În fiecare an, pe 21 Decembrie, plâng…
Mi se rupe sufletul in mii de bucăți… Mă revad pe mine atunci, un tânar zvelt, blond si visător până la stele .. Mi-am pus tot sufletul în mâini și am stat in fața lor… În mijlocul nucleului de la Inter… Cum alergam eu pe lângă TAB-uri… Am vrut să mă urc și eu pe unul, dar mi-a fost frică să nu cad sub roți…Umbrele se lungeau.
De la câteva balcoane de la Inter se filma. Ziceam că sunt străini, ne bucuram. „N-o să tragă în noi când filmează ei”, credeam și ne faceam curaj. Dar ăia nu erau decat securiști. La un moment lucrurile stagnaseră. Afluxul scăzuse. Eram vreo 2000 doar. Mulți erau blocati pe str. „13 Decembrie” (actuala Câmpineanu). Scutierii le blocaseră accesul în Piață. Mai sus, la Hotel Union, alt cordon de scutieri. Ucigașii conduși de Postelnicu, ultimul Ministru de Interne comunist (am rechizitoriul lui ORIGINAL, cu declarațiile lui originale), au dat năvală acolo și au ucis oameni. I-au pus în genunchi și i-au impușcat în ceafă sau în tâmplă. Alice, soția lui tata, era functionară în blocul de pe colț, vizavi de fostul bloc Charlton (acum, acolo, e o sală de jocuri). A rămas în noaptea aia la birou, la etajul I. A văzut totul. Cine nu era împușcat, era dus cu duba, cu zecile, la Jilava. În noaptea aia, 21spre 22 decembrie, a fost dus acolo si tata, Corneliu Dinescu, militant legionar de la 17 ani, deținut politic la venirea comuniștilor. Aveam sa aflu despre asta zile mai târziu. Între timp, până la lăsarea serii ne mișcam în grupuri, de colo-colo, și scandam „Libertate! Libertate!”, „Jos Comunismul!”, „Jos Ceausescu!”… Dumnezeule! Să strigam așa ceva? Era posibil? Ne-am înfiorat! Dar am prins curaj! „Libertate te iubim/Ori învingem, ori murim!” Îmi dăduseră lacrimile! Mă simțeam LIBER! LIBER!!! Și acum, când scriu asta (a cata oară???). Pe hârtii, de sute de ori, în ziare, la computer, pe laptop, pe telefon! Și plâng! Cu lacrimi șiroaie! Oameni buni, tineri, copii! Nu pot descrie ce stări am trait, ce momente UNICE! Ce clipe înălțătoare!!! Sa știi că poți muri oricând, dar pentru libertate! Toți cei de acolo eram pregătiți de sacrificiu! Eram pregătiți să murim pentru LIBERTATE! Pentru a noastra, pentru a tutoror, pentru LIBERTATEA țarișoraei noastre!
Acum știți de ce sunt așa? Cei care ma stiti/ cunoasteti cât de cât? Cristian Botez aparține acelor momente, acelei zile si nopți!
Am făcut rost de o foaie de hârtie dictando. Mototolită. Am indreptat-o și m-am asezat in fund, cu alti 4-5 tineri, fete si baieti. Aveam un Bic cu pasta verde. Și am scris. Ce vrem? ” Vrem libertate!”. Mai departe! Ne uitam unii la alții. Să îndrăznim? „Vrem ALEGERI LIBERE!” Inimile ne bateau sa ne sparga piepturile! Facem noi asta! Ce aer tare respiram!!! Ce bine era LIBER.Chiar daca, odata cu lungirea umbrelor, simteam si cum se lasa usor-usor o amenintare din ce in ce mai sumbra. Am luat hârtia si cu micul alai dadeam roata perimetrului. „Frati romani!”, strigam din loc in loc, spuneam exaltati ce scrisesem. Mai convingeam cațiva să ni se alăture. Pe lângă mine trece un bătrân într-un trenci bej, ponosit. Are părul si barba albe… Ochi albastri ca cerul si lacrimi de fericire care-i curg pe obraji. L-am imbrațisat! „Suntem liberi, tataie! Suntem liberi!”. Dinspre Colțea se aude vuiet se apropie un grup de tineri. Unul din ei este carat pe umeri. Ține intins in mainile ridicate un pulover verde inchis. Are doua pete rosu inchis. E sange! „S-a tras! S-a tras!” Toata multimea huiduie. Apoi, din toate piepturile: „Asasinii! Asasinii!” „Criminalii!” „Jos Comunismul!” „Jos Ceausescu”. Se scot mesele albe de fier de pe terasa Dunarea! Se pun de-a curmezișul Bulevardului. Mă urc pe o masa și strig, cu hartia în mână „Frați români!” Cobor. Îmi dau seama că mă expun la tiruri de gloanțe. Mesele s-au împins spre margini. Ne incurcau. A fost prima tentativa de a ridica baricada… TAB-urile despicau mulțimea in doua…apar tunurile de apa. Jeturile ne culcasera pe asfalt. „O, Doamne! Acid!”. Dar e doar apă. Se lasa întuneric. Începe să se tragă în rafale. Mai întâi în unghi de 45 de grade și cu trasoare… Dupa un sfert de ora, în plin… Și a inceput măcelul.
Ce ore înălțătoare… ce gust avea libertatea! Aia proaspată, abia nascută… Ce tare am crezut…. Apoi s-a dezlanțuit iadul!
Ce impostori și hoți conduc țara acum…
ACUM aș ieși din nou..
(Cristian Botez)
