close
PoeziePromovate

FÂNTÂNARUL

 

– A venit fântânarul,
sâsâiau femeile pe la porți,
Și odată înviau toate
de parcă lor le sleia omul apele.

**
Asta era unul înalt, drept în privire,
Frângea un copac cu mâinile lui,
mereu cu cămașa curată,
deschisă până-n inimă.
Avea un soi de tăcere neagră în ochi
de ziceai că e orb,
Dar dădea bună ziua și-atât
la toate babele,
Și când deschidea gura,
cădea așa o blândețe din ea.

*
– Nimeni nu știa de unde vine când vine,
Și unde se duce când se duce.
Noroc cu seceta,
își spuneau muierile-n sân,
Că-l chemau oamenii
să dea de vâna apei prin pământuri.

**
Câte un copil,
de-l trimitea mă-sa
Cu un codru de pâine
și c-o jumate de țuică
(de care-i lega
o mușcată roșie),
înfășurate-n ștergar,
Stătea lângă furca fântânii
Și-l auzea în adânc
cum vorbește cu apa,
Cum trage mâhnirea din ea,
Cum iese apoi luminat,
ca după o dragoste…!

***
Îl mângâia pe copil,
nu se știe
De ce plângeau amândoi liniștit,
Își lua din traistă o cămașă curată,
Zicea bogdaproste și
mânca,
Lăsa băutura și floarea-n ștergar,
Apoi pleca mai departe,
ca și când n-ar fi fost.
În urma lui rămâneau
apele limpezi,
ca ochii de înger.

Autor Corina Dașoveanu

(Via Părintele Calistrat)

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.