în preajma iminentelor pericole de a se pierde pe sine și de a-și ignora viața, reclamă un intermediar, un mijlocitor, un ceva. Fără un orizont, impus de acest intermediar, care este de natura poeziei și a depărtării3 omul rămâne suspendat între cer și pământ, „fără de început și fără sfârșit” (G. Bacovia) sau ca „un animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri” (P. Țuțea). Acest intermediar este limba, respectiv vorbirea omenească, a cărei prezență este percepută a fi din ce în ce mai degradată și imposibil altfel de definit decât ca vorbărie sau flecăreală. Aceasta e, de altfel, traducerea termenului în volumul Ființă și timp4, unde autorul, ocupându-se de acest termen, despre care ține să precizeze că nu este folosit „într-un sens depreciativ”, îl descrie ca pe un discurs comunicat, „în largă măsură înțeles”, dar „fără ca cel care ascultă să se transpună, cu ființa sa, într-o înțelegere originară a lucrului despre care se vorbește în discurs” și, de asemenea, ca pe ceva ce „nu rămâne limitată (flecăreala – n. n.) la vorbirea reiterată cu voce tare, ci se extinde la sfera scrisului, ca maculatură5. Faptul că, în sine, termenul nu este peiorativ, rezidă din aceea că nu conține luciditatea de a face „ca ceva să treacă drept altceva”, după cum, prin chiar natura ei, flecăreala omite (sbln. a.), dar numai pentru că „ce e spus este înțeles în primă instanță ca spunând cu adevărat ceva (sbln. a.)6. Așadar, nu prin maculare ori omisiune, flecăreala ia locul acelui intermediar între noi, adică limba, sau între cer și pământ, adică Cuvântul, ci prin aceea că flecăreala și vorbăria sunt efectul unei sufocări conferită de lipsa de orizont și de depărtarea din care discursul și comunicarea apropiindu-se, să devină împărtășanie și cuminecătură, tocmai pentru că poate reveni permanent „ca la un temei, la lucrul despre care se vorbește”. Iată cum, prin această imposibilitate de irumpere dintr-un orizont al poeticului și depărtării, discursul și comunicarea, chiar atunci când există, devin sufocante și nu sunt altceva decât „o închidere”.7 Oricât de amplă ar fi comunicarea, oricât de sofisticate ar fi produsele pe care le schimbăm sau facem cu ele comerț civilizatoriu între noi, că se numesc ele tehnologie sau creștinătate, până când nu vom încerca măcar să le percem esența dintr-o îndepărtare, adică altfel decât numai pornind de la noi înșine, vom fi stăpâniți și de tehnologie și de Biserică și de lumea în care trăim. Până la sufocare sufocând la rândul nostru tot ce atingem. Așa cum pănă la apariția creștinătății a făcut și face orice religie și orice ideologie, ambele fiind bine asimilate a ceea ce am numit flecăreală. Totuși, într-unnrăzboi al civilizațiilor în care suntem astăzi, pe moment și pentru a evita o confruntare directă, transformarea flecărelii în diplomație este o soluție de moment, o practică preferabilă, dar ea devine o cangrenă socială când se exprimă, inadecvat, desigur, asupra unor subiecte cum, in istoria noastră recentă, este data de 21 Decembrie. Inadecvarea limbii și a limbajului au făcut ca subiectul însuși să rămână neatins și netratat în esență. De unde și imposibilitatea de fi perceput coerent.

_____________________

Note:

1 E necesar, totuși, a se observa cu multă atenție limita dincolo de care, personajele din tabloul flamandului, încep a se prăbuși.

2 Mircea Eliade, Sacrul și profanul, București, ed. Humanitas, 1992, tred. Rodica Chira

3 Într-o conferință ce a avut loc la liceul „N. Stănescu” din Ploiești, Ion Stratan evoca dialogul lui George Bacovia cu cineva care l-a întrebat „ce e poezia?”, la care poetul ar fi răspuns „norii, acolo departe”. De altfel, vom cita aici unul din poemele ce dau autenticitate dialogului amintit, dar se constitue și ca argument în favoarea încercării noastre: Câteodată mă gândesc departe, pe lângă clădiri părăsite şi e spre seară; clădirile
încă mai sunt bune, dar o stăpânire necunoscută le face părăsite; sunt poate pentru cei
care iubesc.
Şi nimeni nu poate înţelege tăcerea lucrurilor…
Când mă întorc în oraş, noaptea, până târziu, lăutarii cântă jalnici prin crâşme şi
bieţii oamenii mănâncă şi beau pentru uitarea necazurilor; un pas şi realitatea nu vrea să
ştie de poezie.
Cât de străin mă simt când aprind lampa, în tăcerea odăii care nu spune decât că
este şi moarte.
Dacă aş putea scrie ceva în noaptea asta ar fi o filosofie, religioasă, cu cântec de
biserică, cu rugăciuni care au fost primite în cer, după atâta întrebare asupra celor fără
de
început şi fără sfârşit…

https://Versuri.ro/w/pe87

4 Martin Heidegger, Ființă și timp, ed. Humanitas, 2003, trad. Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă

5 Op. cit. Cap. 5, g35

6 Idem

7 Idem


Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.