Sunt fascinată de mahala. E un soi de obsesie, de viciu.
Am crescut în mahala și îmi e desenat în suflet modelul ăla de conviețuire, cu bune și rele.
Inima mahalalei e strada, oamenii-s dependenți de ea. In strada se bârfește, in strada se încinge un grătar, în stradă se ceartă sau se râde,
în stradă e palpabil sentimentul de comunitate aruncată cumva de soartă la marginea orașului și-a existentei.
Port mahalaua cu mine adesea și-n limbaj, dar mai ales o port în nevoia de a mă opri la o vorbă în stradă,
pe un scăunel în fața unei porți sau pe o bordură, cu tanti nuștiucare sau cu nea, cu copiii sau cu parintii lor pe care-i știi de-o viața,
cu povesti și figuri familiare,
cu nunți, cumetrii și înmormântări la care vine toată strada, cu sentimentul de acasă.
Acasa, în cartier.
Nu mai am mahala decât în suflet, iar nostalgia mă mână adesea prin cartiere mărginașe,
cu casele înghesuite și strâmbe, cu curți mici și magazine improvizate în câte o odaie sau o dependință construita-n grabă, din BCA, cu ateliere auto pe bordură și pomii revărsați peste garduri,
merg și casc gura la bolte de viță de vie, aveam și noi una, la nalbe sau regina nopții înghesuite pe un petic de pământ,
la mămăițele cu basmale cu veste de lână și papuci, la copiii care bat mingea pe mijlocul străzii,
o respir, o ascult
și mereu îmi vine să plâng,
habar n-am de ce. De dor, cred.
Paradoxal, în centru, cam între Magheru și piața Amzei, o zonă in care ajung adesea, un colț de stradă a rămas, de-a lungul vremii, o frântură de mahala.
Ca un decupaj. O secvență.
Pe vremuri, era un non stop ticsit cu de toate, acum e un 5 to Go. Lucrurile se misca, oamenii nu.
Locuiesc prin camere mici, închiriate prin câte o cladire veche, ori in odăi cu o curte comună, mai tineri sau mai bătrâni
si se adună dintotdeauna acolo, pe colț. Doar dacă plouă nu vin.
Sau dacă mor.
In rest, zi de zi, de pe la prânz și până cade soarele, iar vara până târziu, în noapte, un colț de mahala viețuiește pe un trotuar, in mijlocul orașului.
Și de câte ori trec pe acolo și-i văd pe veterani,
domnul Eugen trăgând dintr-o țigară, infofolit bine în scaunul lui cu rotile, ori pe tanti Rada, parcagioaica zonei, pe Vifor, pletos și tatuat care asculta în căști rock românesc, pe Țambal și pe Mărin, bătrânii care discuta zilnic politică,
sunt mai liniștită.
Ca în nopțile în care mă panichez că mai am doar vreo două țigări, dar descopăr printr-un buzunar un pachet “de rezervă”.
Că da, am mai multe vicii.
Oana Costea
