close
MuzicaPersonalitățiPromovate

Ioan Mihai Cochinescu: Prima monografie-album Vivaldi din România (II)

La aniversară

Ioan Mihai Cochinescu – 70
(urmare din ediția de ieri, 16 aprilie 2021)

”Parcurgând această lucrare elaborată de profesorul Ioan Mihai Cochinescu, rămâi profund impresionat de vastitatea și calitatea informației transmise printr-un stil de redactare cu numeroase trimiteri la documente și colaționări ce vin să susțină prin aserțiuni și fapte importante încărcătura densă a ideilor și considerațiilor” (Prof. univ. dr. Viorel Munteanu, rectorul Academiei de Muzică din Iași) 

”Cartea mea despre Vivaldi încearcă să aducă la zi informațiile privitoare la viața și opera marelui muzician”
Interviu cu Ioan Mihai Cochinescu – prozator, eseist, estetician

Eu nu văd literatura și arta, în general, ca pe o competiție

 Reporter: Domnule Cochinescu, după succesul răsunător de după Revoluție al romanului dvs., ”Ambasadorul” (Premiul Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul ”Liviu Rebreanu”), ați mai publicat ”Rock & Depeche” și ”Visul de iarnă al Isabellei”, iar apoi ați ”dispărut” de pe scena competitorilor literaturii române contemporane.
Ioan Mihai Cochinescu: Așa e, aveți dreptate, dacă e să răspund exact la întrebarea dvs. Am părăsit scena competitorilor, e bine zis așa. Pentru că, în primul rând, eu nu văd literatura și arta, în general, ca pe o competiție, decât cel mult ca pe una, permanentă, cu mine însumi. În al doilea rând, cu onestitate v-o spun, eu unul nu văd să fi apărut vreo carte nouă, absolut remarcabilă, în literatura română contemporană, în tot acest timp. Și, în sfârșit, în al treilea rând, lucrând la un mai vechi proiect de roman, m-am lăsat ”dus de val” în urmă cu mai mulți ani de ideea redescoperirii unui ”personaj” ilustru al barocului muzical venețian: Antonio Vivaldi.

R.: Ați lansat o carte cu acest subiect, la Muzeul de Artă din Ploiești. Despre ce este vorba?
I.M.C.: Așadar, am mai scris câte ceva, nu? 

Trilogia de tratate

R.: Sigur, v-ați ocupat o vreme de televiziune, de artă fotografică, iar în ultimii ani ați publicat mai ales eseistică. Dar eu mă refeream la beletristică în constatarea mea de mai sus. Cred că sunteți conștient că după aprecierile critice elogioase și entuziaste apărute sub semnătura unor personalități precum Monica Lovinescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Ov.S. Crohmălniceanu, Eugen Simion, Laurențiu Ulici și nu în ultimul rând, bunul dvs. prieten, cum vă place să-l numiți mereu, Mircea Cărtărescu, ați creat un orizont de așteptare.
I.M.C.: În acești trei ani am publicat o mică trilogie de ”tratate”: ”Tratatul de caligrafie” (reunind textele apărute în revista ”Contrapunct” la începutul anilor ’90), ”Tratatul despre sublim” și ”Tratatul de Alchimie. Muzica și alchimia”. Care, din câte știu, este o primă încercare românească de a aduce în discuție legătura dintre arta sunetelor și ezoterismul renascentist european. Iar acum, am publicat această carte, ”Vivaldi la Veneția”. 

”Nu ai cum să nu rămâi fermecat de tot ce a compus Il Prete Rosso” 

R.: Antonio Vivaldi pare a fi o personalitate care vă fascinează.
I.M.C.: Vivaldi și, în egală măsură, Veneția. Nu ai cum să nu rămâi fermecat de tot ce a compus Il Prete Rosso. Johann Sebastian Bach însuși, uluit de scriitura acestuia, i-a copiat cu mâna lui mai multe manuscrise, le-a transcris pentru clavecin iar mai apoi și le-a însușit chiar (pentru că în acea epocă nu exista noțiunea de plagiat). Am început documentarea la cartea mea în urmă cu 12 ani, ca urmare a unei burse oferite de MAE în Veneția. Anul trecut am avut norocul și privilegiul să-i întâlnesc în lagună pe cei doi oameni fără de care cartea n-ar fi arătat așa cum e astăzi: domnul Francesco Fanna, directorul Institutului Național ”Antonio Vivaldi”, și doamna Micky White (Anglia), cea mai importantă cercetătoare vivaldolog din lume. În interiorul cărții am inserat aproape 100 de fotografii în nuanță de sepia (precum stampele de epocă sau ilustratele interbelice), pe care le-am făcut sub îndrumarea doamnei White, care și-a dedicat întreaga viață marelui compozitor venețian. Cartea mea despre Vivaldi încearcă să aducă la zi informațiile privitoare la viața și opera marelui muzician și chiar să corecteze inexactitățile perpetuate de-a lungul timpului de către dicționarele de specialitate și monografiile consacrate compozitorului. În România există o singură carte dedicată lui Vivaldi, semnată de Ion Ianegic, dar din păcate de atunci au trecut mai bine de 50 de ani. Cum e și firesc, materialul documentar biobliografic s-a îmbunătățit între timp considerabil, așa că și acesta a constituit un motiv serios pentru a mă decide să scriu eu însumi o nouă monografie. 

O mică rugăciune

R.: Apropo de Bach: la lansarea de la Muzeul de Artă, v-ați așezat la pian înainte de discurs și ați cântat Preludiul nr. 1 în Do Major din ”Clavecinul bine temperat”. După aceea ați mai cântat o mică piesă. Ce anume era?
I.M.C.: O să vă mărturisesc ceva: Preludiul nr. 1 de Bach e pentru mine ca un fel de mică rugăciune. Îl cânt în fiecare zi. Nu am întâlnit în toată literatura muzicală de specialitate o piesă atât de bine scrisă. Simetric, matematic dar mai ales estetic, acest preludiu este perfect, adică este prezent în el însuși Dumnezeu. Iar ”întâmplarea” muzicală care a urmat a fost pur și simplu o improvizație armonică. Așteptând să mai apară câțiva colegi, am încercat să creez o atmosferă plăcută, nimic mai mult. Nu sunt nici pianist, nici compozitor. Dar muzica mă definește, din fericire, într-un mod care mă face să fiu bucuros că m-am lăsat cuprins de forța ei stabilizatoare, echilibrată. Fără muzică n-aș fi fost cel care sunt.

Niciodată nu am fost adeptul unei excesive severități în educație

R.: Sunteți și profesor doctor (unul dintre puținii cu acest titlu academic din Ploiești) la Liceul de Artă ”Carmen Sylva”, unde înțelegem că sunteți foarte iubit de colegii dvs. Acesta este și motivul pentru care m-am gândit să vă facem o surpriză plăcută: publicarea unor gânduri așternute pe hârtie pe nerăsuflate, ca să zic așa, de eleva Irina Szellelki, al cărei talent literar l-ați încurajat editorial anul trecut.
I.M.C.: Predau de foarte multă vreme estetica, pianul și procesarea computerizată a imaginii. Doctoratul în estetică l-am susținut exact pe această temă pe care o discutăm acum: barocul muzical venețian ilustrat prin creația și personalitatea lui Antonio Vivaldi, sub îndrumarea inimosului meu dascăl, prof. univ. dr. Alexandru Leahu, de la Universitatea Națională de Muzică din București. Am într-adevăr o comuniune foarte bună cu elevii mei, pentru ”simplul” motiv că sunt sincer cu ei. Nici copiii, nici adolescenții nu pot fi păcăliți. De aceea niciodată nu am fost adeptul unei excesive severități în educație. Sunt devotat frumoasei idei că am datoria de a le transmite tot ce am aflat, acumulat, sintetizat, citind mult și trăind intens. Nu voi uita niciodată că, la rândul meu, în adolescență, am avut norocul să fiu îndrumat spre artă de niște oameni absolut minunați: cineastul Dragoș Sandu, fratele meu Nicolae, profesorul de compoziție Ion Brudașcă și mulți alții, cărora pentru totdeauna le rămân recunoscător. Ei mi-au pus în mână cărțile importante ale culturii universale și m-au obligat să le citesc. Asta fac și eu acum cu cei care sunt atrași de frumusețea nesfârșită a artei. Irina are într-adevăr talent și din fericire acesta este dublat de bun simț, sensibilitate și educația celor șapte ani de acasă, cum se spune. Îi mulțumesc pentru frumoasele cuvinte și sunt încrezător că va deveni o scriitoare celebră, dacă își va dori cu adevărat acest lucru. Totodată trebuie să adaug că, în niciun caz, ea nu este singura elevă talentată în domeniul literar sau artistic din școala noastră. În acest liceu există un potențial creativ uriaș. În fiecare clasă sunt cel puțin patru sau cinci elevi foarte talentați, care merită să fie îndrumați și promovați. Unii au talent la desen, pictură sau fotografie, alții la muzică sau literatură și sunt câțiva atrași de miracolul compoziției muzicale, așa cum au fost Vlad Hârlav Maistorovici (acum bursier în Anglia), care a obținut chiar Premiul pentru Creație la Festivalul și Concursul Internațional ”George Enescu”, sau Vlad Tănase, care este și un pianist excepțional. 

O idee seducătoare

R.: Ținând seama de vastul material documentar amintit de dvs., putem spera că urmează și o continuare a cărții ”Vivaldi la Veneția?”
I.M.C.: Cu siguranță, da. Dar nu neapărat în forma redundantă a seriilor nesfârșite de film sau telenovele. Aș zice că dimpotrivă. Bunăoară, doi buni prieteni într-ale scrisului, regizorul Mihai Vasile și jurnalistul Bogdan Stoicescu, mi-au sugerat să scriu un fel de ”making off” al cărții, ceea ce reprezintă o idee la fel de seducătoare ca aceea care m-a animat întru compunerea prezentei monografii Vivaldi.

”Ultima parte reprezintă una din principalele valori muzicologice ale lucrării prin oferirea unor date ramificate sistematic și cu o exactitate cantitativă și calitativă exemplară, bazate pe cele mai complexe surse bibliografice și lexicografice. Cercetarea domnului Cochinescu excelează, pe bună dreptate, după cunoștințele noastre, ca cea mai complexă documentare vivaldiană din muzicologia noastră autohtonă contemporană.” (Prof. univ. dr. Ștefan Angi – Academia de Muzică ”Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca)                                                                 

                                                                                       Pagină realizată de Leonida Corneliu CHIFU

 

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.