Studii: Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” Bucureşti.
Membru al Uniuni Artiştilor Plastici din România.
Membru al Grupului de la Ploieşti, al Cenaclului „I.L.Caragiale” Ploieşti
A restaurat, în colectiv, bisericile de la mănăstirile Zamfira şi Cheia din judeţul Prahova, în perioada 1985 – 1987.
În perioada 1980 – 1986 a participat cu lucrări, tablouri, la expoziţiile UAP- Bacău.
În perioada anilor 1986 – 1992 – 2012 -2018 a participat la expoziţiile organizate de U.A.P. – Ploieşti.
În anul 1981 a participat cu tablouri la expoziţiile de la Suceava, Botoşani şi Iaşi.
A expus lucrări, în anii 1992 şi 2007, la Teatrul Naţional din Bucureşti.
A fost prezent la expoziţii internaţionale, în grup:
– Franţa, Escrennes: 1995.
– Germania, Forum Nordersted: 1996.
Filip s-a învârtit într-o lume fără veleităţi, pâna la vârsta de 62 ani.
FILIP KÖLLŐ ÎNTR-O LUME FĂRĂ VELEITĂŢI
La prima vedere, dacă nu îl cunoşti, pictorul şi poetul Filip Köllő nu se distinge într-o mulţime cotidiană fără veleităţi artistice. Te pot ajuta spre o identificare: o statură înaltă, peste media masculină a unui ins, o constituţie atletică de baschebalist. Se însoţeşte permanent cu o barbă, chenar al unei feţe prelungi mărginită de o frunte mereu gânditoare la modele plastice sau literar. Dacă te apropii de el, Filip devine altruist propietar de metafore şi culori. Îl ştiu patronul şevaletului, impresionează compoziţiile sale cromatice, tablourile pe care i le cunosc zvâcnesc din creierul lui în continuuă efervescenţă. Puţin zis, creierul îi fierbe în amestecuri acrilice.
În mai multe expoziţii primăvară-toamnă la Ploieşti, nu am trecut pe lângă tablourile lui Filip fără să văd evidenţa zbuciumului pânzelor sale. Te strigă, te chiamă zbuciumul tablourilor lui Filip. Pentru el înseamnă o linişte, o linişte care îl şi oboseşte, în această
pauză picturală Filip scrie poezie. Şi îi vine ca o vrere „între viaţă şi viaţă, între mine şi tine”… Se stabilizează în poeme pentru că simte culorile poemelor sale până la maşina de scris. Într-un „fiasco prudent”, Filip rămâne „ataşat de decepţii…încontinuu”, ştia cine şi ce este, rămâne convins că „autocompătimirea” este un ambalaj de plastic pentru întrebări sau banale şireturi la cisme de damă. Da, zice poetul: şi păsările şi fluturii şi florile se „autocompătimesc” când sunt din plastic.
Filip Köllő ne avertizează din experienţa sa, cu altruismul pe care l-am remarcat:
„Ratarea nu se scuză, năvăleşte asemeni unei
Renunţarea îşi desveleşte colţii ologi,
Seduce, ademeneşte nefast: forţe
Nebune, energii stinse…”
Ştiu că Filip a umblat cu „mere şi silimarină”, a umblat cu viaţa sa în buzunar.
Făgăduinţele moarte, moartea nu i s-au lăsat îndelung aşteptate.
Acum poetul şi pictorul rătăcesc „orice stradă, mai cu seamă cele aproape pustii”, pustii şi fără veleităţi.
(Dan Drăguş)
