Excepțional text găsit de Radu Vancu în revista de cultură SLAST (Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului) din anul 1982: un portret al scriitorului Mircea Cartarescu (pe-atunci în vârstă de 26 de ani) compus/scris de către prietenul său, poetul Traian T. Coșovei (pe-atunci în vârstă de 28 de ani). Îl reproduc, cu mulțumiri către Radu Vancu și cu infinită emoție (în imagine un decupaj dintr-o fotografie de Tudor Jebeleanu).
„În 1001 de nopți există, pierdută în fastul și angoasa nopților arabe, povestea unui duh închis într-o sticlă, așteptând secole întregi pe cineva care să-l elibereze și promițând în sinea lui celui ce va rupe vraja neprețuite comori, haremuri, palate, oștiri, demnități, până când, după veacuri întregi în care nu se întâmplă nimic (himerele n-au viață lungă), înfuriat, făgăduiește să-l ucidă fără milă pe imprudentul eliberator, oricare ar fi el.
Nu știu cum, prin ce obscure resorturi, asociez această poveste cu poezia și o parte din făptura lui Mircea Cărtărescu, un adolescent de altădată cu o față prelungă de licean hăituit, în albul căreia au poposit, nu se știe de unde, două priviri teribil de negre, făcute parcă pentru a privi zborul măruntelor ființe ale înserării, încremenirea unui nor pe cer, dispariția unei stele, alunecarea milenară a unui ghețar. De ce tocmai povestea duhului din cele 1001 de nopți? Poate pentru că, tot astfel, pe lângă poetul nostru au trecut zvonul și larma copilăriei și nu l-au eliberat, au trecut bănuielile adolescenței, ale dragostei și-ale teiului eminescian și-ale orei de iubire și nu l-au eliberat, au trecut Beatles-ii cu submarinele lor muzicale, motocicliști zen cu căștile lor fosforescente, damnate, șoselele fără bătăliile cu flori de demult și mulțimile aprinse de solzii de foc ai ghitarei și timpul, zecimea, eternitatea cu acel baudelairean ‘feu clair’ au trecut și nu l-au eliberat.
Și a venit Poezia și a deschis, nu cu un pocnet, ci cu un scâncet, capacul de plumb al vasului în care era închisă, aidoma unui elixir înveninat, conștiința de sine în exploziva ei virtualitate. A venit Poezia cu valurile ei înspumate de cuvinte pe care Mircea Cărtărescu le preschimbă în felahi lucrînd la piramida propriei singurătăți, le biciuiește precum odinioară Xerxes, pedepsitorul mării, în lungi poeme în care neliniștea stă ascunsă aidoma unui sîmbure în carnația bogată, rubensiană a privirii în stare a recrea o posibilă lume, un posibil univers.
Această lume ridicată din cuvinte ca un imens parc de distracții, de atracții feerice, răscolitoare, menite să dureze un sezon, o zi, ascunde coridorul tentațiilor, erosul – Canossă de umilință și desfătare a conștiinței iar nu a trupului, fiindcă aici ‘grădina desfătărilor pe un metru pătrat de piele’, cum spune poetul într-un vers, devine metafora unui erotism procustian, care, bâjbâind după armonie și perfecțiune, produce numai scindare, deformare, spulberare. Infernală înlănțuire așezată sub semnul unei aspirații nostalgice către sublim. Niagara, cu terifiantele sale hăuri lichide, nu e producătoare de sublim, pentru că înspăimîntă și trezește instinctul de conservare. În schimb, plajele de la Abu Dhabi produc imensitate și trezesc sentimentul inconsistenței destinului uman în fața nesfârșitei întinderi de nisip și ocean. Sublimul este covârșitor, apăsător ca un teasc de sub care țâșnește melancolia cu frigurile ei de care poetul se apără cu mal multe straturi de realitate protectoare, menite să-i ascundă vulnerabilitatea.
De fapt, Mircea Cărtărescu, acest artizan al dezordinii lirice, este un virtuoz colosal în stare a interpreta temele majore ale sufletului de la trianglu la orgă. Și de a resimți, cu toate acestea, insuficiența instrumentelor, incapacitatea lor de a inventa acea formulă unică, vrăjită, în stare să deschidă porțile unui univers pe care poetul vrea să-l străbată legând de-o furnică, asemeni lui Dedal, constructorul labirintului, firul de mătase al propriei existențe”.
(Ioan Mihai Cochinescu)