Maria Răducanu – la aniversare
Astăzi își serbează ziua de naștere Maria Răducanu (n. 3 noiembrie 1967), una dintre cele mai importante voci ale jazz-ului românesc actual. Interpreta concertează încă de la începutul anilor 90, dar primul ei mare succes l-a obținut în 2002, cu discul ”Pe vale”, răsplătit în acel an cu Premiul pentru cel mai bun disc românesc.
Solista a concertat nu o dată la Ploiești. Am întâlnit-o pentru prima dată, cu ani în urmă, la un concert de jazz susținut pe scena Teatrului ”Toma Caragiu” din localitate de cvartetele ”D‘al Segno” și ”Mircea Tiberian Quartet”, concert oferit cu ocazia înființării Asociației Culturale ”Jazz Forum 03”. ”Îmi amintesc bine. Atunci, Ben Abarbanei-Wolff, saxofonist american, și percuționistul german Maurice de Martin s-au alăturat cvartetului lui Mircea Tiberian. Am încercat să abordăm în termeni jazz-istici unele modele folclorice românești”, ne-a declarat artista.
”Muzica ne alege pe noi”
Aceasta ne-a prezentat un discurs foarte… trăit:
”În ceea ce mă privește, consider că muzica ne alege pe noi, nu noi pe ea. Nu facem muzică numai din considerente stilistice. Folclorul este unul dintre principalele izvoare de la care mă <adap> pentru a putea să cânt fără a sta sub <sutana> vreunui maestru”. Jazz folcloric, iată o posibilă formulare a ceea ce încearcă să facă Maria Răducanu. Din spusele artistei răzbătea o (permanentă) notă de tristețe. ”Sunt vremuri atât de tulburi încât, ca artist, dacă nu simți nevoia să te-ntorci spre funcțiile primordiale ale artei, riști să rămâi departe de ea și să fii încă o entitate tulbure din <tulburele> în care trăim”.
”Se fabrică o muzică oglindă a dezumanizării”
Pentru a-i alunga norii, încerc să schimb vorba și-i reamintesc de concertul susținut la Ploiești. După un răgaz de aducere aminte și de meditație, îmi spune că nu a fost propriu-zis un concert de muzică românească. ”Muzica propusă de Mircea Tiberian și invitații săi a <atins> stratul arhetipal al muzicii. În <amalgamul> lor de improvizații a trebuit să fiu elementul cel mai cuminte”.
Artista susține că, de fapt, nu se poate vorbi despre o artă a sa, ci despre ”o încercare de a obține o atitudine umană. Oamenii ajung să-și piardă reperele umane, fiindu-le mult mai ușor să se înconjoare de o pseudoartă, care nu mai trezește în ei nimic. Se feresc de orice ocazie de a se întâlni cu autenticul. Se fabrică o muzică oglindă a dezumanizării, trebuie s-o recunoaștem, care va conduce la fabricarea unui alt tip de om. Și acesta nu arată prea bine”.
Leonida Corneliu CHIFU
