Raul Volcinschi (1923-2011). Intelectual rasat şi vorbitor a şapte limbi, a fost iniţiatorul unei importante grupări anticomuniste în Cluj Napoca, unde era lector universitar. După arestarea sa în 1956, a evadat în forţă din sediul Securităţii, fiind capturat apoi şi condamnat la 25 de ani închisoare. S-a aflat în permanentă luptă cu regimul comunist, fiind arestat de mai multe ori şi după 1964, când România se lăuda că nu mai are deţinuţi politici. A pus la cale o tentativă de asasinare a lui Nicolae Ceauşescu în anii ’80.
,,Ce anume v-a convins de esenţa regimului?
-Pe mine m-a adus la disperare leninismul. Nu se poate vorbi despre o „violenţă neîngrădită de lege”. Nu poţi să dai pe mâna unor psihopaţi viaţa a milioane de oameni. Sigur că în aceste condiţii eu m-am repliat pe poziţii antagoniste. Apoi, am văzut cum se fac exproprierile în miez de noapte, deportările, arestări peste arestări. Toate acestea m-au pus în situaţia de alternativă: ori accept pentru cariera mea, dar şi pentru familie – pentru că deja aveam soţie, copil. Crede-mă că pentru viitorul acestui copil… Nu am vrut ca el să trăiască în situaţia aceea îngrozitoare. Mai mult decât mizeria materială, era şi mizeria spirituală, te ducea aproape la schizofrenie.
Am văzut oameni care erau anticomunişti, iar pe copiii lor îi lăsau în ceaţă. Un prieten de-al meu avea o fată de 12 ani, iar când noi discutam despre moartea lui Stalin, ce eliberare era, ea se scoală în picioare şi zice: „Tată, cum puteţi vorbi în felul ăsta? Sunteţi nişte contrarevoluţionari, bandiţi” – eram trei profesori universitari acolo. Şi l-am întrebat: „Cum, nu i-ai zis fetiţei?” Ne-a zis că n-a vrut să întreţină această stare de schizofrenie totală: una aude la şcoală şi alta aude acasă. „Nu i-am zis nimic, aştept ca ea să se dumirească singură.” Şi într-adevăr am întâlnit-o când era la facultate şi era complet edificată!
Ei, nici eu nu doream ca fiica mea să trăiască într-o prefăcătorie continuă. Asta nu o puteam accepta, aşa că în condiţiile astea, plus trecutul de la TUNŢ… Eu am cultul libertăţii, ascult orice părere, dar până la distrugerea unui om, până la a violenta o conştiinţă…
-…până la părerea care spune că ceilalţi n-au voie să aibă păreri.
-Da, aici e interzis de-a interzice, după sloganurile pseudorevoluţionarilor din ’68 din Franţa. Am văzut cum decădeau moralmente oameni care se mişcau pe două fronturi. Radu Enescu, de pildă, Dumnezeu să-l ierte, era pe vremea aia bibliotecar la Biblioteca Universităţii şi a fost invitat cu mine la un profesor de pedagogie. Era unul dintre puţinii cu care rămăsesem în relaţii bune, dar care se înscrisese în partid. Şi fiecare i-a dus un mic cadou: Enescu i-a adus un pachet, o matrioska din aia rusească. O cutie, altă cutie, iar în ultima cutie, o radieră. Ăsta zice: „E bună, îmi scriu opera…”, dar Enescu îl întrerupe: „Nu, radiera este pentru altceva, să ştergi petele de pe conştiinţă.” Iar profesorul: „Ha, ha, ha, n-am!”, referindu-se la pete probabil. „Ia uitaţi-vă, oameni buni, n-are conştiinţă.”
Erau şi scene hazlii, dar tragismul lor era nemaipomenit. Să-l vezi pe Blaga într-o cămăruţă, traducând pe ascuns din poeţi sud-americani… Erau nişte oameni, din generaţia aia ’47-’48-’49, care începeau să-şi arate muşchii faţă de profesori. Tot felul de oameni care veneau la facultate şi-şi citeau cursul, se bâlbâiau, încurcau foile şi nu mai ghiceau continuarea. Eram unul din singurii care îşi ţinea cursul liber. Erau şi alţii, ca Vladimir Hanga, am mai discutat despre el, fost şef de promoţie cu vreo doi-trei ani înaintea mea, care îşi ţineau cursurile la un nivel într-adevăr academic.
-Mai erau şi accidente.
-Da, erau accidente pe parcurs, din greşeală ajunşi acolo. Unii profesori erau atât de speriaţi încât făceau gesturi copilăreşti. La un curs de drept civil, nu mai spun numele, nu era Ionaşcu, în orice caz, profesorul încerca să aranjeze un fel de seminar, să discute o speţă. Zicea: „Dumneata, de pildă, eşti hoţul. A, nu, nu, nu, dumneata eşti secretarul UTM…” Ăsta încerca să-l liniştească: „Nu e nici o problemă, domnule profe…”, tovarăşe, pardon. Eram singurul care până în ’56 îmi începeam cursurile cu „domnişoarelor şi domnilor studenţi”. Deci, să fii atât de speriat încât să te descompui de frică pentru simplul fapt că în banca I era întâmplător secretarul UTM…
Erau scene groteşti, învăţământul era bolnav. Doamna rector Raluca Ripan era un om de ştiinţă respectabil, dar şi ea avea momente când se temea. Şeful meu de catedră, Negrea, care devenise prorector, nu ştiu dacă avea studiile necesare. A adus o diplomă din Germania că a absolvit un curs rapid de stenografie sau aşa ceva, şi asta era diploma pe care o preda la universitate. Dar era secretar de partid! Posturile erau politice, nu ştiinţifice. Apoi, studenţii erau foarte slabi, se mai demascau între ei, era o chestie oribilă.
În vara lui ’49 am asistat la o scenă teribilă, pentru mine. La Drept erau cam 2200 de studenţi, foarte mulţi veniţi de pe front. Decanul, nomina odiosa, nu vreau să dau nume (eu eram asistentul lui), a luat creionul roşu şi lista studenţilor. Într-o noapte a mai lăsat doar 800, pur şi simplu după nume: „Haţieganu. A, ăsta e ţărănist.” Eu am încercat să mă opun, că sunt mulţi pe care îi cheamă aşa. „Nu, nu, îi ştiu eu pe ăştia” şi îi ştergea. 800 au mai rămas, restul au plecat în bejenie. Pe unul l-am întâlnit după aceea în tren, ajunsese pontator pe un şantier. Aceste lucruri sigur că te îndeamnă să ai o atitudine clară.
Studenţii ştiau şi ei cum merg lucrurile: trei ani nu făceau nimic, iar în anul IV activau în UTM, să fie remarcaţi. Prin ’49 l-am întrebat pe un băiat din Cernăuţi, pe care îl ştiam, dacă se înscrie în partid, fiind ferm convins că o să răspundă negativ, doar era şi el refugiat. Şi-mi spune: „Eu le dau un termen americanilor ăştia (parcă ei ascultau de noi, ştii?). Dacă până în ’52 nu vin, mă înscriu în partid.” Şi a făcut-o.
Să ştii un lucru: a ieşit tot binele şi tot răul din oameni. De pildă cei care au intrat în puşcărie: cei răi au devenit şi mai răi, vindicativi, iar cei buni au devenit şi mai buni, înţelegători, nuanţează situaţia, nu analizează în alb şi negru. În aceste împrejurări, sub presiune, omul îşi dă măsura valorii sale: ori caracterul e caracter şi devine şi mai puternic, ori laşitatea şi sufletul corupt îşi vând şi familia pentru un aparent mic avantaj. Am văzut tragedia unor oameni care au provocat tragedii şi apoi au devenit ei subiectele, e un fel de lege a compensaţiei.”
(Fenomenulpitesti.ro, 90 de ani de la moartea lui Raul Volcinschi )
(https://www.facebook.com/DestineFranteInInchisorileComuniste/posts/989025594623495?__tn__=K-R)
