Din experienţa chinurilor iadului, trebuie să se nască rugăciunea pentru întreg neamul omenesc, ca pentru tine însuţi (Mt. 22: 39).
Orice stare a noastră, noi o trecem cu duhul, din cadrele strâmte ale individualităţii noastre, către întreaga „omenire”; în acest fel, orice experienţă a noastră devine mărturie despre cele săvârşite prin veacuri în lumea omenească, iar experienţa duhovnicească, contopită cu aceasta, primeşte un caracter de realitate palpabilă. Domnul ne-a descoperit nouă sensul autentic al poruncii: „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, în nemărginirea ei dumnezeiască. Dimensiunea anterioară, în limitele legii lui Moise, a acestei porunci, nu privea decât poporul evreu: „Să nu te răzbuni cu mâna ta, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev. 19: 18). Hristos o extinde la toţi oamenii, pentru toate timpurile: “Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Iar Eu vă zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri” (Mt. 5: 43-45). Fiul Cel Unul-Născut al Tatălui Ceresc ne-a dat nouă această cunoaştere în Sfânta Scriptură, prin discuţia cu învăţătorul de lege (Lc. 10: 27), iar în viaţa noastră, prin Duhul Său Cel Sfânt, El Însuşi a împlinit aceasta cu desăvârşire în grădina Ghetsimani şi pe Golgota. Şi noi, intrând în duhul acestei porunci, ne vom asemăna cu Dumnezeu.
De multe ori ajungem la deznădejde, din pricina incapacităţii noastre de a petrece necontenit în duhul poruncilor lui Hristos. În aceste ceasuri amare, gândeam: „Însuşi Domnul a spus că El nu este din lumea aceasta” (In. 8: 23). El S-a coborât din ceruri (In. 3: 13), iar eu, întreg, sunt din lumea aceasta; din pământul pe care îl calc cu picioarele mele. El, „fiind din ceruri” şi trăind cu noi, nu S-a despărţit de Tatăl; şi cum ar fi cu putinţă ca eu să fiu ACOLO UNDE ESTE EL? El este sfânt, iar eu nu pot să mă smulg din „trupul” lui Adam cel universal, care, în căderea sa, a prefăcut în iad această lume care „zace sub puterea celui rău” (I In. 5: 19) şi unde zac şi eu cu lumea.
Ce înseamnă a nu fi din lumea aceasta? Nimic altceva decât „a te naşte de sus”. Nu mai vedea sfârşitul amărăciunii noastre: să renunţ la căutarea unirii cu El – cu neputinţă; să mă osândesc pe sine-mi la despărţirea de Lumina Lui – este iadul care mă frânge de groază. Amar mie! – celui născut în păcate. Şi cine mă va mântui pe mine de bezna întunericului? Cine va preface firea mea, astfel încât ea să devină vrednică a nu se mai despărţi de Cel Ce este Lumină, în Care nu este nici urmă de întuneric?
Eu sunt născut în păcate. Fără îndoială că am moştenit o uriaşă moştenire: CĂDEREA LUI ADAM; cădere înmulţită apoi, prin veacuri, de fiii lui; cădere la care şi eu adaug câte ceva în fiecare zi. Eu plâng în hohote, văzându-mă aşa. Şi, când hohotele de plâns mă extenuează, mă aduc în pragul morţii şi eu atârn, fără niciun ajutor, deasupra beznei întunericului, atunci, într-un chip inexplicabil vine, dintr-o altă lume, o iubire gingaşă şi, împreună cu ea, o Lumină. Desigur, aceasta este o naştere de Sus; încă nedeplină, dar este o eliberare din puterea morţii întunericului, este începutul nemuririi. Da, nouă ne stă în faţă încă o muncă îndelungată, pentru ca darul dumnezeiesc să crească în noi. Şi, când el (acest dar minunat) începe să se pârguiască şi cu mireasma să pătrundă în porii „trupului păcatului” (Rom. 6: 6), atunci ne părăseşte frica morţii şi noi ne eliberăm de „robie” (cf. Evr. 2: 15) şi, în libertatea sfântă câştigată, vom dori tuturor binele.
La rugăciunea cu milostivire faţă de oameni, ne inspiră dragostea lui Hristos. La ea, împreună participă şi sufletul, şi trupul. A purta durerile păcatelor fratelui în asemenea rugăciune înseamnă să iei parte cu Domnul la patimile Lui mântuitoare… Hristos a suferit „…pentru păcatele noastre; El, Cel drept, pentru cel nedrept… lăsându-ne pildă, ca să păşim pe urmele Lui” (I Petr. 3: 18; 2: 21). A te răstigni împreună cu El este un dar al Duhului Sfânt. Tatăl nostru Cel Ceresc este binevoitor faţă de noi când suntem bolnavi, văzând pătimirile fraţilor noştri. În duhul poruncii: iubeşte pe aproapele ca pe tine însuţi, noi trebuie să ne compătimim unul pe altul, pentru a se crea o răspundere colectivă care să ne unească pe toţi în faţa lui Dumnezeu, Creatorul nostru.
(Cătălin Rusu)
