Cea mai grea vorbă care se poate spune despre un om este: „Nu are nimic sfânt.” Un om care nu mai are nimic sfânt poate face orice și, mai ales, cu el se poate face orice. Asemeni oricărui om, un popor, pentru a nu se destrăma și pentru a nu fi amenințat să dispară din istorie, trebuie să aibă mereu ceva sfânt.
Un domn, un Rege, un monarh există pentru a garanta că un popor poartă în el ceva sfânt. Când un popor își pierde Suveranul, el întrerupe legătura cu Dumnezeu și pierde ceea ce în chip esențial îl ținea laolaltă. Oamenii care îl alcătuiesc rămân împreună în virtutea inerției doar, a unui loc geografic și a limbii pe care o vorbesc. Dar legătura dintre ei, care se întemeia pe legătura lor cu divinul, a dispărut. Un asemenea popor își pierde punctul cardinal și el poate fi lesne dezbinat. Un popor căruia i s-a luat Regele își pierde fereastra spre cer și posibilitatea de a privi în sus.
„Maiestate“ înseamnă „măreție“. În Rege, un popor își recunoaște măreția, și ultimul om, cel mai umil, privindu-și Regele, se transfigurează și își primește de la el chipul lui de sărbătoare. Oamenii au nevoie de regi pentru ca să se recunoască și în altceva, mai înalt decât ei. Ei au nevoie să comunice și cu altceva decât cu lucrurile de pe pământ. Regele, ca simbol, este posibilitatea acestei comunicări. Monarhul nu este un stăpân, nu este nici măcar conducător; el este doar garanția înălțării noastre și a legăturii noastre de oameni cu ceva care este mai presus decât noi. Regele este capul întors spre cer al unui popor întreg, ființa noastră adunată laolaltă într-un punct înalt. Când unui popor i se ia Suveranul, lui i se ia capul întors către cer. El este decapitat. Poporul român a fost decapitat astfel la 30 decembrie 1947.
Începând din acea clipă cu noi s-a putut întâmpla orice. Vorbele noastre și-au pierdut valoarea, cuvântul dat nu a mai fost ținut. Ne-am pierdut încrederea în noi și ne-am pierdut-o în ceilalți. Ne-am pierdut demnitatea, curajul și speranța. Am putut fi călcați în picioare. Am intrat în imperiul fricii și am uitat ce înseamnă libertatea. Am devenit lași, grosolani și răi. Nu am mai avut în noi nimic sfânt.
Amintiți-vă de acele imagini din ziua de Paști. Și amintiți-vă apoi de convoiul prezidențial care trecea în viteză pe strada pustiită, de trecătorii țintuiți locului sub privirile iscoditoare ale haitelor de pază care brodau trotuarele Căii Victoriei. Niciodată unui conducător comunist nu i s-a mângâiat, cu trupurile oamenilor, mașina care îl purta. Pentru că nimeni nu se recunoștea în el. Pentru că nimeni nu îl iubea.
Patruzeci și cinci de ani de despărțire. Am fost cu toții, în acest răstimp de istorie, bolnavi din lipsă de iubire: nimeni nu ne-a iubit și n-am avut pe cine iubi. De când nu s-a mai revărsat din noi atâta iubire? Și când, în istoria noastră, sufletul nostru colectiv, degradat în multe feluri, uscat de suferință și de lipsa speranței, s-a mai deschis cu atâta disperare și tandrețe?
Mângâiat de sute de mii de oameni. Freamătul acestei mângâieri uriașe nu se putea naște din altceva decât din disperarea iubirii regăsite. Discursul regal s-a încheiat cu o declarație de iubire lipsită de emfază, austeră chiar. I s-a răspuns că este, la rândul lui, iubit. De ce atunci acela căruia i-am declarat iubire și care ne-a mărturisit iubirea lui a trebuit să plece? De ce, iubindu-ne, a plecat și de ce s-a strigat, zadarnic, în urma lui, „nu pleca”? Pesemne pentru că trăim de patruzeci și cinci de ani într-o poveste urâtă și pentru că vraja blestemului nu s-a destrămat încă. Cortina a căzut, după acea zi de Paști, peste scenariul unei iubiri neconsumate.”
GABRIEL LIICEANU: „De ce Regi?”, ziarul „România Liberă” din 8-14 mai 1992
(Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei- ANRM)
