Între cele două războaie, la Brăila, a existat un medic excepțional, dedicat trup și suflet profesiei sale.
Știu asta, pentru că a fost medicul de casă al bunicilor mei. În 1948, comuniștii i-au confiscat cabinetul, instrumentarul, aparatul Röntgen, tot. Foștii lui concurenți, niște imbecili mediocri, ca să se pună bine cu noua orînduire, l-au denunțat că are aur ascuns. Că sigur a păstrat ceva. Autoritățile i-au roscolit casa, au dărîmat pereții, dar aur n-au găsit. Au urmat anchetele la securitate, cu lampa în ochi. Îl puneau să stea într-un picior, pînă la istovire. Un cîine de luptă dresat, l-ar fi sfîșiat dacă așeza și celălalt picior. Dar nu avea ce să declare. Era falit.
Cum-necum, peste ani, ajunsese medic cu domiciliu forțat la un dispensar al schelei de foraj Scăieni, lîngă Ploiești. Cînd mă îmbolnăveam, mama îi telefona și el venea într-un suflet, să mă îngrijească. Ca să-l umilească și să-l distrugă astfel definitiv, comuniștii l-au gonit și de acolo. Ajunsese medic pe salvare la București, sau pe lîngă. Deja bătrîn, el își dorea să practice medicină, nu pompieristică.
Marginalizat și dușmănit de colegi, ca să-și piardă cumva urma, celibatar convins și fără copii, s-a refugiat la un spital din Oltenița, unde l-am vizitat în cîteva rînduri, prin ’80, cu mama. Mama îi venera, iar el o iubea ca pe o fiică. Trăia într-un apartament modest, un soi de cămin muncitoresc, cu pereții tapetați de cărți și reviste de specialitate, ca un labirint.
La viața lui a fost un mare generos și își practica meseria cu acribie, mult dincolo de ce-i impunea diploma. Bunăoară făcea chiuretaje, pentru a salva demnitatea unor femei, sau dăruia ce primea, pentru a-i ajuta pe sărmani. Venea la el un tuberculos și el, medicul, îi spunea: „Ia cocoșul ăsta, sau brînza asta, ia și niște bani și hrănește-te, tu ai mai multă nevoie decît am eu”. Într-o noapte, într-o periferie, aflat la patul unui copil cu o afecțiune renală critică, o chestiune de viață și de moarte, ca să poată fixa rapid un tratament – acid sau bazic? –, a gustat pipi.
Dar despre indivizi ca el, nu rămîne un rînd, nimic. Românii nu-și prețuiesc valorile, apoi se plîng că sîntem un popor minor. Și poate cîți ca el. Am pornirea să plîng ori de cîte ori îl evoc.
Acest brav om, să se știe, s-a numit Nicolae Bratov.
(Gabi Stamate)
