Cele mai mișto escapade ale noastre, adolescenții anilor 90, au fost minivacanțele de 1 Mai la mare.
Am prins vreo trei în comunism, 87, 88 și 89. Destinația, Neptun.
Era un paradox că fix acolo, în “zona interzisă”, în fieful lui Ceaușescu, unde vara totul era strict și mega-supravegheat, ne lăsau să ne destrăbălam în asemenea hal.
Și când zic destrăbălare, deloc peiorativ, ba cu maximă nostalgie, zic o explozie de libertate, de muzică, de culori, de chefuri, de găști, de alcool și de sex, de soare și mare, de piele sărată, de nisip în păr și-n chiloți, de zi-noapte-zi-noapte-zi-noapte într-o înlănțuire de distracție extremă. Supremă.
Stângeam bani încă de la Crăciun pentru marea mini-vacanță. Nu de cazare, că aia era ieftină, totul era să prinzi loc. De băutură strângeam, că și mâncarea era o chestie conexă.
La tren nu luam bilet. Cum dracu să iei bilet, când trenurile de mare, de 1 Mai, ilustrau perfect expresia “n-ai loc să arunci un ac”?
In toate trenurile de 1 Mai am urcat direct pe geam. Asta era schema. Băieții din gașcă se luptau, ocupau o zonă de culoar, noi așteptam pe peron, le-aruncam bagajele și în final ne agățau de mâini și ne trăgeau sus.
Așa începea călătoria spre mare: intrând pe burtă, cu juliturile aferente, pe fereastra unui tren supraaglomerat.
Nașul rămânea întotdeauna tăcut și înghesuit, la ușa vagonului.
Punctul 2 era, invariabil, indiferent de ora la care plecam, vodca. Când trenul icnea și se urnea ( iubeam sunetul ăla, al fierului care oftează și scârțâie a început de drum), începea să circule și Săniuța. Sau Cristalul. Eram găști mari, că se reuneau prin cunoștințe comune grupurile – de la liceu, din cartier, gașca de rockeri și prietenii prietenilor- și o sticlă se golea dintr-o singura tură. Apărea alta. Și alta. Și alta. Și alta.
Nimeni nu ținea socoteala. Toată lumea avea și toată lumea bea.
Drumul era alcool și râs, ajungeam repede, ajungeam euforici.
Strada principală din Neptun.
Soarele de primăvară. Borduri proaspăt văruite și trandafiri roșii. Vânzoleala de mașini. Gagici pe capote, muzică tare. Claxoane prietenești. Furnicar pe trotuare, oameni cu bagaje, oameni cu sticle în mâini. Fuste scurte, tricouri cu trupe rock. Blugi. Găști care se întâlnesc cu alte găști și strigăte de bucurie.
Terase pline.
Alte cunoștințe.
Hoteluri pline.
Bere rece în drum spre plajă.
Grupuri mai mari cu chitara. Câte-o fata cu câte un baiat și marea. Baie în apa rece gheață.
Încă un rând? Bagă!
Seri spectaculoase la toate terasele, în toate discotecile, în toate lobby-urile hotelurilor. In holul de la Recepție, dracu.
Am atâtea secvențe în minte, că nici nu mai știu care de când sunt.
Una e de când am găsit o pungă de-un leu, plină cu monede de-alea de 3 lei si un leu.
Urcam pe scări la Bâlea sau Romanța, nu mai stiu și am văzut la etajul doi, pe hol, lângă lifturi, punga aia albă. Ia să văd ce dracu e in ea, erau bani, bani, wtf
am fugit în camera unei prietene, am chemat-o, ne-am învârtit amândouă ca pirotehniștii în jurul pachetului suspect, am coborât, am urcat, am coborât, am urcat
ce dracu facem?
Am luat-o. Ne-am refugiat cu prada în camera, era grea – cel mai probabil cineva golise niște telefoane publice, da’ cred ca fusese la fel de beat ca noi și uitase punga,
am chemat toată gașca și am făcut monedele fișicuri, le-am numărat, erau 900 de lei.
Nouăsutedelei, a fost delir, am fost boieri două zile
ne-am luat și masă la terasa Marea Neagra, unde cânta Iris, am plătit cu monede și la răsărit am făcut baie în mare
sau asta a fost altă dată
sau de fiecare dată,
mai știu de altă noapte când eram mulți și cântam Phoenix in holul hotelului, era târziu sau era devreme și deodată s-a oprit curentul
și in secunda aia, fix in secunda aia, absolut toată lumea care avea o sticlă sau un pahar în mână, a dat cu ele de pământ,
un fel de miezul nopții de revelion, s-au speriat ăia din hotel că facem haos și au chemat Miliția, dar noi o luasem iar cu chitarele și cu Phoenix, pentru zilele ce au să vie
pentru nopțile cu iasomie,
iar milițienii când au venit, era tot bezna, ne-au luminat cu lanternele, noi strigam că-s lunetiști și ne aruncam pe jos sau ne ascundeam după fotolii, râdeam rău și ei zis că nu-i nimic, că suntem tineri și ne distrăm și noi.
Le-am dat o sticlă de votca din rezerva noastră, ei ne-au dat un avertisment la mișto.
Cred că-n trei, patru zile dormeam cinci, șase ore puse cap la cap, se întâmpla adesea pe plajă, pe la prânz ori aiurea, după amiaza, in alte camere, la grămadă,
dar nu noaptea, în niciun caz nu noaptea.
Momentele alea fabuloase, ore la rând de distracție, de prieteni vechi și mereu prieteni noi, alții și alții, de soare și vânt, de vodca și bere, de muzică misto, de cât râdeam, de cât beam, cât dansam, de ce fel de discuții aveam, de cum visam,
cum ni se părea că sfidăm toate regulile, rigiditățile, neajunsurile, interdicțiile
era mai presus de orice beție.
Era beția tinereții și-a libertății, după care riști să rămâi mahmur pe viață.
Eu am rămas.
(Oana Costea)
