Grigore Ureche (cca. 1590 – 1647) a fost primul cronicar moldovean de seamă a cărui operă s-a păstrat.
A învățat carte la Școala Frăției Ortodoxe din Lwów, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina și greaca, retorica și poetica. Reîntors în țară, a participat la viața politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar, mare spătar, mare vornic, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai domnului Vasile Lupu. Opera sa a fost Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă.
APRECIERI CRITICE
•George Călinescu
„Adevăratul dar al lui Ureche este… portretul moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau nici un model. Omul este privit sub o însușire capitală sau un vițiu sub care se așază faptele lui memorabile, într-o cadență tipică […]. Ureche n-a avut răgaz decât să prefacă izvoadele. Dacă ar fi dus cronica până în vremea lui Vasile Lupu, prin domniile Moghileștilor, a lui Graziani și a celorlalți pe cari îi va descrie Miron Costin, cu toată experiența vieții și cu acea vecinică scrutare morală, abia atunci cronica ar fi fost extraordinară.” […] În ultimă analiză, toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foșnitura și aroma graiului. […] Vorbirea cronicarului e dulce și cruntă, cuminte și plină de ascunzișuri ironice…
•Ion Rotaru
„Dacă stăm bine să ne gândim, tonul literaturii române e dat de pe acum. Cronicarul (Grigore Ureche) e sfătos și ține să facă «nacazanie, adecă învățătură» către cititor, spre luare-aminte, vorbește în pilde și proverbe, are un limbaj pitoresc și bănuim că numai împrejurarea că a fost nevoit – făcând începătura să scrie despre fapte la care nu a fost martor ocular îl determină să nu vorbească și despre sine. Patima vremii a contribuit la rându-i, întărind valoarea artistică a povestirii, scoțând-o în același timp din câmpul utilității imediate. Cuvintele și turnura frazei au evoluat într-un chip subiectiv, putem zice, căpătând corporabilitate metaforică. El, cronicarul, nu este scriitor de cuvinte «deșarte», ci de «dreptate», anii trecuți nu trebuie lăsați «să se înece», pe Ștefan nimeni dintre înaintași și nici dintre urmași «nu l-au ajuns» în vrednicie, când îl biruiau alții «nu pierdea nădejdea», căci știindu-se «căzut jos, să ridica» deasupra biruitorilor, turcii căutau prin toate mijloacele «să stropșească volnicia» tuturor, «zădărând» pe unii și pe alții.”
•Elvira Sorohan
„«Letopisețul» lui Grigore Ureche este o «construcție epică de tip linear», evoluând pe axa timpului istoric. În aria culturii naționale scrise nu avem o tradiție modelatoare, dar el va institui un tipar narativ ce se va menține pe durata unui secol. În modul de a povesti, acest prim cronicar de limbă națională se va orienta după narațiunea orală, după cum Dosoftei, primul nostru poet cult, va fi influențat de poezia folclorică. În mentalitatea povestitorului însă se recunosc, pe de o parte reminiscențe ale formației sale latine și ale lecturilor sale istorice, iar pe de altă parte se resimte optica populară, accentuat moralistă în interpretarea istoriei.”
•Nicolae Manolescu
„Ca și «Cazania», ca și «Psaltirea în versuri», «Letopisețul» a fost citit și copiat imediat după redactarea lui, interpolările, ca și continuarea lui de către Costin arătând că stârnise emulație. Ca să aibă acest succes, trebuia să răspundă unor așteptări. De aici tot acel amestec de noutate și de vechime, de spirit științific și de providențialism religios, de pipăire prudentă a izvoarelor și de invocare a semnelor divine, de pătundere psihologică și de moralitate preoțească. Nu cred că se poate afirma tranșant că Ureche a fost un umanist sau, din contră, un fatalist medieval. Prima noastră cronică este, în ansamblul ei inextricabil de observare rece a atrocității și de creștinească perplexitate de ironie cultă și de inocență populară a stilului, o operă clasică a prozei istorice.”
La 17 aprilie 1647 s-a stins din viață Grigore Ureche, cronicar moldovean.
