Moştenitorul Golgotei – Nicolae Tomaziu

by 24 PH ARTE on 12/03/2017 add comment

– A împlinit 100 de ani şi trăieşte retras la o mânăstire din Munţii Bucegi. „Pacient”, încă din anii adolescenţei, al puşcăriilor comuniste şi deţinut la Canal, consideră că viaţa i-a fost o Golgotă hărăzită de Dumnezeu, ca să-i încerce credinţa –

„La solicitarea fraţilor mei de aici, de la Mânăstirea Caraiman, în ciuda vârstei matusalemice şi a suferinţelor cumplite prin care am trecut, voi scrie aceste pagini în speranţa că ele vor folosi cuiva, pentru a-şi desăvârşi credinţa şi viaţa.”

Sunt primele cuvinte dintr-un manuscris de „Memorii”, la care Nicolae Tomaziu, un bătrân în vârstă de o sută de ani, scrie zi de zi! Este ultimul supravieţuitor al lagărului pe care istoricii îl numesc Canalul Morţii. În vara lui 2014, s-a hotărât să se retragă la Mânăstirea Caraiman, înălţată la poalele Bucegilor.

Nu şi-a luat cu el decât nişte haine, cărţi şi cinci fotografii. În chilia lui, deasupra mescioarei la care lucrează, stă lipită o foaie cu versurile din Ruga lui Corneliu Coposu: „Cerne, Doamne, liniştea uitării/ Peste nesfârşita suferinţă/ Seamană întinderi de credinţă/ Şi sporeşte roua îndurării./ Răsădeşte, Doamne, dragostea şi crinul/ În ogorul năpădit de ură/ Şi aşterne peste munţi de zgură/ Liniştea, iertarea şi seninul.” Acestea sunt versurile care l-au făcut mereu să plângă şi să ţină pasul cu viaţa lui chinuită.

Chilia fără soare

Urc panta abruptă care duce spre mânăstire, şi la capătul ei descopăr un tablou ireal. Mai întâi, o poiană de-un verde ameţitor, brăzdată cu poteci şerpuind printre zeci de flori mici şi roşii, ca nişte gărgăriţe răsărite din iarbă. Mai încolo, zidurile albe ale chiliilor ce stau parcă stavilă în calea munţilor uriaşi.

De cum intru pe poartă, simt cum mă învăluie o adiere uşoară şi stranie. Ştiu că e un loc binecuvântat, că tot ce se află aici a fost clădit, prin minune dumnezeiască, la îndemnul unuia dintre cei mai de seamă duhovnici ai anilor trecuţi, părintele Gherontie Puiu, care în vreme ce zăcea în spital, după un accident vascular, a visat chipul Maicii Domnului, care îi spunea să caute un plai de unde se vede o mare Cruce, lângă un brad cu şase ramuri întoarse, şi-o apă curgătoare, şi să facă acolo o mânăstire. Şi minunea e azi împlinită: biserica, bradul cu ramuri întoarse, pârâiaşul care se varsă într-un iaz plin cu peşti, şi deasupra, ca o încununare a unei apoteoze, Crucea de pe masivul Caraiman.

Un secol de viaţă

E ora prânzului, călugării sunt toţi la trapeză. Deşi e forfotă mare de turişti, nu se aude decât murmurul subţire al apei care se varsă în iaz. O iau prin iarbă, pe o potecă de piatră, şi ajung la chilia în care trăieşte bătrânul pe care îl caut. Bat la uşă cu sfială.

Poate e încă la masă, ori poate se odihneşte puţin. Bat încet, o singură dată, şi aştept. Niciun semn. Mă hotărăsc să revin mai târziu. Simt o emoţie ciudată, un fel de jenă ascunsă, care nu-mi dă pace, de parcă m-ar tot întreba cineva: „Ce vrei tu de la omul ăsta? De ce nu-l laşi în liniştea lui?”

Dau să plec şi tocmai atunci aud un zgomot în spatele uşii. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată atât de stânjenit. Peste două secunde voi fi faţă în faţă cu un bătrân de 100 de ani, care a ales să-şi trăiască sfârşitul unei vieţi de calvar într-o deplină singurătate. Deodată uşa se deschide puţin, doar aşa, cam cât o palmă. În firul de lumină de-afară, zăresc un chip blajin, de duhovnic, cu obrajii scobiţi şi barbă albă ca neaua.

„Cine sunteţi? Ce doriţi?”, mă întreabă cu glas tremurând. „Aş vrea să vă cunosc”, îi răspund timid. „Am auzit povestea dumneavoastră şi aş vrea tare mult să vă cunosc.” Mă măsoară atent, cu blândeţe şi îngăduinţă. E scund, foarte scund, poate un metru şaizeci, şi slab ca un pai. „Haideţi, intraţi”, îmi spune aproape în şoaptă, deschizând uşa larg. Pătrund într-o cameră lungă şi îngustă, modestă, dar puţin cam întunecoasă. „Da, aici nu bate niciodată soarele”, îmi zice, fără niciun pic de tânguială în glas. „Asta nu-i prea bine, că îmi stric ochii şi mai rău. În rest, n-am ce zice, e bine. Mă simt bine aici.” Îmi arunc ochii peste grămăjoara de cărţi din mica lui bibliotecă, prinsă în perete: Platon, Heidegger, Steinhardt, Ţuţea, Noica, Constantin Dulcan şi câteva scrieri ale Sfinţilor Părinţi.

„Asta e tot ce-am putut să iau de acasă. Au rămas o mulţime de cărţi, cine ştie pe unde-au ajuns.” Nicolae Tomaziu e un om erudit. Cititul a fost pentru el o evadare continuă din viaţa reală. Altfel n-ar fi supravieţuit, spune el. Credinţa şi cărţile, doar ele i-au adus nădejde şi bucurie. Se aşează la micul lui birou din dreptul ferestrei. De fapt, e doar o măsuţă veche, acoperită cu muşama, pe care stau grămezi de hârtii, ciorne şi manuscrise. „Acum scriu”, îmi zice, zâmbind cu sfială.

„Nu am pretenţia să mă numesc scriitor, dar am socotit că merită să-mi povestesc viaţa. Cine ştie, poate o folosi cândva la ceva. Şi-mi place să scriu. Nu ştiu cum să vă spun, parcă îmi răcoresc sufletul.” La marginea mesei, stă sprijinită de perete o fotografie veche, un portret de-al lui, la 29 de ani. O ţinută demnă, o privire luminoasă şi încrezătoare. „E singura fotografie cu mine pe care o mai am. Eram în 1945, abia venisem de pe front, şi aveam planuri mari. De unde să ştiu eu atunci ce avea să urmeze? Când văd acum poza asta, nu-mi vine să cred. Parcă n-ar fi chipul meu. Şi viaţa aia de-atunci parcă n-ar fi fost viaţa mea.”

Oftează uşor şi mă priveşte insistent, bătând uşor cu degetele în masă, de parcă ar aştepta să-l întreb ceva. Apoi, de parcă şi-ar fi amintit brusc ceva, îmi spune cu un zâmbet senin: „Dar n-aş vrea să mă înţelegeţi greşit. N-am dispreţuit niciodată viaţa pe care am trăit-o. Chiar dacă au fost momente în care, din cauza durerilor fizice, nu-mi doream decât să mor.”

Memorii în zadar

„Viaţa mea a fost mai aspră cu mine chiar de când m-am născut”, îşi începe bătrânul povestea. „Asta se întâmpla în timpul primului război, la 1916. Mai exact, pe 28 februarie. M-am născut într-o comună botoşăneană, Păltiniş îi zicea. În toată ţara bântuia atunci molima de tifos exantematic, cu care se contaminase şi mama, care chiar a doua zi după ce m-a născut, a murit.

Bineînţeles că eram şi eu contaminat, dar printr-o minune, am fost salvat de o femeie care m-a luat afară gol-goluţ şi m-a înfăşurat într-un sul de zăpadă. A fost prima încercare la care am fost supus. Era a doua zi după naştere. Se vede treaba că încă de atunci eram un supravieţuitor. Ori că Dumnezeu avea o ţintă cu mine, aici, pe pământ. Să-mi încerce credinţa. Dar să vă povestesc un episod petrecut ceva mai târziu, ca să vedeţi că ce spun este adevărat. Eram pe front, pe timpul celui de al doilea război mondial şi înaintasem până la Odessa, unde trebuia să luăm prizonieri ruşi care dezertaseră. Am scotocit tot oraşul, am verificat prin case şi catacombe.

Într-una din casele alea a explodat în faţa noastră o bombă. Noi eram acolo şapte oameni, şapte ostaşi români. Doar trei am ieşit vii de acolo. Ceilalţi s-au făcut praf chiar în faţa noastră. Erau camarazii mei, fraţii mei, cu care împărţeam ultimul coltuc de pâine. De ce n-am fost eu printre ei? Fiindcă mai aveam de îndurat. Golgota mea era abia la început”.

– Care a fost cel mai greu moment al suferinţelor dvs.? Există o întâmplare anume, pe urcuşul acesta al Golgotei, care să vă răscolească şi acum amintirile?

Întrebarea mea pare să-l tulbure pe bătrân. Oare am trecut peste zona permisă, dincolo de care vrea să îşi apere liniştea? Închide ochii, şi de parcă nu mi-ar fi auzit întrebarea, ţine mai departe drumul mărturisirilor.

Paraschiva, singura rază de lumină din viaţa lui

„În ’47 eram unul din tinerii furioşi care manifestau la Bucureşti împotriva comuniştilor care deja erau la putere. Drept urmare, am fost imediat luat la ochi şi hăituit de securitate. M-am ascuns o vreme pe la diverşi prieteni, şi mai târziu, la o soră de-a mea, de la Curtea de Argeş.

Acolo am fost depistat de securitatea din Piteşti şi imediat arestat. Aşa a început calvarul. Am fost dus mai întâi, alături de alţi arestaţi, la Mânăstirea Văcăreşti, într-un loc pe care lumea îl numea «şerpărie», pentru că era atât de aglomerat, că nu mai erau locuri să dormi nici măcar jos, pe ciment. Veneau încontinuu loturi de arestaţi, din cei care se opuneau colectivizării, plus monarhiştii, care manifestau pentru rege. A urmat apoi aşa-zisul proces, la Tribunalul Militar, unde sentinţele erau deja stabilite.

Am fost condamnat la şapte ani de muncă silnică, pentru «uneltire împotriva ordinii sociale». M-au dus la Fortul 13 de la Jilava, într-o celulă fără ferestre sau aerisire, unde curgea tot timpul apă din tavan şi de pe pereţi. N-am stat prea mult acolo, doar vreo două luni.

Ne-au luat pe mai mulţi şi ne-au mutat cu nişte maşini blindate, legaţi cu lanţuri la picioare, la renumita închisoare de exterminare din Aiud, numită şi Cetatea Morţii. Acolo ne-a întâmpinat celebra lozincă din Infernul lui Dante, care stătea la intrare: «Lăsaţi orice speranţă voi, cei care intraţi aici».

Sincer să fiu, eu eram un tânăr naiv, habar n-aveam că pot exista în ţara noastră asemenea orori. Şi cred că nimeni din afara închisorilor nu-şi putea imagina aşa ceva. De-aia, mult timp după eliberare, nici nu am putut să povestesc ce-am trăit. Nimeni nu m-ar fi crezut.

Cine să mă creadă că erau perioade, mai ales iarna, când vedeam zilnic câte şase, şapte cadavre cum erau scoase pe poarta închisorii şi îngropate pe «Râpa Robilor»? Că odată m-au snopit cu bătaia doar pentru că stăteam aşa, cu ochii închişi, şi mă rugam în gând? Sau că ciomăgarii de gardieni, români de-ai noştri, aveau lozinca să nu omoare niciodată instantaneu, ci aşa, treptat, încetul cu încetul, ca să simţi cât mai mult chinul morţii? Acum sunt mii de mărturii şi sute de cărţi despre toate ororile astea. De-aia zic, nu ştiu cine ar mai avea nevoie şi de memoriile mele.”

Bătrânul ia de pe măsuţă o mapă de plastic şi scoate de-acolo un teanc de hârtii. „Ia uitaţi aici!”, îmi zice, răsfoind în faţa mea manuscrisul. „Zi de zi scriu la ele.” Sunt sute de pagini, toate scrise de mână, fără nicio ezitare sau ştersătură, într-o caligrafie impecabilă.

Nu s-a gândit niciodată să le scrie la calculator, nici nu ştie prea bine cum arată un asemenea instrument, dar nu s-ar supăra dacă cineva l-ar ajuta să-i transcrie tot manuscrisul, măcar la o maşină de scris. „Nu ştiu dacă o să aibă cineva atâta răbdare”, îmi zice uşor resemnat, aşezând foile la locul lor, în mapă. „Dar măcar ştiu că am un scris îngrijit şi citeţ. Asta dacă s-o încumeta cineva să citească ce-am scris. Dacă nu, nu-i nicio supărare.”

„Fratele Nicolae”

Ieşim afară, în curtea mănăstirii. N-a mai ieşit de ieri, are nevoie de puţin aer, mai ales că e posibil să plouă. Deja se văd nori grei venind dinspre munţi. Ne aşezăm pe o bancă, în faţa bisericii. Turiştii s-au mai rărit. Nu peste mult timp, va începe vecernia şi toţi călugării vor veni la biserică.

Nicolae Tomaziu participă la toate slujbele de seară. Dimineaţa nu poate ajunge, e mult prea devreme pentru el. De fapt, la vârsta lui, nu poate respecta chiar toate rânduielile mânăstirii. Poartă „uniformă” de novice, adică haine negre, iar călugării îi spun „fratele Nicolae”. Nu vrea să meargă mai departe, la următoarea treaptă din călugărie. Îi ajunge atât, doar să fie acolo, cât mai aproape de Dumnezeu.

De fapt, la vârsta lui, nici nu mai are timp pentru o asemenea „avansare”. „Într-un fel, mai toată viaţa am trăit-o cam ca un călugăr”, îmi zice. „În afară de anii când eram însurat, am fost tot timpul un însingurat, cu Dumnezeu în suflet. Ca să nu mai zic de anii din puşcărie, când fără rugăciune şi Dumnezeu, nu puteam supravieţui. Mai ales la Canal. Că acolo a fost pentru mine adevăratul infern.”

Rămâne tăcut, cu privirea pierdută undeva, spre turla bisericii. „La Canal?”, îl întreb cu o mare sfială, convins că suişul Golgotei se oprise la puşcăria de la Aiud. Tresare brusc, parcă trezit dintr-un vis. „Păi, nu v-am zis? Infernul! Amintirile de acolo sunt bătute şi azi, în mine, ca nişte piroane. Era un coleg de celulă, îl chema Dumitrache. Nu ştiu cu ce greşise, şi brigadierii l-au legat de un stâlp din mijlocul curţii.

Era caniculă, abia puteai să respiri. Dumitrache, săracu’, era plin de sânge şi transpiraţie pe tot corpul, arăta ca un om schingiuit. Brigadierul îl lovea cu bastonul şi, din când în când, bea în batjocură apă chiar în faţa lui, după care îi trecea aşa, cu bidonul pe sub nas.

La un moment dat, Dumitrache a ridicat ochii la cer şi a zis: «Ia-mă, Doamne, cum ai fost luat şi Tu!». Nici n-a apucat să-şi termine bine vorba, că s-a trezit cu un pumn peste faţă, de i-au zburat dinţii din gură. Aşa a fost la Canal. A fost locul în care am trăit fiecare zi ca pe ultima.” Peste noi a început deja să picure, dar bătrânul nu simte, rămâne mai departe printre amintiri.

„Ţin minte că în prima zi ne-au dus pe un teren viran care era trasat dinainte. Noi trebuia să dislocăm tot pământul ăla. Să-l săpăm cu târnăcoapele şi să-l cărăm cu roaba, să facem din el un dig înalt cam de zece metri. Era mai rău decât în legenda lui Sisif.

Digul tot creştea şi eu trebuia să urc tot mai sus, cu roaba plină de pământ. Şi mă vedeţi cât sunt de voinic. Pentru fiecare grupă era o normă zilnică, venită de sus, de la conducerea închisorii. Nimeni nu putea s-o respecte, era imposibil. Şi-atunci au schimbat tactica, au stabilit norme individuale.

Cine nu-şi făcea norma era luat la bătaie cu bastoanele. Pe urmă, era pedepsit la mâncare, adică i se reducea drastic porţia. Adică din aproape nimic, rămâneai cu nimic. Vă daţi seama că eu pătimeam cel mai mult, cu fizicul meu. Dădeau în mine ca într-un sac de box. Cu pumnii, bocancii, cu bâtele.

Aşa munceam în fiecare zi, cu bâta brigadierului la spate. N-aveai voie să întrebi sau să zici nimic. Dacă îndrăzneai să-i contrazici cu ceva, era vai de tine. Te băteau până leşinai. Pentru că am îndrăznit să spun că mă doare îngrozitor o măsea şi am cerut un medicament, care oricum nu exista acolo, unul din caralii m-a dus în celulă, m-a legat de pat, şi mi-a scos măseaua cu un cleşte de tăiat sârmă. Am leşinat de durere, nu vă puteţi imagina cum e să simţi aşa ceva. Dumnezeu însă n-a vrut să mor nici atunci”.

Nicolae Tomaziu a fost eliberat în 1954, după şapte ani de detenţie şi muncă silnică. Dar calvarul lui nu s-a oprit nici atunci. Părinţii nu mai erau, casa părintească era în ruine. A găsit adăpost tot la sora lui din Curtea de Argeş, locul unde fusese arestat.

Era obligat să se prezinte zilnic la securitate, pentru a da informaţii despre oamenii cu care se întâlneşte. Nu prea avea însă ce să le spună, pentru că nimeni nu voia să aibă de-a face cu el. Vecinii fugeau de câte ori îl vedeau, iar rudele nu-i răspundeau nici măcar la scrisori.

Cât despre un loc de muncă, nici nu se punea problema, deşi făcea eforturi supraomeneşti să-şi găsească. Abia după un an, prin intermediul unui fost coleg de şcoală, a reuşit să se angajeze într-o fabrică de textile. Comitetul de partid de acolo s-a îndurat de el, i-a aprobat cererea, oferindu-i un post de piuar, adică cea mai grea muncă din industria textilă. În ciuda slăbiciunii şi a traumelor fizice cu care abia ieşise din închisoare, a rezistat pe postul acela, dar numai câteva săptămâni.

Adică, până într-o zi, când a căzut cu un sul de marfă, greu de peste 40 de kilograme, lovindu-se grav la cap. Mai târziu, a reuşit să se mute în oraşul Codlea, din judeţul Braşov, unde şi-a găsit un loc de muncă ceva mai decent. S-a însurat cu Paraschiva, o femeie cu patru ani mai tânără decât el, şi ea chinuită de regimul comunist, pentru simplul fapt că era fiică de chiaburi.

A fost singura parte mai luminoasă din viaţa lui. Au trăit împreună până în 2001, când ea a murit. Nu au avut copii, iar el nu mai are astăzi nicio rudă. În 2014, s-a hotărât să lase totul în urmă şi să se retragă aici, la mânăstirea de sub Bucegi. Anul trecut, preşedintele Iohannis i-a înmânat la Cotroceni Ordinul Naţional „Serviciul Credincios în grad de Cavaler”, în semn de apreciere pentru lupta lui anti-comunistă.

Recunoaşte că s-a simţit flatat de acest gest, chiar dacă el a venit în al doisprezecelea ceas. Dar şi de-atunci înainte, viaţa lui a curs la fel. În fiecare zi face exerciţii sumare de înviorare, scrie, citeşte şi participă la slujba de seară. Nu-l vizitează nimeni, iar în afară de fraţii lui călugări, nimeni nu se mai interesează de soarta lui.

La plecare, l-am întrebat dacă s-a întâlnit vreodată cu unul dintre călăii care l-au chinuit în închisori. Mi-a răspuns sec, fără chef, că nu-l interesează acest subiect. Apoi, după câteva momente de tăcere, a continuat cu glasul lui moale: „Cu ajutorul lui Dumnezeu, le-am răzbit pe toate. Viaţa trebuie trăită aşa cum ţi se oferă, fără să o dispreţuieşti.

(Cătălin APOSTOL)

Leave a Response Anulează răspunsul

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.