Ziua Mondială a Fotografiei – 10 ani
Anual, la 19 august, la nivel mondial se celebrează Ziua Fotografiei. Inițiativa unei asemenea sărbători i-a aparținut australianul Korske Ara, un tânăr foarte pasionat de arta fotografică. Proiectul său, inițiat în 2009, a avut mare impact, De atunci, fotografia este sărbătorită an de an, pretutindeni. În această zi este celebrată fotografia realizată de toţi iubitorii acesteia, amatori sau profesionişti.
Părinții fotografiei sunt Louis Daguerre și Joseph Nicéphore Niépce, care au descoperit procedeul de captare a imaginilor din exterior pe un suport solid. La 9 ianuarie 1939, invenția a fost prezentată Academiei Franceze de Științe și Louis Daguerre a obținut brevetul. Câteva luni mai târziu, pe 19 august 1839, brevetul a fost înregistrat, fiind ulterior cumpărat de guvernul francez, care a numit invenția drept ”un cadou gratuit pentru omenire”.
Un mare pasionat al artei fotografice este Ioan Mihai Cochinescu (n. 16 aprilie 1951, Timișoara), timișorean prin naștere, ploieștean prin adopție, artist polivalent: scriitor, scenarist, regizor de film, muzicolog, artist fotograf. A absolvit, în 1970, cursurile Liceului de Muzică „Ion Vidu” din Timișoara, apoi, în 1974, Facultatea de Compoziție – Muzicologic a Conservatorului de Muzică „Ciprian Porumbescu” din București. În 2005, își susține doctoratul în muzică (estetică) la UNMB cu teza ”Barocul muzical venețian ilustrat prin creația și personalitatea lui Antonio Vivaldi”.
Participă în anii ’80 la activitatea unor cenacluri literare bucureștene cunoscute, cum ar fi: Cenaclul de proză „Junimea”, condus de criticul Ovid S. Crohmălniceanu, Cenaclul de luni, condus de profesorul Nicolae Manolescu, Cenaclul „I. L. Caragiale” din Ploiești ș.a.
Debutează publicistic în revista „Argeș” (1968). Au urmat o serie de colaborări la diverse reviste literare. Editorial, a debutat, după 1989, cu romanul ”Ambasadorul” (1991), pentru care obține premiul Uniunii Scriitorilor (1992), Premiul Academiei Române (1993) și Premiul pentru Proză ”Liviu Rebreanu” (1992). A mai publicat: ”Rock&Depeche. Filmul unui roman” (1993), ”Visul de iarnă al Isabelei” (povestiri – 1996), ”Tratatul de caligrafie” (eseuri – 2001), ”Micul venețian” (povestiri – 2014), ”Oul care zboară” (povestiri – 2015), ”Vulpea lui Akira” (roman-puzzle – 2022). În cadrul cineclubului 16 Februarie 1933″ din Timisoara realizează filme de scurt metraj după scenarii proprii, printre care ”Când oamenii se joacă”, ”răsplătit” cu două premii la festivaluri de film: București (1969) și Hiroshima (Japonia, 1975). Alte filme realizate de artist: ”Ultimul om de zăpadă” (1968), ”Casa de pe colină” (1969), ”Orașul” (1970), ”Peștele în apă” (1971), ”Nunta” (1974).
Ca artist foto, a participat cu lucrări de artă fotografică la expoziții și concursuri în țară, în Franța, Polonia, Brazilia (1982-1986), după 1990, în Marea Britanie, obținând numeroase premii.
A beneficiat de două burse: „Bursa pentru artă fotografică” (Szczecin, Polonia, 1986) și „Antonio Vivaldi” (Venetia, 1997).
Inventează formele fotoplane și fotospațiale (formele cockey), expuse la Galeriile de Artă Fotografică AAF (București, 1983), Sala Dalles (Bucuresti 1983), Muzeul de Artă și Palatul Culturii (Ploiești, 1982-1987) și în Polonia (1986). Inițiază, în 1987, la Ploiești, Primul Salon Național de Eseu Fotografic, ESEF ’87.
Iată ce declara artistul cu puțină vreme în urmă: ”Anual, la Paris, în sala de expoziții istorice a complexului muzeal Grand Palais din zona Champs-Élysées, se desfășoară Paris Photo, cel mai mare târg de artă fotografică din lume. Sunt vândute aici fotografii de mari dimensiuni, la prețuri între 6.000-12.000 de euro, semnate de importanți artiști fotografi contemporani din lumea largă. Și sunt cumpărate ca <<pâinea caldă>>, cum se spune, chiar dacă prețurile sunt atât de mari. Pentru că așa vede Occidentul lucrurile. Prin părțile noastre, din păcate, sunt încă mulți care vor spune: eh, și eu pot face fotografii, până și copiii fac poze cu telefonul mobil. Da, pentru că oricine ar putea lua o pensulă și culori și să realizeze o compoziție <<abstractă>>, spunând că a realizat o pictură. Dar nu oricine este un artist vizual adevărat, profesionist, care are habar de ceea ce a propus, prin lucrarea sa. S-a întâmplat să iubesc fotografia într-atât de mult încât să încerc după puterile mele să o aduc la stadiul de artă, în foarte mulți ani de căutări și de ucenicie.
Așa au răsărit din visele mele, la începutul anilor ’80, formele fotospațiale și alte eseuri fotografice, pe care le-am prezentat în mai multe expoziții și au fost premiate atât în țară, cât și peste hotare (Anglia, Franța, Brazilia, Polonia). Tot astfel, am avut norocul să primesc acum câțiva ani o comandă de decorare a frumoasei case a unui om de afaceri iubitor de artă, care mi-a propus o temă generoasă: <<Timp și spațiu. Persistența memoriei. Omagiu lui Dali>>. Iată câteva imagini ale eseurilor mele foto de mari dimensiuni (…) nu prin simpla apăsare a butonului de declanșare se realizează fotografia artistică, ci prin mintea, talentul, visele (uneori albe) și munca asiduă unui artist. Toată gratitudinea mea pentru această înaltă înțelegere a artei fotografice”.
Ioan Mihai Cochinescu este membru al Uniunii Scriitorilor din România (USR) din 1993, membru al Asociației Artiștilor Fotografi din România – AAF (1982), membru fondator și președinte al Societății Pentru Literatură Ploiești – SPLP (1990), membru fondator (1994) și membru în Consiliul de conducere (1996) al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO).
Cea mai mare parte a activității sale didactice și pedagogice, ca profesor de estetică și de pian, și-a desfășurat-o la Liceul de Artă ”Carmen Sylva” din Ploiesti.
Am lăsat înadins la urmă volumul ”À la recherche des rues perdues” (Paris: traducere Ioana Emilia Drăgoi, Ploiești, Edit Art, 2006), care surprinde o dublă ipostază a artistului Ioan Mihai Cochinescu: cea de scriitor și cea de artist foto, o expoziție fotografică de-a sa purtând acest titlu. Expoziția a fost vernisată, în acel an, în foaierul Filarmonicii ”Paul Constantinescu” Ploiești.
Întrucât subiectul e vast, am ales să-l intervievăm pe Ioan Mihai Cochinescu doar asupra uneia dintre expozițiile sale, ”Red London”, vernisată, cu ani în urmă, la Muzeul Memorial ”Nicolae Grigorescu” din Câmpina.
”O lume mai bună înseamnă o lume liberă”
Interviu cu scriitorul și artistul Ioan Mihai Cochinescu
”Nu întotdeauna provincia este echivalentul unei stări de mediocritate”
Reporter: Iată-ne, domnule Ioan Mihai Cochinescu, la o nouă expoziție de fotografii artistice, vernisată acum câteva zile. De data aceasta, la Câmpina, la Muzeul Memorial ”Nicolae Grigorescu”. De ce această locație ”provincială” pentru o temă atât de ”europeană” (”Red London” fiind titlul expoziției dvs.)?
Ioan Mihai Cochinescu: Cea dintâi care mi-a adresat această întrebare a fost chiar o elevă de-a mea din ultimul an de liceu. I-am răspuns, în glumă, desigur: pentru că sunt un biet artist român anonim și n-am găsit alt loc. Răspunsul meu avea însă în spate atât de multe alte cuvinte (extrem de serioase), încât în zilele următoare am revenit în fața elevilor mei și le-am dat explicația cuvenită. Nicolae Grigorescu a fost, după părerea mea, cel mai important pictor al vremii sale (urmat îndeaproape de Ion Andreescu și Ștefan Luchian) și nu doar atât. Și astăzi operele lui au o cotă foarte ridicată la bursa achizițiilor în domeniu. Este imposibil să nu-ți dai seama că tușa sa ”en plein-air” ce anunța impresinismul, revoluționară pentru acele timpuri, definește cu limpezime ideea de modernism. El nu a pictat obiecte și chipuri fotografice, a pictat stări de idei. A fost mai curând un fel de Macedonski al picturii decât un Eminescu al acestei arte. Ei bine, să fii prezent cu lucrările tale de artă fotografică în vecinătatea picturilor acestui uluitor artist român, e o mare onoare. Nu întotdeauna provincia este echivalentul unei stări de mediocritate. La Câmpina, cu ocazia vernisajului acestei expoziții, am întâlnit oameni de cultură foarte ”europeni”, ca să spun așa.
Kokynos
R.: De ce ”Red London”? E cumva și o legătură cu etimologia greacă a numelui dvs.?
I.M.C.: Da, uite, chiar la asta nu m-am gândit, că ar fi o legătură cu kokynos, care înseamnă ”roșu”, ”purpuriu”, în greaca veche. Din zonele tulburătoare ale subconștientului poate răsări și o astfel de motivație, de ce nu. Revenind însă la realitatea conștientă, mă gândesc de exemplu la expoziția mea precedentă, ”de călătorie”, prezentată pe simezele Muzeului de Artă din Ploiești și la Casa de Cultură a Municipiului Câmpina, acum vreo doi ani, care a fost o încercare de definire a Parisului prin detaliile aflate pe zidurile clădirilor, pe plăcuțele indicatoare de străzi, pe trotuare, pe cheile Senei. S-a numit ”À la recherche des rues perdues”. De data asta, am încercat să descopăr culoarea roșie, care pare a defini Londra. Ea este prezentă peste tot: clădiri seculare, caleașca regală, autobuze, cabine telefonice și așa mai departe. În plus, chiar în plin centrul Londrei am văzut o demonstrație amplă anticapitalistă. Așadar… roșie!
O alternativă letală
R.: Și englezii?!
I.M.C.: Din păcate. M-am gândit: iată o societate unde democrația are rădăcini adânci, iată o capitală a lumii atât de solară prin tradițiile sale, prin cultură și civilizație, care totuși spune un NU categoric capitalismului, militând pentru o lume mai bună, dar roșie, fără să știe realmente ce înseamnă această alternativă letală: comunismul.
R.: De la imperialism, prin democrație, la comunism… Ciudată evoluție!
I.M.C.: Într-adevăr. Mi-am amintit instantaneu toate imaginile (unele chiar fotografiate de mine) acelor vremuri triste de dinainte de Revoluția din 1989, cozile nesfârșite de la pâine, lapte și în general de la orice fel de mâncare, întunericul și frigul din case, unicul post de televiziune care funcționa numai câteva ore, seara, alb-negru, cu ”cel mai iubit fiu al poporului” omniprezent; ziarele, puține la număr, care proslăveau orânduirea și dictatorul, accesul interzis la libera circulație în țările occidentale, controlul serviciilor poștale și telefonice, informatorii securității, cenzura culturală, mutilarea conștiinței colective și individuale și multe altele pe care mulți dintre cei contemporani cu lumea aceea par a le fi uitat și se consolează acum cu amintirea nostalgică a marilor construcții de felul canalul Dunăre-Marea Neagră, a blocurilor de locuit urâte și monotone, a metroului bucureștean sau a Casei Poporului. Fotografia care surprinde această manifestație londoneză descoperă deasupra clădirilor un cer imens cu nori în sepia. Sunt amenințători, pentru că semnifică mesajul meu de îngrijorare: dacă este să visăm o lume mai bună, atunci ea trebuie să fie clădită în spiritul unei democrații reale, care să țină seama de necesitatea afirmării potențialului individual, fără îngrădiri dictatoriale. O lume mai bună înseamnă o lume liberă, iar comunismul a dovedit că este societatea care îngrădește această vocabulă, făcând-o prizonieră și victimă deopotrivă în colivia cu chipul monstruos al lagărelor de exterminare.
R.: Propun să părăsim comunismul, că și mie mi-a stricat viața. Vorbiți-ne și despre aspectele luminoase ale expoziției!
I.M.C.: Desigur, există în expoziția mea și bucuria descoperirii sentimentului de căldură sufletească emanat de culoarea roșie. Nu sunt prezenți oamenii, în majoritatea acestor fotografii, tot ca un soi de avertisment. Roșul ne dă însă speranța că, deși nu se văd, acești oameni există.
Setea de vis
R.: Ce putem aștepta de la o viitoare expoziție a artistului fotograf Ioan Mihai Cochinescu?
I.M.C.: Niciodată nu m-am socotit un artist fotograf. Ar fi și o trufie și o vanitate să afirm că sunt așa ceva. În general, cred despre mine că mă pot defini artistic, mai curând, ca om. Om, înainte de toate. Desigur, prin ceea ce am făcut până acum, eu cred că sunt un scriitor. Dar fotografia și filmul, alături de muzică, sunt paliere în care mi-e drag să viețuiesc din când în când, pentru a-mi potoli setea de vis și dorul de a-l defini. După ce în perioada comunistă am stat pe valul avangardei românești, înotând mai tot timpul contra curentului/ curenților, am încercat de câțiva ani buni să mă potolesc, abordând mai ales peisajul și compoziția abstractă.
”O femeie frumoasă pur și simplu îți taie respirația”
R.: Vă apreciez modestia, dar sunt sigur că ”setea de vis și dorul de a-l defini” vor fi ”motoarele” unor viitoare proiecte ale dvs.
I.M.C.: Mă gândesc totuși la un proiect nou, prin care să caut să redescopăr portretul și nudul feminin (pe care le-am abandonat tot cam în aceeași perioadă a anilor ’80). Ambele sunt genuri care traversează glorios istoria artei universale. Ambele sunt reprezentate la cel mai înalt nivel: Michelangelo, Renoir, Rodin, Picasso, Modigliani, Dali etc, etc. Aproape că nu există mare artist să nu fi creat portrete sau nuduri. În fotografie lista marilor maeștri e și mai impresionantă. Cred că tocmai de aceea am și abandonat pentru ceva vreme ideea. Dacă voi socoti că am acumulat suficient de mult în toți acești ani pentru a relua tema, cu maturitatea vârstei de acum, e posibil să fac în curând o expoziție în care să dezvolt aceste genuri care definesc probabil cel mai pregnant consistența, structura, expresivitatea, sufletul și spiritualitatea delicatei ființe umane numite femeie. O floare frumoasă, un peisaj de munte sau cerul înstelat îți încântă privirea și sufletul. Dar o femeie frumoasă pur și simplu îți taie respirația.
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
