Desi nascut in orasul cunoscut ca si Republica de la Ploiesti, unde in 8 august 1870 s-a instaurat de catre C.T.Grigorescu, Radu Stănian si Candiano Popescu acea miscare numita “revolutiunea de la Ploiesti”, Alexandru Emil Petrescu a fost ales imediat dupa 1989 coordonatorul Partidului Monarhist Liberal pe judetul Prahova.
Aceasta asumare de a vinde gheata celor din Antarctica i-au creat probleme si o hartuire constanta continuata si dupa venirea primului val de mineri, adusi de Ion Iliescu, drept pentru care a parasit Romania cerand azil politic in Spania. Incet, pas cu pas, a reusit sa urce pe scara integrarii in societatea spaniola si sa lucreze la Tele Cinco
”Ploiestenii se nasc exact acolo unde au chef. A fii ploiestean este o meserie sau o vocatie si spun asta nu ca sa-l parafrazez pe ultimul Tar al Rusiei Nicolae al II lea, ci din convingerea ca noi, ploiestenii, nu suntem epicurieni ca bucurestenii, de exemplu, ci fosti mocani, ai caror patrie era doar oaia intre garnitele impuse romaniilor de mitici si ardeleni.”
Legenda spune ca in 1597 ploescenii (ca asa se numeau locuitorii acelui plai unde veneau mamulari, cojocari tivilicheri, margelari, cercelari, plapumari si plaiesi ) s-au opus ca Mihai Viteazul sa nu-si piarda libertatea si sa-i faca “rumani”.
(sursa: observatorulph.ro)
In 23 de ani traiti in Spania am reusit sa fac lucruri pe care probabil in tara mea nu as fi putut. Am cunocut oameni extraordinari ai acestei planete: de la Diego Maradona, Ronaldo de Assis Moreira cunoscut fotbalist sub numele de Ronaldinho Gaucho la Fernando Alonso (multiplu campion al formulei I ).
Am avut aventuri inimaginabile pe care eu, copilul nascut pe strada 23 august la numarul 144, nu le puteam imagina atunci cand fugeam pe maidanul aflat in apropierea casei si ma urcam in varful uni castan centenar privind poate cele mai frumoase apusuri de soare din viata mea.
Nu visam ca voi fi alaturi de Regele Spaniei in doua-trei randuri. Alaturi de Kofi Annan, Mario Soares, Baltasar Garzon. Sau ca impreuna cu Gheorghe Antoniade, seful Casei Regale, sau Majestatea Sa Regele Mihai I vom face lobby prin Javier Solana si Jose Maria Aznar pentru intrarea Romaniei in NATO. Nu visam sa pot bea o cafea cu cei de la Deep Purple, sa cinez cu regizorii mondial recunoscuti Alejandro Amenabar, Pedro Almodovar, Thomas George “Tom” Hooper (cu care am facut un casting in Madrid). Sa asist in studiourile Tele 5 la nasterea cinematográfica a Penelopei Cruz, sa am o aventura idílica cu Silvya Kristel (olandeza mitológica a filmului Emmanuelle) sau sa pot vorbi cateva ore cu Jacqueline Maria Aguilera (fosta Miss a lumii) sau Alicia Machado o alta miss mondiala… cu Silvia Badesco, o actrita si scriitoare cunoscuta mai mult in Franta.
Cum sa nu ma infioare faptul ca am avut roluri in filme si seriale spaniole, sau ca am facut publicítate alaturi de mari staruri spaniole si o mentionez doar pe Elsa Pataky, Fernando Alonso? Sau ca filmul meu documetar “Musica en el camino” a fost cumparat de televiziunea publica spaniola? Ba mai mult decat atat, Printul Hugo Cabrera Rurikovich pentru o serie de servicii aduse casei sale regale m-a innobilat cu titlurile de Conte de Palatino si cel de Baron de Simferopol, Vidame si Cavaler al ordinului Corpus Christi.
Am studiat in Romania, Spania sau la Universitatea Cornell obtinand diplomaturi in Relatii Internationale, Studii Europene, expert in productii cine –tv –radio, realizari programe tv, actorie sau jurnalistica. Doua din articolele mele le consider de suflet … primul prin care am putut sa recuperez un tablou de Nicolae Grigorescu un alt car cu boi pictat de el si furat din Madrid cateva capete de bour filatelice si prin aparitia celui de-al doilea articol o romanca, profesor universitar refugiata in Argentina dupa 40 de ani reusind sa-si reintalneasca familia in Romania.
Un alt merit ar fi lansarea si analizarea fenomenului termenului atat de polemic de “rumaniol” sau fondarea a trei biblioteci de carte romaneasca in Spania si ajutorul dat PDL-ului aflat la inceputurile sale politice prin infiintarea a cinci filiale, sau organizarea in cadru largit cu alti romani bineinteles la sprijinul dat de diáspora contra referendumului presedintelui Traian Basescu. Fata de domnul Presedinte ma simteam dator mai ales prin faptul ca scriind un amplu interviú in ziarul spaniol El Mundo si traind langa echipa sa de campanie momentele din naintea alegerii sale in lupta contra lui Adrian Nastase am crezut in acele momente de euforie generalizata intr-o schimbare catre o democratie si o societate toleranta.
Am crezut ca un naiv in tóate personalitatile ce veneau la Madrid rand pe rand fie ei de o parte sau alta a baricadelor din tara: Constantinescu, Anca Boagiu, Videanu, Corlatean, Elena Udrea, Tariceanu, Antonescu, am sugerat mereu cu suflet romanesc ideilor de sprijinirea celor ce au luat calea pribegiei si dezradacinarii si mai ales in a evita consecintele traumatice ce ar influenta mai ales asupra generatiilor urmasilor acestei uriase miscari migratorii.
De fapt am fost uneori orb si un am observat ca poate una dintre cauze erau chiar acesti politicieni si mai ales a ipocriziei lor fariseice. Doar Ion Ratiu, Corneliu Coposu au dovedit pana acum ca exista si exceptii. Nu inteleg cum noi cei din diáspora putem fi uneori atat de naivi si sa credem in promisiunile lor. Cum putem oare sa-i ajutam pe acesti oameni pana si material si mai ales sufleteste ca apoi cand vi in tara sa-i vezi in niste posturi inamovibile si arogante cu atitudini fariseice, da, pe ei cei care in Europa sunt blanzi si uzi si umili si par far de bani atunci cand stau de vorba cu noi diasporenii…
Revenit in Romania, am impresia ca sunt personajul Georges Melies a cartii ”The Invention of Hugo Cabret” scris de Brian Selznick. Eu care fiecare minut de cand am pasit in Hispania ma temeam ca pot fii oricand ca si Jonathan Flynn jucat cu maiestrie de Robert De Niro. Dupa 23 ani de spaniolit, m-am intors in tara in care am trait cam acelasi timp aproape cat in Hispania.
Ma simt umilit cand prietenii imi spun ca trebuie sa ma adaptez la realitatea romaneasca. Ma simt umilit cand bag mana in buzunar si sa dau spaga medicilor in Romania in care cu totii ne-am platit sau ne-au fost luate o viata intreaga tóate darile la sanatate educatie si mai ales la speranta intr-o pensionare demna, umana. In Spania toti emigrantii erau tratati in mod gratuit de catre sistemul medical chiar si cei ce un apartineau spatiului UE, medicaméntele erau de multe ori gratuite sau la preturi razonabile cu salarial sau statutul tau chiar si de emigrant. Aici in Romania dupa ce nu se gasesc chiar compensate fiind esti nevoit sa le platesti la preturi chiar mai scumpe decat in occident. Pe strada autoturismele cu matricole straine sunt oprite in mod discriminatoriu si soferii lor sunt amendati pentru fapte invéntate.
De exemplu in calitate de cetatean UE daca ANAF-ul sau CAS-ul te prinde ca ai si statut de cetatean roman si ai un venit de orice valoare in Romania te pune sa le platesti tot felul de contributii de taxe de amenzi. Daca vrei sa-ti faci o firma, parcursul birocratic, numarul infinit al taxelor si al incongruentelor legilor iti inving orice elan. Ma intreb retoric daca romanii il ascultau acum cativa ani in urma pe premierul Tariceanu si reveneau in tara ce haos s-ar fi creat. Cei peste cinci milioane de romani ar fi ingrosat numarul de someri neaosi si asa ridicat. Am fi asistat la sucombarea infrastructurilor atat pe verticala cat si pe orizontala.
Ma simt umilit cand circul cu autoturismul printre tóate aceste santuri selenare numite strazi, desi asa cum spuna Traian Basescu cand era ministru la transporturi ”Aici sunt banii dumneavoastra” tara inghite si tace. Ma simt umilit cand vad ca sunt inca sate romanesti ale UE deci care inca nu au apa, electricitate, sistem minim sanitar, educational, cand inca vad acele medievale weceuri din fundul curtii cu pereti de coceni uscati. Ma simt umilit cand vad zilnic stirile din medeia ce ne bombardeaza poate voit cu actiuni banditesti, furturi , violuri, mari evaziuni fiscale la care legea inghite in sec cu pumnul in gura. Ma simt infrant si umilit cand vad cata dreptate avea fostul minsitru de externe in perioada anilor 1940 cand spunea ca:
“Ideea românului despre avere şi venit este epicuriană; scopul acestora este consumul cu toate bucuriile lui. Năzuinţa spre lux şi confort este irezistibilă, nu numai în burghezie, ci chiar şi în clasa mijlocie şi în ţărănime. De câte ori poate, românul se aruncă spre îmbrăcăminte de mătase, spre case frumos mobilate şi mai ales spre automobile“.
Ma simt umilit cand vad pe strazile Romaniei oameni ce vor sa epateze cu gaini curci sau porci vietnamezi pe post de mascote tineri ce isi spala masini de lux in fata blocurilor de garsoniere confort trei. Ma simt umilit cand trec prin cartiere cu vile care aflu ca apartin …fostului tovaras.. a celui ce a fost securistul…cutare sau a romului acum ce pe vremuri era tiganul care vindea bilete de cinematograf la specula.
Ma simt umilit cand fostii mei prieteni fosti si ei dar…arhitecti, profesori, designeri, pictori duc o viata de pe o zi pe alta plini de datorii si deprimati ca nu isi pot cumpara nici macar o carte pe luna. Ma simt umilit cand vad ca domni nimeni ce dupa revolutie vindeau rulmenti si sticle cu mercur prin bazarele Bizantului sunt prosperi businesmani.
Ma simt umilit cand am cunoscut personaje ca Doina Cornea, Ana Blandiana, Corneliu Coposu, Ion Ratiu de o probitate impecabila au fost uitate sau poate intentionat presarate cu praf iar in schimbul lor au fost introduse pe geamul din spate domni ca Becali, Vanghelie, Dedeul…plini de fite occidentale si comportamente balcanice.
Ma simt umilit cand la teveurile noastre vad cum prolifereaza doamnele cracite si tzatzaite ce se bazeaza doar pe crearea scandalurilor mediatice, numite in vulgul lor vedete de monden frichi’s ce vor sa se compare cu foste glorii ca actori, cantareti, solisti, uitate apartamente insalubre ale blocurilor ceausiste asteptand de dupa usi pensiile mizere ale unei societati date la o parte cu lopata.
Ma simt umilit cand la radio sau in media in genere ascult, citesc, fraze ce contin cel putin trei noi termeni barbari ai limbii anglosaxone ai caror utilizatori nici ei nici macar nu stiu ce semnifica pur si simplu ca sa fi in „trend”si sa nu rada de tine ceilalti.
Ma simt umilit cand aflu zilnic cate o implicare a firmelor din Romania in vreo escrocherie ce afecteaza integritatea celorlalti din Europa, ba chiar ma si mir cum nu s-a descoperit ca in carnea de peste din Romania nu au fost introduse cantitati de carne de caluti de mare.
Ma simt umilit cand ma plimb printre blocuri sau in parcuri in care sunt insotit de doi trei caini anonimi …ca termanul de comunitari deja probabil ne va fi interzis in curand sa-l folosim asa cum a fost cu cel de tigan.
Ma simt umilit cand imi prezint Curriculum Vitae zecilor de posturi de televiziune de aici din tara in speranta ca experienta mea in occident este poate suficienta pentru a fi angajat aici, pentru ca da m-am intors in Romania, iar in cazul cel mai fericit ca primesc o scrisoare de confirmare de primire sunt informat ca profilul meu nu prezinta interes. Si credeti-ma ca nici macar ziarele locale sau de cartier nu isi doresc in redactie un fost ziarist premiat al Clubului International de Presa. Daca intamplator am intrebat de C.V. celor ce impaneaza redactiile respective,mi –se spune printre dinti …”ala e finul lui…aia e fica lui..”.Am prezentat unor patroni de firma proiecte de publicitate sau know-how proiecte asemanatoare cu cele ce aveau succes in Spania si raspunsul lor a fost un „Nu” -„aici este o alta realitate…domnule!”
Ma simt umilit si marginalizat cand vad ca mii de tineri romani pleaca in lumea intreaga sa poata razbate si sunt dincolo apreciati si uimesc lumea iar aici in tara lor sunt ignorati si persiflati. Cunosc romani ce s-au intors in Romania dupa declansarea crizei mondiale economice si nu au putut sa faca nimic ,ba chiar si-au cheltuit toti banii aproape pe care i-au facut in strainatate ,da acolo unde au venit cu cateva sute de dolari in buzunar dar au fost primiti cu bratele deschise si au putut sa creeze ceva din nimic.
Ma simt acel Georges Melies uitat in acea gara a destinelor ce vin si pleca. Acel Georges Melies la picioarele caruia se afla lumea si acum ,era o simpla valiza lasata si uitata la bagaje pierdute.Ma aflu cu valiza intre doua lumi si nu stiu careia ii apartin.Imi vine sa ma urc din nou in castanul de langa casa de pe strada 23 august numarul 144 si sa privesc…sa privesc …sa tot privesc asa spre vest…
(Alexandru Petrescu)
