Într-o viaţă plină de patimi, de zbucium şi nenoroc am încercat să găsesc cărţile de tarot care să-mi îndrume neliniştea. Din aceste cărţi n-am înţeles mai nimic, dar luând în piept cu puterea avută, posibilităţile altei rulete, am ales să cresc împreună cu o femeie căreia grădinile de flori, pe care i le ofeream ipotetic i se păreau foarte aproape. Tânjind după nevoia de a avea un Dumnezeu, am ocrotit cu gândul, cu palma şi iertarea, binecuvântarea dată de fireasca temere pe care o parcurge verbul “a iubi”.
Întâmplarea, deloc întâmplătoare, cerută şi rugată Domnului Dumnezeu a fost aleasă ca într-un basm povestit copiilor la gura sobei, de venirea pe lume a altei fiinţe, a unui alt pământean pe care l-am sacrificat şi însemnat, ca atâţia alţii cu un nume şi o identitate.
Zbuciumul nostru lăuntric, dragostea noastră de a ne avea, frumuseţea unei parcurgeri în doi a zămislit neîntâmplător o altă fiinţă, căreia i-am oferit aceeaşi posibilitate, a identităţii. Vârsta , această, trecătoare senzaţie, care ne dă puterea de a avea – nu neapărat trei case şi cinci averi – ne-a oferit în cuminţenia noastră posibilitatea cunoaşterii, căci ce poate fi mai frumos decât să poţi ocroti un gând cu puterea spiritului tău, arătându-i din mers neşansele unei societăţi care tremură în nesiguranţa ei şi şansa unei parcurgeri de carte.
Nu sunt în accepţiunea oamenilor tari cărora nimeni nu poate să le interzică, dar în faţa bunului simţ şi a lucrurilor noastre, petrecute firesc, am voie să-mi ridic pălăria.
Nu este normal să se interzică nimănui să poată face ceva, dacă doreşte să facă, mi s-a interzis să mă duc pe scenă, deşi până la 18 ani câştigasem câteva premii muzicale, la care nu contribuise niciunul dintre părinţii mei, mi s-a interzis viaţa care mă bucura şi încă mă bucură. Şi ajungi la o vârstă de… şi vezi că nu ţi-a plăcut ceea ce-ai făcut în viaţă şi timpul nu mai are răbdare şi te duce inevitabil spre drumul dinainte ştiut.
Asta este drama unei parcurgeri, să simţi că toată bunătatea din tine s-a scurs, nu neapărat într-un sens nedorit, dar nu acela dorit de tine. Mie nu poate să-mi zică nimeni că părinţii nu au vină în alegerea opţiunilor. Sunt refractari, sau tembeli şi-ţi impun o conduită care doare. Şi aia doare pentru vecie.
Pentru că atunci, când întradevăr, puteam face ceva şi pentru mine şi scăpasem de ei, aveam responsabiltăţi şi lucruri care nu presupuneau decât munca mea efectivă, pentru întreţinerea unei familii. Nu mă puteam deda nimănui, nici măcar artei, în detrimentul familiei. Aveau nevoie de mine şi am înţeles.
Nu ăsta a fost regretul meu, ci acela că nu poţi găsi înţelegere la părinţii care te-au crescut şi educat şi pentru asta am spus copiilor mei să facă orice doresc în viaţă. Dar să facă ceva. Păcat să ajungi la o vârstă şi să-ţi blestemi neputinţa de atâţia zeci de ani. Faceţi fraţilor, dacă vă place şi ştiţi să faceţi, faceţi orice, nu ascultaţi pe nimeni şi faceţi. Bunul simţ mai mult doare pe cel care-l poartă. Nu ascultaţi ! Nu faceţi ca mine !
Înfrânge frate al meu toate discuţiile şi fă-ţi viaţa ! Alta, nu prea mai e ! Altfel, te uiţi la mine…
Nu am crezut, pentru că nu am ştiut ce înseamnă frumuseţea unei familii, dar acum când sunt petrecut de toate bunătăţile şi răutăţile acesteia, acum, când aurul verighetei s-a împodobit cu argintul vremurilor, daţi-mi voie să mă înclin şi să spun : Familie te aşteptam de mult !
(Dan Minoiu)
