Am văzut-o într-o seară, seară de primăvară uitată de vremi şi gânduri amare. Am zărit-o şi era frumoasă,şi am încercat a discuta. Nobila fiinţă, mi-a răspuns că nu poate răspunde gândurilor mele de a o pricepe. Şi am înţeles-o ! Şi -am iubit-o mai mult !
I-am mărturisit, eu apoi, că sincerităţile sunt făcute numai pentru cei care le au. Ea, a înţeles şi mi-a spus că şi sincerităţile ei nu sunt din cele ce cumperi flecuri pe ele. Am iubit-o mai mult ! Şi ne-am despărţit. Atunci!…La două săptămâni, mi-a apărut iar în cale şi m-am apucat, turbat fiind, să-i cânt o melodie de-a noastră, din epocă, şi să-i spun o poezie care abia o făcusem.
Am început să fredonăm amândoi, o altă melodie, pe care o ştiam, şi-apoi am început să ne mângâiem sălbatic. Ne era dor de ceea ce n-am fost şi de ceea ce putem şi puteam să fim, existând împreună. Ne era dor de bucuria unei întâmplări, date nouă. Ne era dor de ceea ce nu am fost şi de ceea ce puteam fi împreună. Mă repet, ne era dor… Şi-am simţit acest dor până am avut-o !….
Doamne, câtă zbatere, câtă putere de convingere, cât efort, câtă muncă, câtă satisfacţie… Lumea s-a întors pe dos, după ce am avut-o, ea m-a iubit mai mult, eu la fel de mult şi întorcându-ne sentimentele de dos, ne-am gândit să ne luăm. Aşa proşti, cum eram. Nepregătiţi şi copii. Ne-am luat. Ce bine că nu am făcut altceva. Ne-am iubit ! Ne iubim ! O perioadă a fost bine ! Cealaltă a fost bine ! Poate şi mâine va fi bine ! Poate şi după ziua de mâine va fi bine ! Poate toată viaţa va fi bine !
Nu am fost şi nu sunt omul unei singure femei – Eu aparţin universalităţii, i-am spus, atunci demult,la început, dar asta nu presupune că nu te iubesc îndeajuns, sau deloc. – Eu nu-mi aparţin, nici măcar mie, pentru că dacă mi-aş aparţine, ar însemna să nu fiu eu. Nu pot aparţine unei persoane anume, pentru că eu nu-mi aparţin nici măcar mie !…
Aşa a fost dat de Dumnezeu, nu este vina mea că iubesc, şi am să te rog să mă laşi până la sfărştul parcurgerii să iubesc. Nu pot altfel…Altfel, nu gândi… Mai avem timp de străbătut împreună….
– Bine, am să te mai las un pic, mi-a zis…
-Cât?… am întrebat, cu ochi lăcrimat..
-Cât o parcurgere…
-Dă-ţi Doamne sănătate, pentru-atâta înţelegere…
Dan Minoiu
