Mâine puteți cumpăra ultimul număr al ziarului Evenimentul zilei, este unul de colecție. Mâine va fi ultima zi când apare pe tarabe, dar va rămâne online. Mai jos, editorialul meu din ziarul de mâine.
Au trecut ca gândul 26 de ani, rămân dragul, atașamentul și loialitatea față de EVZ
Conform Teoriei lui Darwin, nu vor supraviețui nici speciile cele mai puternice, nici cele mai inteligente, ci cele care se adaptează cel mai ușor. Aceste vremuri impun renunțarea la tradițional și adaptarea la nou. Și în presă, noul înseamnă on-line, înseamnă că informația trebuie să ajungă la public instant. Dacă, pe vremuri, reporter bun era cel care era capabil să scrie despre ceva înainte ca acel ceva să se întâmple, acum publicul vrea să știe totul dinainte. Mediul online este extrem de generos, însă, din păcate, este plin de capcane.
De trei zile vreau să scriu acest text și tot amân. În subconștientul meu amân și momentul în care Evenimentul zilei, unde lucrez din 1993, apare pentru ultima dată în formă tipărită. Nu ar trebui să fiu tristă, dar sunt. „Nostalgia este iubirea care rămâne”, a spus un copil pe patul de moarte. Desigur, Evenimentul zilei nu este deloc pe patul de moarte, ar putea fi excepțional și doar în online. Însă, pentru mine, nostalgia nu este doar dragul, atașamentul și loialitatea față de EVZ tipărit, care rămân, ci o întoarcere continuă în locul despre care pot spune fără rețineri: Aici m-am făcut om mare. Am o sumedenie de amintiri și din perioada de glorie, dar și recente.
Evenimentul zilei nu era doar un ziar, era o parolă. În vremurile când tirajul, de 650 000 de exemplare, se isprăvea la ora 8.30 dimineața, după salut oamenii spuneau: „Mă duc să văd dacă mai prind Evenimentul”, „Ai luat Evenimentul?”, „Ai văzut ce scrie în Bulină?”. Nu exista birou pe care să nu troneze ziarul și, de regulă, articolele erau literă de Evanghelie.
Eu coboram la 7.30 la chioșcul de lângă bloc să îmi iau ziarul. Și pentru că nu găseam mai târziu, dar mai mult pentru a vedea ce articol mi-a apărut. Când aveam trimitere de pe prima pagină, eram atât de fericită, simțeam că ziua ce a trecut nu era una pierdută. Îmi începeam și cea mai banală știre cu gândul că într-o bună zi îmi va ieși în cale subiectul vieții, după care tânjește orice jurnalist. Noi nu suntem funcționari să gândim că ne facem mecanic treaba și gata, nici confecționeri de șuruburi, să punem după 8 ore mașinăria jos, să punem lacăt pe atelier. Gloria este o recompensă, dar nu se referă la pășit pe covorul roșu, ci la impactul pe care articolul tău l-a avut ca serviciu public.
O întâmplare petrecută pe holurile Tribunalului Mureș mi-a dat, nu doar o imensă încredere, ci aripi. Acolo îmi începeam ziua. Într-o dimineață, doi avocați citeau un articol, erau absorbiți și aplecați peste ziar. „O fi adevărat?”, a întrebat unul din ei. „Păi, dacă scrie Evenimentul zilei, cum să nu fie adevărat? E așa, îți spun eu. Uite, semnează Cora Muntean, așa e”. Credibilitatea informației era mult mai importantă decât viteza ei.
Presa trebuie să satisfacă nevoia de informare a publicului, nu setea de senzațional. Aș minți dacă aș spune că nu am recurs la senzațional, însă aici intervine o altă discuție care se referă la publicul de acum. Încerc să o sintetizez cu o scenă dintr-un film american banal. O reporteră, foarte riguroasă care nu accepta compromisuri, a dat de un subiect generos. Ea voia să-l facă așa cum era corect. Iubitul ei i l-a furat și l-a făcut cum era bine, comercial. La final, el i-a spus o replică pe care nu mi-o pot scoate din minte: „Nimic nu are importanță, noi nu facem știri, noi vindem pastă de dinți. Ei, bine, astăzi am vândut foarte multă pastă de dinți”.
Chiar dacă nu rămân, eu nu-mi iau rămas-bun de la Evenimentul zilei, cum nu mi-am luat nici în celelalte rânduri când am plecat, pentru că este, nu o parte din viața mea, ci chiar aproape toată viața mea.
(Cora Muntean)
