Mi-e dor de tine…. bunica mea…
O poezie pe care am scris-o si i-am dedicat-o in 2006…
Esti inger-bunica… si ma veghezi… si ma aperi de-acolo, de Sus…
Atunci bunica imi zambi…
de Cristian Botez
Plecasem de acasă, cu multă vreme-n urmă, plecasem într-o zi
Din spate, peste poarta verde, bunica mă privi.
Am mers apoi, o viaţă-ntreagă, şi mii de zori de zi trecură şi, tot aşa, chindii,
Mereu de-atunci, ca o părere vie, un zâmbet cald mă urmări.
Imi sună vorbe bune-n minte, vorbe-adânci, la care ţii…
„Mergi sănătos, în lume, fii Domn, fii tot ce-ai vrut să fii,
Mergi cu minte şi iubire, şi nu uita să-mi scrii”…
Trecură-atâtea zile-apoi, şi nopţi trecură, mii şi mii…
Şi peste ani, în seri ploioase, mai ales, mereu îmi amintii
De zâmbetul bunicii, de chipul ei senin, ce-mbătrâni,
De glasul blând, de vocea lină cum nicăieri nu întâlnii,
De dragostea ei bună… Aşa îmi amintii.
Mereu făceam, atuncea, drumuri înapoi, de unde mic, demult, pornii,
Şi, alergând, pe drumul paşnic umbrit de-nalte iasomii,
Zăream zâmbind, de după poarta verde, chipul lui Buni.
Şi parc-o văd cum mă privi, şi parc-aud cum îmi şopti.
Culcat apoi, de fiecare dată, întins pe prispă o ascultam. Eram atunci din nou copil. Aşa să ştii…
