Cu ceva vreme în urmă m-am împrietenit cu câţiva lupi tineri de tundră, albi, ce păreau a fi doar nişte căţelandri. Se lăsau mângâiaţi, se jucau cu mine, se tăvăleau prin iarbă. După doi-trei ani i-am văzut din nou, erau o familie un pic mai mare. Unul dintre ei a părut că mă recunoaşte, s-a apropiat prudent de mine, m-a cercetat cu o privire blândă, a scâncit de vreo câteva ori adulmecând aerul şi s-a îndepărtat. N-aș mai repeta experiența vreodată și nu sfătuiesc pe nimeni să facă așa ceva. E bine de știut că orice sălbăticiune își are propriile ei legi de supraviețuire, extrem de dure, de care e obligatoriu să ținem seama. Pentru mine însă e acum doar amintirea unei dragi sminteli, pentru care le voi rămâne recunoscător acelor fascinante făpturi ce m-au acceptat, fie și doar câteva clipe, în lumea lor.
Text/foto Ioan Mihai Cochinescu
