La rememorarea premiselor istorice, a voinţei unei naţiuni în formare, a contextului internaţional, a meritelor oamenilor dela 1859, la relevarea învăţăturilor lui „24 Ianuar”, apelul la opera ştiinţifică şi, nu mai puţin, cea publicistică a savantului N. Iorga – cel mai de seamă „product”, alături de Eminescu, al Naţiei noastre –, s-a impus întotdeauna; cu atât mai mult în acest an, când de la naşterea sa se vor împlini, la începutul verii, 150 de ani – motiv ca autorităţile în drept, politico-administrative şi ştiinţific-academice, să proclame 2021 drept Anul Omagial Nicolae Iorga.
Reproducem, mai jos, în acest prim material circumstanţiat marii aniversări de suflet şi simţire românească, portretul făcut, în 1909, lui Alexandru Ioan Cuza (republicat şi comentat, în Oameni cari au fost, de cărturarul-editor Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu) – despre care scria în Istoria Românilor, că „În el se încorporează naţia, cu nevoile ei cele mai adânci şi aspiraţiile ei cele mai înalte”; şi un document al Domnului Unirii, comunicat de N. Iorga în Şedinţa de la 12 iunie 1931 a Academiei Române. De asemenea, pentru circumscrierea împrejurărilor – un extras din lucrarea monografică Nicolae Iorga, apărută în 2016 sub semnătura unuia dintre cei mai de seamă iorghişti români – istoricul ploieştean Petre Ţurlea.
___________
Colonelul Cuza e una, Vodă-Cuza alta; cel din urmă a luat de la cel dintâi doar anumite prietenii împovărătoare şi o singură iubire, pentru care îl mustră mai mult acei cari n-au iubit niciodată. Încolo, pentru noi un om nou, adevărat nou, strălucit nou, a răsărit în ianuarie 1859.
El a rămas acelaşi până în clipa abdicării. Cuza-Vodă nu era un om solemn, pompos, formalist. Nu învăţase nicăieri eticheta Habsburgilor şi ceremonialul lui Carol Quintul sau al lui Filip Tenebrosul; nu ştia şi nu voia să ştie cum se orânduiesc la un jubileu faitoanele, de la cel mai măreţ oaspete străin până la cel din urmă lingău de curte şi de ogradă. Eticheta a suferit continuu de pe urma unui Domn care se cufunda bucuros în rândurile mulţimii, ca să afle, ca să îndrepte, ca să pedepsească şi să mângâie, ca să miluiască pe ascuns de ochii lumii – cum a făcut apoi păstrându-i moştenirea, buna şi miloasa lui soţie – cu un cuvânt ca să răspundă nevoii sufleteşti a neamului acestuia, de a fi iubit de suveranul său şi de a-l iubi în schimb, călduros, fără rezerve, din toată inima.
Şi totuşi el a rămas cel dintâi din poporul său. Ceva îl ridica mai presus de ceilalţi: aceea că nimeni nu-şi făcea datoria mai viteaz, mai despreţuitor de orice meschină prudenţă, mai înfruntător al celor mai straşnice primejdii decât el.
Sufletul lui întreg era schimbat. Prin gura lui nu mai vorbea un om, ci, cum se cuvine pentru un stăpânitor de oameni, un neam întreg. Întruparea naţiunii era el în gând şi grai. Cel dintâi fior de mândrie l-a avut generaţia de atunci când s-au auzit cuvintele mândre cu care el vorbea turcilor, cabinetelor europene, proclamând o Românie mândră.
Amintiţi-vă pe acele din ultimul mesagiu, cu câteva luni înainte de abdicare, acele demne cuvinte prin care nega, de pe tron, orice ambiţie pentru sine şi, amintindu-şi de ceea ce fusese, făgăduia, cu gândul la principele străin, pe care-l pregătise, un colonel Cuza, bun, modest şi harnic patriot, întors între tovarăşii săi de odinioară pentru a lucra mai departe la binele ţerii şi neamului.
Citeste articolul complet pe Ziuaconstanta.ro
