La data de 14 noiembrie 1878, Dobrogea se alătura statului național român, în urma Războiului de Independență (ruso/româno-turc) din anii 1877-1878. Spațiul dintre Dunăre și Marea Neagră, singurul teritoriul al României poziționat în Peninsula Balcanică, locul de întâlnire al popoarelor celtice, getice, dacice, elene și romane, dar și punctul de plecare al creștinismului în spațiul românesc propovăduit de apostolul Andrei, revenea României în urma prevederilor de pace de la Berlin din 1 iulie 1878.
Încă din 10 noiembrie, Domnitorul Carol îl numea pe Nicolae Catargi drept guvernator al Dobrogei, pe Remus Opreanu prefect al județului Constanța și pe Mihail Ghica prefect al județului Tulcea.
Ioan Murgescu, membru în comisia militară trimisă în regiune de guvernul român în scopul unei documentări în ceea ce privește regimul politic și juridic, instituțiile și starea generală și nevoile imediate ale populației – nota: „Toate populațiile române, grece, turce și tătare așteaptă cu nerăbdare ocupațiunea Dobrogei de către români, și în toate locurile unde am fost mi-au mărturisit că se găsesc fericiți că Dobrogea și Marea s-au dat României”.
Domnitorul Carol I a fost primit cu entuziasm de oamenii locului și autoritățile sin Brăila. Primarul orașului afirma într-un discurs: „Steagul României, care a fost purtat victorios dincolo de Dunăre, pe câmpurile de bătălie ale Bulgariei, va fâlfâi acum asupra marii provincii, spre a o cuceri și moralicește prin cele două principii ale civilizației: libertate și justiție!”. Auzind aceste vorbe, viitorul monarh al României spunea că „anexarea Dobrogei va deschide țării un nou izvor de bunăstare și mai cu seamă va da comerțului Brăilei un nou avânt”.
La 14 noiembrie 1878, Domnitorul Carol dăduse citire la Brăila și unei „Proclamații către Dobrogeni”. Acest document a fost multiplicat și răspândit pe întreg teritoriul. Această Proclamație îi anunța pe locuitorii Dobrogei, printre altele, că „cele mai sfinte și mai scumpe bunuri ale omenirii – viața, onoarea și proprietatea – sunt puse sub scutul noii constituții”, iar „religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre și nimeni nu le va putea lovi fără a-și primi legitima pedeapsă”.
În primii doi ani de administrație în Dobrogea, au fost create structuri administrative compatibile cu cele din restul țării. Dobrogea a fost împărțită, din punct de vedere teritorial-administrativ în trei județe: Kustendje (Constanța), Tulcea și Silistra Nouă. Comunele urmau a fi conduse de un primar, asistat de un consiliu format din patru onorabili aleși de locuitori.
Din cei 226,000 de locuitori, 127,000 erau musulmani. Se aflau 71,000 de tătari, 49,000 de turci, 47,000 de români, și 30,000 de bulgari. De asemenea, existau și locuitori evrei, greci, armeni, ruși, cerchezi ori germani. Tocmai din aceste cauze, mulți au privit cu scepticism alipirea Dobrogei, în schimbul sudului Basarabiei.
La 2 august 1878, Mihai Eminescu, unul dintre principalii critici ai schimbului, scria în ziarul „Timpul”: „Pentru a ține în respect și în ordine populațiunile sălbatice ale Dobrogei ne va trebui să întrețină acolo o armată considerabilă. Va să zică mai multe milioane ce se vor cheltui în fiecare an, va să zică o cauză de slăbiciune economică a statului român. Pentru a face șederea în această țară băltoasă posibilă, pentru a o face productivă, trebuie să cheltuim zecimi, poate chiar sutimi de milioane. Cheltuielile ce le vom face pentru Dobrogea vor fi mult mai considerabile decât veniturile ce le va putea da. Când, în fine, după 10-15 ani, vom fi cheltuit sutimi de milioane pentru a face Dobrogea productivă, guvernul Bulgariei va găsi cu înlesnire un pretext ca să ne ceară Dobrogea și… dacă această va conveni și Rusiei… Dobrogea ne va fi luată cu mai mare înlesnire decât ni se ia astăzi Basarabia”.
Chiar dacă primeau Dobrogea, pierderea județelor Cahul, Bolgrad și Ismail nu a fost suportată prea ușor. Mulți au considerat acest schimb drept unul samavolnic. Principele Carol I, sfătuit și de tatăl său, a înclinat să accepte Dobrogea, fiind convins de avantajul economic și strategic al regiunii la Marea Neagră. Kogălniceanu a inclinat, și el, către acest compromis – mai ales că rușii nu voiau să renunțe la sudul Basarabiei.
Așadar, la 143 de ani de la Unirea Dobrogei, în ceas aniversar, putem da dreptate Domnitorului și Regelui Carol I. Ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră a progresat uimitor, oferind un bun exemplu de înțelegere inter-etnică și diversitate, devenind și unul dintre principalele regiuni strategice dinconjurul Mării Negre.
Stamate Constantin
Surse:
– Romulus Seișeanu, Dobrogea. Gurile Dunării și Insula Șerpilor. Schiță monografică. Studii și documente, București, 1928, p. 186;
– Petre Maravela, „1878 – Reinstalarea administrației românești în Dobrogea”, în Marea Noastră, XVIII, nr. 3 (68), aprilie-iunie, 2008, p. 5;
– Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Constanța, 1998, p. 348;
– M.O., nr. 236/1878, pp. 7161-7162;
– Mihai Ionescu Dobrogeanu, Dobrogea în pragul veacului XX-lea, 1904, p. 357;
– Ovidiu Drugă, „De ce s-a împotrivit Mihai eminescu unirii Dobrogei cu România?”, în Evenimentul Istoric, 22 martie 2020, disponibil la adresa evenimentulistoric.ro;
