– A venit fântânarul,
sâsâiau femeile pe la porți,
Și odată înviau toate
de parcă lor le sleia omul apele.
**
Asta era unul înalt, drept în privire,
Frângea un copac cu mâinile lui,
mereu cu cămașa curată,
deschisă până-n inimă.
Avea un soi de tăcere neagră în ochi
de ziceai că e orb,
Dar dădea bună ziua și-atât
la toate babele,
Și când deschidea gura,
cădea așa o blândețe din ea.
*
– Nimeni nu știa de unde vine când vine,
Și unde se duce când se duce.
Noroc cu seceta,
își spuneau muierile-n sân,
Că-l chemau oamenii
să dea de vâna apei prin pământuri.
**
Câte un copil,
de-l trimitea mă-sa
Cu un codru de pâine
și c-o jumate de țuică
(de care-i lega
o mușcată roșie),
înfășurate-n ștergar,
Stătea lângă furca fântânii
Și-l auzea în adânc
cum vorbește cu apa,
Cum trage mâhnirea din ea,
Cum iese apoi luminat,
ca după o dragoste…!
***
Îl mângâia pe copil,
nu se știe
De ce plângeau amândoi liniștit,
Își lua din traistă o cămașă curată,
Zicea bogdaproste și
mânca,
Lăsa băutura și floarea-n ștergar,
Apoi pleca mai departe,
ca și când n-ar fi fost.
În urma lui rămâneau
apele limpezi,
ca ochii de înger.
Autor Corina Dașoveanu
(Via Părintele Calistrat)
