Până atunci aveam program de mare în familie,
vreo două săptămâni pe vară. Când eram mică-mică, mergeam la Mamaia, pe urmă ne-am mutat la Neptun. Îi placea lui taica-miu că era multă verdeață, că drumul spre plajă însemna și un fel de plimbare pe malul lacului, că nu era așa aglomerat. Trăgea mereu aer în piept și exclama: ”ooooh, altă viață aici, poți să respiri”. Mă rog,
mie mi se părea că miroase înțepător, a insecticid, dar era fun că-mi făceam prieteni și aveam voie s-o ard prin stațiune de dimineața până seara târziu, cu singura condiție (grea!) de a mă prezenta la mese la ore fixe.
Mai mergeam și la Năvodari, aveam niște combinații și stateam în tabără. Eram pasată pe la cine se nimerea, doar ca să rămân cât mai mult la mare. Lucky me.
Era mișto în tabără la Navodari, veneau și copii străini, redegiști, cehi, polonezi, seara era discotecă, la Teatrul de Vară erau mereu spectacole și concerte, plaja era uriașă, nisipul fin. Și eram free, toată vara era a mea. Aici primeam alt gen de interdicție: nu aveam voie să ies din incintă și să plec de nebună pe malul mării. Ca să nu ajung în ”sălbăticie”.
Încălcam porunca, uneori, deseori, descoperisem o gaură în gard, evadam prin ea, iar lumea de dincolo era misterioasă și fascinantă. Găseam cochilii întregi de melci, scoici mari, albe și zimțate intacte, măslini sălbatici crescuți obraznic în apropierea mării, tot felul de flori și de insecte, crabi rapizi și meduze colorate,
pe ici pe colo câte un prosop și o umbrelă, grupuri sau cupluri de oameni goi și bronzați frumos, păreau altfel, păreau liberi,
vreau să eu să fiu așa când o să fiu mare, îmi spuneam și apoi fugeam cu buzunarele pline de melci și de visuri către curtea taberei, așteptând neliniștită masa de seară, ca să cresc mai repede.
Și, cumva, a început să se întâmple. În anul ăla taica-miu n-a vrut sau n-a putut să meargă la mare, eu eram deja fiartă între betoane, mama s-a reorientat și-am plecat cu niște prieteni.
La 2 Mai.
2 Mai nu suna a nicio stațiune, fusesem avertizată că nu-s hoteluri și că stam la gazdă, la curte și să-mi iau tot ce-mi trebuie de acasă, că nu prea am de unde cumpăra ochelari de scufundat sau alte fantezii de turiști
eram dezamăgită, îmi părea că o să am o vacanță plictisitoare, dar
m-am îndrăgostit.
Și niciodată n-am să uit strada principală, singura asfaltată, toropită sub soarele de august, gardurile joase de piatră alb-gălbuie de Dobrogea, florile revărsate din curțile largi, ferestrele cu rame albastre, portițele vopsite in bleu, cu câte o inimioară caraghioasă decupată în tablă
boltele de viță-de-vie și răcoarea lor de la amiază, cuvinte ciudate amestecate, restaurantul din inima satului care-mi părea supremul fericirii, căci toți oamenii vorbeau între ei și râdeau, păreau să se cunoască dintotdeauna și de nicicând
nopțile cu orchestre de greieri și regina nopții de prin curțile lui tanti Maria, tanti Stela, tanti Lenuța, românca, tătăroaica, turcoaica, lipoveanca,
iar plaja, plaja ce-mi fusese altădată interzisă, era la picioarele mele.
Niciodată n-am să uit mirosul de-atunci al mării. Nici arhitectura spectaculoasă a straturilor de melci. Corturile mici și colorate din golf, de unde ieșeau, o dată cu soarele, poveștile nespuse ale nopții
Niciodată n-am să uit faleza brun-roșcată din care atârna, ca o amintire renegată, o cazemata de beton. Nici gustul șuberekului sau al garizilor cumpărați la cornet din față de la Dobrogeanu.
Nici toate stelele căzătoare, fiecare cu dorința ei secretă, pe care l-am numărat în nopțile senine de vară, așezați direct pe nisipul rece, nici bucuria de a vorbi cu oamenii care-ți aud gândurile dinainte de a fi rostite,
nici focurile aprinse-n gropi pe plajă, să nu le repereze grănicerii, dar pe care să le vadă Saint-Exupery din avion și să știe că suntem aici, suflete, lumini în întuneric, abia citisem ”Curierul de Sud” și ”Zbor de noapte”, un volum cu miros de cufăr vechi, găsit prin biblioteca gazdei și
n-am să uit nici toate cărțile descoperite prin toate bibliotecile din scândură lăcuită ale gazdelor, le devoram la amiază, întinși pe pietrele încinse de pe digul pescarilor, ne citeam unul altuia, cu voce tare, pagini întregi,
nu-l uit nici pe tipul cu plete, care purta la gât o piatră legată cu șnur și pe care l-am terorizat până m-a învățat cuvintele și acordurile la chitară de la here comes the sun.
Niciodată n-am să uit cum lucrurile simple reușesc să-ți umple complex sufletul,
și niciodată n-am obosit căutând iubirea de atunci. Nici când am găsit-o.
Nici acum niște ani,
când rapanele pe care le culegeam cu mâna de pe pietre au început să fie gătite de masterchefi. Când copertinele de plexi au luat locul viței de vie. Când gardurile mici de piatră s-au făcut mari. Nici de când în 2 Mai găsești, mamă, nu doar ochelari de scufundat, ci și magazine cu haine, în caz că are chef turistul de shopping. Și supermarket, și sezlonguri, dar să știi că
nici când am fugit, n-am obosit. Îmi reinventam vechea iubire în altele noi, marea era acolo, mai aproape sau mai departe, erau scoicile, valurile, vântul și răsăritul,
era lumea mea,
e lumea mea, dar îmi alunecă printre degete ca nisipul,
îmi amintesc toate versurile de la here comes the sun
și mai găsesc, încă, oameni care le cântă cu mine. Măcar la refren.
Și n-am obosit să caut.
Am fost la mare în weekend și nu prea mi-am mai găsit locul, de-aia am scris atât. Ca nu cumva să uit vreodată. Ori să obosesc.
Here comes the sun
Here comes the sun, and I say
It’s all right
It’s all right.
(Oana Costea)
