Primele mele amintiri din cofetăria de la parterul blocului miros a cafea. Văd aparatul ăla râșniță, mare și colorat, cu o pâlnie uriașă în cap.
Mă ridica tata în brațe să râd uitându-mă cum se joacă boabele lucioase înainte să devină pulbere maro, aromată.
Am rămas dependentă de mirosul de cafea proaspăt măcinată.
Mai văd cele două vitrine argintii, cu rafturi multe și știu cum silabiseam, plimbându-mi degetul pe geamuri
Oa-na. Mas-co-tă. Jo-fre. A-man-di-nă. Sa-va-ri-nă. Do-boș. Ca-rai-man. Bo-e-ma. Tort. Tar-tă. Car-tof. Pro-fi-te-rol. Di-plo-mat.
În cealaltă zonă erau bomboanele: cele cu vișine, fondantele in culori țipătoare, trufele, apoi limbi de pisică, fursecuri cu stafide (pe-alea nu puteam să le sufăr), fursecuri cu cremă la mijloc (preferatele mele), unele lungi și pe jumătate îmbrăcate în ciocolată. Și Cico, și Pepsi.
Din următoarea amintire lipsește mirosul de cafea. Apăruse nechezolul. In vitrine mai erau Amandine, uneori Boema, Savarine și adesea Cartof.
Dispăruseră trufele, fondantele, găseam în schimb bomboane cubaneze și o gumă chinezească oribilă, dar cu care puteam face baloane uriașe. Ah, și mere pe băț. Un măr înfipt într un băț, cu o glazură roșie, tare. Arătau misto, dar aveau gust de apă sălcie.
In vremea aia, iarna, venea o dată pe lună camionul cu portocale și tot o dată pe lună cel cu banane. Noi, cei care aveam ferestre în spatele blocului, eram in avantaj cert, că pe-acolo se făcea aprovizionarea. Fugeam și prindeam loc bun la coadă. Luam portocale acre, cu sâmburi mulți și coaja groasă, pe care o păstram prin casă, ca să miroasă frumos. Și banane verzi luam, așteptam niște zile să se coacă, le controlam cu ochii și cu degetele în fiecare dimineață.
In anii următori, din cofetărie au dispărut mesele. Era, cumva, o consecință firească a faptului că într-un colț al vitrinei mai existau doar niște Cartofi – care deveniseră niște bulgări mari dintr-o cocă ciudată, stropită cu o urmă de cacao. Vânzătoarele, care ne cunoșteau de mici, ne avertizau: nu luați, că-s vechi. Mereu erau vechi.
Mai erau Cico, Quik-cola și apăruse Brifcor. Mai era și gumă Gumela, Eugenia și-n rest cutii cu “creveți chinezești”. Niște chestii rotunde și plate, dar care înfloreau când le puneai în ulei încins.
Camioanele cu banane și portocale n-au mai venit niciodată.
In ultima secvență, la cofetăria de la parterul blocului mai văd doar cutiile de creveți. Pe pereți rămăseseră două tablouri mari: unul cu o ceașca albă, aburindă, așezată pe un pat de boabe de cafea. In celălalt nu-mi mai amintesc ce era, probabil o prăjitură. Cu timpul, împrumutaseră culorile peretelui, erau bleu-verzui, ca o pelicula veche.
Pe urmă a venit Revoluția, aveam 17 ani, ce mișto.
Și iar a trecut niște timp, în locul cofetăriei de la parterul blocului unde locuiam e acum o bancă
și eu, când văd la televizor rafturile goale din magazine, mă trezesc zâmbind.
Și-mi fac o cafea.
(Oana Costea)
