close
CronicăPromovate

Mineriada de la “România liberă” – de Corneliu Vlad

ziaristionline.ro

Republic acest text, pentru ca prea multe lucruri inexacte sau rastalmacite s-au scris despre un eveniment la care respectivii “memorialisti” nu au fost prezenti. Asadar…

Andy Warhol spunea ca, in zilele noastre, fiecare cetatean al Terrei are parte de sfertul sau de ora de celebritate. Mie mi s-a intamplat sa-l am la 14 iunie 1990. Am fost singurul membru al conducerii unei redactii de ziar cazuta victima mineriadei, care a riscat sa-si faca drum printre minerii in rebeliune si sa discute fata in fata cu capeteniile lor suspecte. Am reusit sa-l fac pe numitul (apoi si paratul) Nicolae Camarasescu, „liderul” gloatei care a patruns in sediul ziarului „Romania libera” sa-si spuna numele (avea sa regrete amarnic mai tarziu „sinceritatea”), iar intr-un final sa retraga efectivele de ciomagasi din incinta, chiar daca, timp de cateva zile, ziarul n-a mai putut aparea, din cauza ca tipografii , de frica, n-au mai indraznit sa lucreze pentru noi.
Cand ziarul a reaparut, am scris, marcat inca de eveniment, acest text scurt:

S-a întâmplat ceva

S-a întâmplat ceva de neînchipuit cu „România liberă”. Ceva ce n-a fost în putere să facă nici cutremurul din 1977, care ne-a clătinat şi avariat clădirea, nici pumnalul de gheaţă ce s-a înfipt în fiecare dintre noi în ianuarie 1989, când colegii noştri au fost arestaţi, nici ţevile de armă ţintite din necunoscut asupra noastră în decembrie 1989 şi care au ucis pe unul dintre prietenii noştri tipografi în faţa intrării unde ne apăra.
Seismul, groaza temniţei, glonţul n-a putut face ce a făcut o palmă trântită cu putere peste un ziar despăturit cu violenţă pe o masă.

„Din acest moment, acest ziar nu mai apare”. Şi n-a mai apărut câtreva zile. Ca niciodată, adică în aproape 50 de ani de când acest ziar există. Şi nimeni n-ar fi crezut că un asemenea lucru s-ar fi putut totuşi întâmpla vreodată.
Cine a oprit, cu o palmă ce s-a voit grea, acest ziar ? Guvernul ? Procuratura ? Nu ! Poate cititorii ? Nici ei ! Atunci cine ?

L-am întrebat în acea clipă pe cel-mai-tare-atunci-decât-orice-stihie-a-naturii-dezlănţuie-sau-a-represiunii-instituţionalizate-sau-nu, cine este EL, de fapt. EL, atotputernicul acelei clipe în acel birou şi în această ţară.
„Sunt reprezentantul tuturor minerilor din România”! El era deci, atunci şi acolo, autoritatea supremă, de nimeni şi de nimic contestată. Într-adevăr, colonelul plin din armata română, dl. Maricaş, care-l însoţea, ne-a schiţat o părere de gest, în faţa ilegalităţii flagrante. Ceilalţi, aşezaţi în jurul mesei „tratativelor”, s-au zăvorât într-o tăcere de plumb. „Cine v-a ales sau împuternicit, cum dovediţi că sunteţi ceea ce spuneţi ?” – am mai avut insolenţa (şi poate imprudenţa) să-l întreb. „Ştiţi ceva, să terminăm odată, să nu credeţi că minerii sunt proşti !”

Nici nu mi-ar fi trecut prin cap vreodată să cred că minerii sunt proşti. Iar interlocutorul meu nici nu era miner. Şi, aşa cum s-a dovedit mai apoi, nici nu era îndrituit să vorbească în numele minerilor.
Dar ziarul, timp de câteva zile, n-a mai văzut lumina.
…Numai că, trăind cu toţii într-o ţară democratică, începând de azi. „România liberă” apare, iată, din nou.
Corneliu VLAD
(19 iunie 1990 – România liberă)

Peste zece ani, cei ce scosesera, in zilele Pietei Universitatii, ziarul „Golanul”, m-au cooptat, ca „Golan Discret”., in colegiul redacti
onal care a scos un numar special al publicatiei. Atunci am povestit ceva mai pe larg cele intamplate:

O zi de-a dreptul fierbinte

• Ăştia vă omoară • Martor în procesul Cămărăşescu

14 iunie 1990 se anunţa, încă de dimineaţă, o zi caniculară. A fost mai mult decât atât. A fost de-a dreptul fierbinte. În faţa corpului C al Casei Presei Libere câteva zeci de persoane agitate, majoritatea muncitoare din tipografie, se buluciseră la intrare şi, sub nişte lozinci agăţate de ziduri, le scandau din când în când textul : „Jos Paler şi Băcanu”, „Jos România liberă”. Paler şi Băcanu nu erau însă, în acea zi, nici jos, nici la etajul IV, ci departe, prin Statele Unite. „România liberă” însă, cronicarul zilnic cel mai fidel şi mai feroce al fenomenului Pieţei, credea că-şi va începe o nouă zi de muncă, luptă şi glorii. N-a fost să fie aşa. Redactorii şi ceilalţi salariaţi, veniţi la lucru, îşi încetineau paşii în faţa intrării străjuită de gloata agitată şi prefereau să facă, până la urmă, cale-ntoarsă. Doar contabilul Cornel Stan, secretara Mariana Bandu şi alţi câţiva din TESA s-au hazardat să-şi deschidă birourile şi să se apuce de treabă. Am sosit şi eu la muncă, în jurul orei 10,00. Mda, nu prea era momentul de pus gaz pe foc. Ce era de făcut ?
Dinspre soclul leninist se apropia unul dintre redactorii şefi ai ziarului, Mihai Creangă. Ne-am sfătuit în grabă şi am decis : toate birourile redacţiei să fie încuiate, oamenii să se retragă, iar cei din Comitetul director să ne întâlnim undeva, în oraş. Ne-am strâns în casa Floricăi Ichim şi am început să dăm cu telefonul pe la procuratura generală, poliţie şi să ne trimită pază, ca să funcţionăm. Oameni de negăsit, răspunsuri rele sau în doi peri, promisiuni la sfântu’ aşteaptă. Către prânz aflăm că oaspeţii mineri au ajuns în sfârşit şi la noi la redacţie. Pentru că n-am avut contracandidat, m-am erijat în numele Comitetului director, să merg acolo la sfat cu căpeteniile minerilor. Uly Vălureanu, redactor la Secţia externă, m-a depus din Renaultul lui rablagit în preajma căuzaşilor şi s-a pitit în aşteptare la etajul III, la „Tineretul liber”. Directorul general al Rompres, Neagu Udroiu, tocmai fusese printre mineri. E pe rele, vezi cum faci, mă avertiză. „Omuleţii negri” se răspândiseră ca gândacii pe holuri, pe etaje şi pe coridoarele redacţiei de la etajul IV. Cu bâte, vătraie, răngi, sârme groase împletite. Şedeau şi cugetau. La ce oare ? Portăreasa îmi şopti : „Domnul Vlad, nu vă duceţi, domnule. Aştia vă moară”. Dar micuţii stăteau blânzi, în aşteptare. La etajul IV, printre mărunţeii transpiraţi şi obosiţi, mânjiţi de cărbune, văzui câţiva mai răsăriţi, mai curăţei, ba chiar în costum şi cravată. M-am învârtoşat la ei să-i dau gata. „Cine e şefu’ vostru ? Eu sunt reprezentantul României Libere. Vreau să vorbesc cu şeful vostru. Îl aştept la mine în birou, la IV”? Peste cinci, zece minute , îmi deschide uşa un … colonel M.Ap.N., în uniformă, care se oferă politicos să mă însoţească până la etajul II, în sala de reuniuni, unde sunt aşteptat. „Dar ce ce nu vin mai marii lor aici, în redacţie ?” „Ştiţi, acolo e mai multă lume şi de la alte redacţii şi din tipografie”. M-a convins şi am coborât cu el. Despre cele întâmplate în sala de reuniuni aveam să scriu în primul număr al ziarului care a apărut abia peste câteva zile şi am dat cu subsemnatul ca martor, abia în 1998, la Parchetul de pe lângă Curtrea Supremă de Justiţie, procurorului Francisc Hirşman.
După întâlnirea „la vârf” cu mai marele minerilor Cămărăşescu şi plecarea alor săi, am urcat în redacţie. Ţipenie. Dar peste vreun sfert de oră, în liniştea de Hitchcock care învăluia, prinde să huruie liftul. Oare cine să fie ? Cineva la care nu m-aş fi aşteptat, chiar excelenţa sa ambasadorul Coen al Olandei, poate cel mai vioi diplomat aflat atunci în Bucureşti. M-a iscodit pe îndelete de toate cele petrecute şi ne-a asigurat că va face el totul pentru ca „România Liberă” să apară. Dar n-a fost aşa. A doua zi, redactorii, dar mai ales mulţi din Comitetul director cam şovăiau să vină la faţa locului. Câţiva ziarişti se împuterniceau să înjghebeze în pripă un plan redacţional penru o nouă conducere, provizorie, a ziarului. Încercare de puci, ce mai. M-am încontrat cum am putut şi, pentru că nu am fost singur, complotiştii au lăsat-o baltă.

În ziua următoare s-a întrunit, în sfârşit, plenul redacţional, cu întreaga componenţă a Comitetului director aflată în acel moment în ţară.
Între altele, s-a hotărât ca trei dintre noi, (Mihai Creangă, Corneliu Vlad şi Ion Pavelescu, să mergem la premierul Petre Roman şi să obţinem asigurarea că ziarul îşi poate relua apariţia în condiţii normale. Am avut inspiraţia să tragem pe casetofon asigurările oficiale pe care ni le-a dat primul ministru, pentru că numai ascultând înregistrarea lui His Master’s Voice, tipografii, mai speriaţi decât ziariştii, s-au hotărât în sfârşit să înceapă treaba.
Peste opt ani, a trebuit să jur că spun adevărul, ca martor, în procesul lui Nicolae Cămărăşescu. Un om prăbuşit, speriat, cu totul altul decât cel ce făcuse legea, pentru câteva zile, în Casa Presei, cu portavocea lui albă care pentru gloata de mineri părea vocea destinului.

I-am iertat ameninţările şi gesturile violente cu pumnul în masă. În mărturia pe care am depus-o am adăugat că, totuşi, dincolo de molestarea secretarei şi răvăşirea unor hârtii din biroul conducerii, minerii n-au comis alte acte violente la „România liberă”. Cât priveşte pagubele pricinuite de neapariţia, pentru câteva zile, a ziarului, de teroarea care a planat în acele momente asupra noastră, am lăsat instanţa şi bunul Dumnezeu să hotărască.
Corneliu VLAD
(“Golanul”, ediţie special, iunie 2000)

Acum, dupa alti zece ani, raman inca multe mistere. Cum se face ca minerii au fost adusi la Rl (ca si in alte locuri „fierbinti”) de un (fost?) ofiter de Contrainformatii si de un colonel din Armata Romana? Primul, scriu ziarele, e un om prabusit. Cei ce s-au folosit de el l-au lasat balta. Ce zice el acum, ca „nu eu am oprit ziarul, a fost decizia celor care erau la discutii, din interiorul Romaniei libere”, e o jalnica minciuna. „Din interiorul Rl” eram acolo doar eu, iar discutiile s-au purtat cum am scris in cele doua articole si cum am depus marturie la procuror. Camarasescu a fost judecat in 1999, dar scos de sub acuzatie. Nu l-am bagat atunci, ca martor, la apa, am spus doar adevarul. In schimb, Camarasescu minte si acum prin presa. Minte chiar si cand spune ca nu cu mine, Corneliu Vlad, a vorbit atunci, ci cu Anton Uncu. Dar pe Uncu nu l-a vazut niciodata, nici atunci, nici altadata in viata lui. Dar asta e doar cea mai evidenta, nu si cea mai perfida minciuna a lui.

Multe ar mai fi de spus. In zilele din iunie 1990 ce au urmat,s-au perindat prin biroul meu de la Rl multa lume – politicieni si militanti ongisti, ambasadori acreditati la Bucuresti, ziaristi de presa scrisa si echipe de televiziune din fel si fel de taari, victime ale mineriadei, martori si simpli curiosi. Am dat atunci, in cateva zile, mai multe declaratii si interviuri decat, sa zic, purtatorul de cuvant al secretarului general al ONU in cativa ani.

Corespondentul special al lui „The New York Times” la Bucuresti, Chuck Sudetic, scria de pilda, in ziar, la 20 iunie 1990, ca „oamenii s-au asezat la coada sa smulga exemplare din Romania libera, ziarul cel mai independent al tarii, care a reaparut dupa cateva zile de pauza (a dracului pauza – n.n.), din cauza atacului minerilor asupra birourilor ziarului si din cauza refuzului celor de la tipografie de a livra hartia de tiparit. Editorul international al ziarului, Corneliu Vlad, ne-a declarat ca tipografii se temeau sa nu fie din nou atacati de mineri”.
”The New York Times” nu a mintit.

Corneliu Vlad / Curentul

Adenda:

Declaratia Departamentului de Stat din 15 iunie 1990

“Actiunile autorizate de presedintele Iliescu si guvernul sau din ultimele cateva zile au lovit in inima democratiei romane. Atacuri organizate impotriva sediilor partidelor din opozitie si a ziarelor independente si atacurile impotriva personalitatilor politice care urmareau teluri democratice prin mijloace pasnice de catre muncitorii chemati in Bucuresti de presedintele Iliescu, personal, ameninta sa readuca regimul autoritar in Romania.
Facem apel la presedintele Iliescu si guvernul sau sa inceteze orice actiune impotriva procesului incipient de democratizare a Romaniei. In mod special, el trebuie sa recheme de pe strazi pe toti muncitorii autoorganizati in grupari violente si sa ia in mod public angajamentul ca acestia nu vor mai fi incurajati sa se reintoarca in Bucuresti.
El va trebui sa garanteze public siguranta tuturor partidelor politice si celor care-si exercita dreptul legitim la expresie si disidenta si va trebui sa redeschida toate ziarele si publicatiile independente ale caror sedii au fost atacate in cursul zilei de ieri.”

Sursa: Ziaristi Online

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.