Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (X)
(urmare din ediția 3 aprilie 2020)
Margareta Tudor, Născută Roth, etnic german, a văzut lumina zilei în februarie 1926, în comuna Tătârlaua, lângă Jidvei (județul Alba). ”Acasă mi se spunea Greti. Aici, Margareta”. Are doi copii: o fată, Mariana, și un băiat, Ștefan. ”Copiii sunt o binecuvântare. A existat o perioadă în viața mea în care nu speram să mai fiu mamă”.
Eternul stagiu sau tinerețea pierdută
Vârsta și originea o ”recomandau” pentru un ”stagiu” în fosta URSS, la ceea ce s-a numit munca de reconstrucție a Uniunii după războiul al doilea. Mondial. ”Pentru unii, stagiul s-a prelungit în eternitate”, constată Greti, plecată, ca toți ceilalți etnici germani deportați, în ianuarie 1945, pe când avea aproape 19 ani. Greti a acceptat, după ce și-a luat anumite precauții, să ne vorbească despre tinerețea pierdută.
”Recensământul” sau Cui să-i spui? Cine te crede?
”Au venit la școală la Tătârlaua, ne-au adunat, au făcut <<recensământul>> (așa îl numește soțul meu, Spiru – s.n.) pe 16 ianuarie. A doua zi, ne-au dus la Cetate, apoi, pe 22, la Blaj, unde ne-au îmbarcat în bou-vagoane, adică vagoane pentru vite. Ne-au dat sobă și puține lemne, dar nu și voie să facem foc, ca nu cumva să ardă vagonul. Dacă ne plângeam de frig, ne spuneau: <<Cum vă e frig, dacă aveți lemne?>>. Am ajuns la Donbas pe 5 sau 6 februarie”. După o clipă de reflecție: ”Eu am spus: <<Nu mai zic la nimeni nimic, numai dacă vine aici. Dacă nu mă crede, îl urc în tren, dar nu în bou-vagon, și-l duc acolo”. Degeaba. Între timp, fața Donbas-ului s-o fi schimbat. La asta au contribuit și ei, etnicii germani.
Foamea cea mare
Spiru, care nu ratează aproape nicio ocazie de a o zgândări pe Greti, intervine: ”Ia întrebați-o: ce-a mâncat pe Orient Expres? Vagonul restaurant era bine aprovizionat?”. Greti: ”Să n-ajungi vreodată să călătorești cum am călătorit eu și să mănânci cum am mâncat eu atunci! Ne-am luat mâncare de acasă, dar o consumam rațional, să nu se termine înainte de a ajunge la destinație. Ne-au avertizat să luăm hrană pentru atâtea zile și o pătură neapărat, pe care o țineam pe cap. Dar tot nu ne-a ajuns, că a durat călătoria mai mult decât era prevăzut. Am flămânzit în ultimele zile. Sigur, mai era oaia crudă și înghețată, la care s-au referit și alți deportați despre care ați scris, dar cum și cât puteai să mănânci din ea?”.
Viața la minus 25 de grade
Greti confirmă relatările celorlalți etnici germani deportați despre care am scris în edițiile precedente. ”Eram cam 35-40 de persoane într-un vagon. Ne mai ajutam cum puteam. Ne-au decupat un pătrat în mijlocul vagonului, pentru aerisire și nevoi. În unele stații, trenul oprea mai mult și coboram să ne facem nevoile sau să ne mai udăm, că nu putea fi vorba de spălare. Santinela după noi. Ne ducea pe rând pe câmp, să ne ușurăm (Spiru: Era o rânduială. Cum se duc oile la stână”.). Pe 6 februarie, am ajuns în lagăr, la Donbas. Erau temperaturi foarte scăzute atunci, cam minus 25 de grade. Ne-au instalat în niște case dărăpănate. O săptămână am dormit pe dușumea, pentru că nu erau paturile gata. Am dormit ca porcii, pe paie înghețate. Simțeam cum îmi îngheață capul. Nu mai puteam să vorbesc, să mă mișc (Soțul: În schimb, aveau sobe. Calorifere, termopan”. Greti: ”Mai taci din gură, că n-ai fost tu acolo!”. Spiru: ”Mai aveți file, domnule? Că vreau să vă povestesc și eu, mai bine, cum a fost la Moscova, nu mai știu în ce an”).
Satul din lagăr
Greti n-a fost singura din familie ridicată în ’45. ”Eram două fete și doi băieți. Pe sora cea mare au ținut-o cinci luni la Blaj, dar n-au trimis-o în lagăr, pentru că avea copil. Tata și fratele mai mare (dar mai mic decât mine ca vârstă) au fost ridicați în aceeași zi, dar am ajuns în lagăre diferite. Mama a murit când eu aveam 9 ani, iar fratele cel mic 3 ani. Trebuie să știți că a fost tot satul săsesc (Tătârlaua) în lagăr. Numai cei care n-au fost buni de muncă au scăpat. Pe lângă mine, fratele și tata, au mai fost ridicate din neamul meu două mătuși, șapte verișoare și un văr. Trenul cu deportați a trecut prin Ploiești. Aici au schimbat garniturile. Pe noi ne-au pus în garnitura cu șvabii, nu cu ploieștenii”.
Penelopa sau de ce nu te-ai măritat în noaptea aia?
I-am amintit ce mi-au relatat coetnicele sale, Mitzi și Mimi, pe care le-am invitat să-și spună poveștile lor. Unele fete s-au măritat repede, cu cetățeni români, pentru a scăpa de deportare. ”Eu puteam să mă mărit în noaptea aia, dinaintea ridicării, că au venit destui la ușă (Soțul: ”A avut mai mulți pețitori decât Penelopa!”). Preotul a vrut să ne bage într-o fântână, să ne-ascundă, dar am refuzat, deoarece n-am vrut să-i creăm probleme. Nu regretă că n-a apelat la acestă formulă salvatoare? ”Nu m-am măritat pentru că n-am vrut să mă mărit de nevoie. Asta e”, îmi răspunde.
Să nu te-atingi de mătușa ta!
Margareta a lucrat într-o mină de cărbuni, Korlovska, trei ani. ”A venit o comisie și ne-a triat”. Dar de ce la mină? Cu o excepție, colegele ei de suferință din Ploiești pe care le-am chestionat până acum au fost repartizate la alte tipuri de activități, nu într-o muncă destinată exclusiv bărbaților. Pentru o femeie e o muncă prea grea, aproape impracticabilă. Erați voinică?, întrebăm. Greti (zâmbind): ”Așa cum mă vedeți”. Apoi, brusc: ”Aveam ochii buni, acum nu-i mai am. Când plecam sau ieșeam din mină, ne duceau cu paznic, pe jos. Când ajungeam la sediu, ne lăsau să mâncăm, dacă aveam ce. Iarna ne scoteau la curățat zăpada. Să nu cumva să credeți că după ce ieșeam din subteran ne lăsau să ne odihnim! Unii cădeau, dar nu ni se permitea să-i ajutăm. O mătușă a murit în fața mea, dar n-aveam voie să pun mâna pe ea. Pe decedați îi aruncau într-o groapă comună”.
Cozonacul de sfeclă sau primăvara nu-i ca iarna
Primăvara nu era neapărat o binecuvântare. Dar primăvara nu era ca iarna. ”Ne scoteau la măturat. Uneori, găseam coji de cartofi pe jos. Pentru colegele mele reprezentau o delicatesă. Odată am găsit o sfeclă roșie, pe care am tăiat-o în 12, că eram 12 fete. A fost cozonacul nostru de Paști. Am întâmpinat destule. Și tinerețea noastră acolo am mâncat-o”, mărturisește, cu tristețe în glas. Poate vă întrebați care era principalul fel de mâncare în Donbas. ”Puneau apă într-un cazan, peste care turnau o sticlă de ulei expirat, varză, murături și, uneori, sfeclă, ca să fie ciorba roșie. Mai puneau și câte un cartof, din când în când. De bază mai erau arpacașul și lintea. Apropo: bănuiți de ce ne dădeau numai frunze de varză, nu verze întregi? Deoarece când au adus varza acolo, au făcut-o grămadă. Cine a prins, inclusiv paznicii și ofițerii sovietici, a luat. Dar au rămas foile de deasupra pe jos”.
(Sfârșitul primei părți. Continuarea în ediția 19 aprilie 2020)
A consemnat Leonida Corneliu CHIFU