close
CronicăPromovate

Marea plăcere a catastrofei

Din manuscrisul de acum zece ani, ramas fata batrana, caci nepublicat, reproduc inca un fragment care din pacate nu s-a rasuflat

„Marea plăcere a catastrofei”

De fapt, dacă ne gândim mai bine, frica poate că-l inhibă, îl dezarmează, îl paralizează pe individ, mai ales dacă e slab de înger, dar frica încercată împreună cu alţii „în solidar”, de la comunitate locală la „sat planetar”, cum zice Mac Luhan, frica universală, ea poate avea rezultate binevenite, trebuincioase, pentru omenire.
Societatea de la început de secol XXI, societate tot mai mult a oamenilor singuri, riscă să se afunde în individualism şi egoism. Şi iată, are, şansa nesperată de a-şi aduna turma răzleţită în acea unitate de monolit pe care corifeii bolşevismului n-au reuşit să o obţină cu toată violenţa, represiunea şi teroarea pe care au exercitat-o asupra mulţimilor. Miraculosul element coagulant, mirificul liant, nu este ideologia, sau, mai potrivit spus, tipul de ideologie al – ismelor care au răvărşit secolul XX, ci frica.

Un sentiment este, oricum, mai puternic decât o ideologie, decât orice ideologie. Cu condiţia ca acest sentiment să fie puternic. O frică zdravănă docilizează şi frăgezeşte individul şi colectivitatea mai abitir ca regimul cel mai represiv cu putinţă. Fricile individuale care intră în rezonanţă devin – vorba lui Marx – forţe materiale.

Se poate bate câmpii cu graţie astfel, în prelungirea ideii formulate de un sociolog care ne spune cum se poate vindeca detestatul egoism individual: printr-o salutară frică de o amplitudine, dacă se poate, chiar planetară. De fapt, sociologul Henry-Pierre Jeudy denunţă „cultura fricii”, a fricii care din fenomen mental devine fenomen politic, printr-o meşteşugită manipulare. Sociologul îi explică mecanismele şi intenţiile, şi o face printr-un rechizitoriu sarcastic, căci este sociolog din ţara lui Voltaire.

Proliferarea actuală a discursurilor şi imaginilor care pun în scenă viitorul planetei provoacă o atmosferă de perpetuă ameninţare, observă el într-un text al cărui titlu, „Jouissance de la catastrophe”, l-aş traduce, pentru a nu fi suspectat de subliminalitate licenţioasă, prin „Marea plăcere a catastrofei”.

Prin polivalenţa reprezentărilor, ameninţarea devine obsesională şi pericolul ia mereu alte şi alte chipuri : efectele gazului de seră, virusul H1N1 – exemplifică autorul francez – la care se mai pot adăuga şi altele între care, de bună seamă, criza şi terorismul. „Angoasa colectivă devine atunci virală – este diagnosticul sociologului – şi ne obligă să trăim într-o anticipare a catastrofei care nu mai dă vieţii cotidiene decât un singur sens : gestionarea cât mai bine a tuturor riscurilor obiective care participă la întunecarea viitorului nostru. Imposibil să mai visezi viitorul, singurul viitor este cel al aşteptării unui dezastru”.

Imaginarul nostru ajunge de la un moment dat să cocheteze cu o anume „dorinţă de catastrofe”, începe să se complacă în această stare de spirit masochistă. În zorii „culturii fricii”, opinia publică era în mare parte neîncrezătoare în proiecţiile catastrofiste ale experţilor şi sceptică faţă de măsurile de stăvilire a relelor de tot felul avansate de către autorităţile naţionale şi „înţelepţii” din ONG-uri şi respectabilele instituţii internaţionale având în vârf ONU. Dar în faţa răului, au spus şi spun aceşti „salvatori”, nu poţi rămâne pasiv, nu-l poţi trata doar persiflându-l, trebuie să fii cetăţean responsabil al ţării şi al planetei, să iei de bun ce-ţi spun cei ce ştiu mai bine ca tine, să gândeşti „politic corect” şi să te supui – ori să procedezi – aşa cum se cuvine.

Cum să ai cea mai mică îndoială în ce priveşte 11 septembrie, încălzirea globală, gripa porcină sau feluritele explicaţii pentru supravolatilizarea banului public şi a fondurilor de pensii, mai ales că ţi se livrează cu ghiotura explicaţii competente, autorizate, oficiale.

Nu e timp al întrebărilor, e timp al ascultării şi supunerii. Căci asta e situaţia, dificilă, critică. Ni se recomandă o nouă atitudine morală: să fim solidari în faţa cohortelor de pericole globale, „să salvăm Planeta”, „singura planetă locuibilă din Univers” etc. etc.

O responsabilitate morală, întemeiată, aşadar, pe frică. Căci, o ştim din moşi-strămoşi, frica păzeşte pepenii. Pepenii fiind, de această dată, milioanele de semeni ai noştri de pe „Planeta albastră”. Frica este cea care trebui să le insufle o nouă morală, una civică, umanistă, ecologistă. Şi bazată, neapărat, pe certitudini ştiinţifice. (Dar de câte incertitudini avem parte! Ce-a fost, de fapt, la 11 septembrie? Se încălzeşte ori se răceşte clima pe glob? Se abat, într-adevăr, pandemii noi, înfricoşătoare, asupra omenirii? Cine ne-a adus criza, vor mai fi şi altele? Iată doar câteva din sumedenia de întrebări pe care ni le tot punem şi la care ştiinţele – aici includem şi politologia, deşi… – cam bâiguie, se cam contrazic cu realităţile).

Noul moralism, întemeiat aşadar pe frică, nu poate fi decât reactiv şi negativ. Omenirea e povăţuită să se aştepte la lucruri şi mai rele, trebuie să-şi pună permanent răul în faţă. Dar trebuie să fie responsabilă. Cum altfel? Vorba gazetarului de la „un ziar opozant cu câteva programe, nuanţa trandafirie”, imaginat de Caragiale :

„Speranţa ne-a probat până la evidenţă că :
Până când nu vom avea pompiari-cetăţiani,
Până când nu vom avea cetăţiani-pompiari
Nu vom sbuti să ridicăm…” etc. etc.

Cu alte cuvinte, „speriinţa”, vector al noii moralităţi, al civismului, al angajării cetăţeneşti. Teama gloatelor nu trebuie, de aceea, potolită, ci înteţită, căci are efect benefic, conştientizează, mobilizează, însufleţeşte. „Starea de alertă excită conştiinţa unui viitor care ne este oferit mai negru ca niciodată – scrie Henry-Pierre Jeudy. Nu trebuie să ne mai bucurăm de razele Soarelui ca nişte fiinţe primitive, inconştiente faţă de nenorocirea care ar putea să lovească. Culpabilitatea trebuie să devină starea noastră naturală, pentru că natura este bolnavă din cauza noastră, din cauza oamenilor”.

Oameni ameninţaţi de tot felul de riscuri, unele mai înspăimântătoare ca altele. Protecţia absolută trebuie să devină preocupare de căpătâi. Iar „a te feri de tot ce pune în primejdie integritatea corpului presupune a te pune tu însuţi în stare de asediu. Între teama de microbul devastator, cea de deflagraţie nucleară sau cea a încălzirii globale a planetei Terra, nu există nici o diferenţă sub raport dimensional, pentru că distrugerea prin contaminare sau prin catastrofă rămâne reprezentarea cea mai comună a morţii”.

Vorba poetului Coşbuc : „Cu-o moarte toţi suntem datori”. Sau, cum ne învaţă un proverb rus, care-i plăcea generalului Lebed (care şi-a pierdut viaţa nu într-un război, ci într-o stupidă – dar nu prea – prăbuşire de elicopter): „Cui îi e dat să moară în ştreang, nu se va îneca niciodată”.

„Marea plăcere a catastrofei”, plăcere zilnică şi care ni se administrează cu aplicaţie, în doze mai mult decât homeopate, pare să se consacre drept locomotiva progresului şi a împlinirii individului de la început de mileniu al treilea, care nu prea ştie el cât e de bine să trăiască într-o teamă înfrăţită cu teama celorlalţi contemporani ai săi de pe Terra.

În foto: Edvard Munch, Țipătul, 1893, 91 cmx73,5 cm

(Corneliu Vlad)

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.