Pe cunoscutul interpret şi prezentator Berti Barbera am avut ocazia să-l urmărim în câteva spectacole pe scenele Teatrului ”Toma Caragiu” și Filarmonicii ”Paul Constantinescu”, susținute, sub genericul ”Hot Night in Ploiești” (nopți într-adevăr fierbinți, oferite de Asociația Culturală ”Jazz Forum 03” Ploiești), alături de orchestra Radiodifuziunii Române sau de trei foarte tineri și valoroși instrumentiști care alcătuiesc grupul ”4Given” și cu alte prilejuri artistice.
Mereu surprinzător, mereu în formă. Astăzi vă oferim un scurt interviu pe care Berti Barbera ni l-a oferit cu multă amabilitate.
Mârlănie
Reporter: Ne îndemnaţi, către finalul unui spectacol, să mergem să le spunem celor care n-au fost prezenţi la recitalurile dvs. și ale băieților de la ”4Given” ce ne-a fost dat să vedem şi să auzim. Mai spuneaţi că o bună parte dintre cei care cântă şi iau bani de peste tot sunt analfabeţi. Citez: ”Să încercăm să le râdem în nas mârlanilor înainte de a ne râde ei nouă”. Care să fie explicația acestui val de mârlănie la care vă refereați?
B.B.: Se vorbește despre o pervetire a gustului. Eu cred că nu se poate vorbi atât despre o pervertire, cât despre o consecinţă a faptului că societatea noastră a stagnat. În momentul în care românii s-au văzut liberi, n-au ştiut cum să se descurce cu această libertate venită pe neaşteptate. Şi acest moment a fost speculat exact de cei pe care noi îi numim întreprinzători, „experţii” descurcăreţi. De aici porneşte sintagma că românul se descurcă. Dar se descurcă unii – puțini – în dauna altora.
R: Noi observăm că de la an la an lucrurile evoluează în mai rău. Oameni pe care îi consideram oarecum rafinați au căzut pradă tiraniei prostului gust. Bănuiţi consecinţele?
B.B.: Tupeul a devenit o virtute, iar oamenii de valoare nu reuşesc să echilibreze balanţa. Fenomenul acţionează peste tot, nu numai în cultură. Cei inculţi și nesimțiți au iluzia puterii, se profită de cei mulţi şi mai puţin cunoscători. S-a ajuns ca pătura cea mai grosieră, din păcate şi majoritară, să domine. Regret că trebuie s-o spun, dar acești oameni, în majoritate, sunt niște mârlani.
O orânduială de când lumea
R: Fenomenul nu este endemic?
B.B.: Nu, nu, nu! Aceşti oameni la care ne-am referit, mârlanii adică, nu există din punct de vedere spiritual. Şi ştim foarte bine că tot ce s-a creat în cultură pe pământul ăsta, de când e el, este opera unor oameni deosebiţi. Ceilalţi au făcut ce-au făcut. Chiar dacă acest moment este acum sufocant, eu consider că la un moment dat balanţa se va echilibra. Niciodată oamenii inteligenţi şi de bun simţ n-au fost majoritari. Nu se poate schimba această orânduială de când lumea. În schimb, cu puţină atenţie şi altruism, conştientizând faptul, putem să-i facem pe alţii să-şi schimbe opinia.
Conga, muzicuța şi femeile
R: Am observat că utilizați tot felul de ”tam-tamuri” în concerte și recitaluri. Este evidentă pasiunea dvs. pentru instrumentele de percuție. De când datează această pasiune?
B.B.: De mic sunt pasionat de muzică. De tobe m-am apucat pe la vârsta de 13 ani. Apoi, am realizat că pot să-mi folosesc şi vocea mai bine. Cântam şi vocal, dar abia după ce am ajuns la facultate, în ’90, am realizat că vocea mea este utilizabilă şi mi-am educat-o. Revenind la tobe: ”tam-tam” este un titlu generic. Eu am folosit mai multe instrumente. În primul rând: conga, care îşi are originea în Africa. Instrumentul a fost adus în Europa de negrii din Cuba, în secolul XVII. Cuba a dezvoltat acest instrument, l-a modernizat şi este practic nelipsit în ansamblurile „latino”, fiind preluat şi de jazzmani şi nu doar de ei. Instrumentul de percuţie condimentează ansamblul sonor al unei formaţii. Am mai avut acel instrument care arată ca o cutie. Se numeşte „cajon” şi este de origine latino-americană.
R.: Mai este și muzicuța…
B.B.: Așa este. Nu cânt doar la instrumente de percuţie. De ce aceste instrumente? – m-aţi putea întreba. E ca atunci când simţi atracţie pentru o anumită femeie. Nu trebuie să-ţi indice cineva să simţi această atracţie. Pur şi simplu, o simţi. Deci: atracție, în acest caz atracția ritmică.
Tente
R: Sigur, nu tot ceea ce cântați este încadrabil în ”tiparele” jazz-ului. În concertele dvs. nu cântați numai jazz…
B.B.: Ați sesizat bine: în concertele noastre nu cântăm neapărat jazz. Eu nu mă consider un jazz-ist pur-sânge, ci un muzician, pur și simplu. Noi ne preocupăm să facem muzică şi să arătăm ce ne place nouă cel mai mult. Băieții de la ”4Given” au reale calități de muzicieni de jazz. Sunt lesne sesizabile elementele de jazz pe care le-am inclus în repertoriul nostru. Dar noi abordăm, în manieră personală, o varietate de genuri și modalități expresive. Ați observat că eu vorbesc despre ”tente”: tente de blues, tente de swing etc. Muzica este atât de diversă încât ar fi păcat să te încorsetezi în anumite elemente sau tendinţe.
”Harcea-parcea”
R.: În sensul acesta, ați spus la unul dintre concerte că v-ați adunat pentru a faca câteva cântece ”harcea-parcea”. Dvs. sunteți mulțumit de rezultat?
B.B.: (zâmbind) Judecând după reacțiile publicului, sunt întru totul mulțumit.
R.: Ce spuneți: ”harcea-parcea” ar putea reprezenta o nouă tendință în muzică?
B.B.: (după un răgaz) E o idee! Merită să mă gândesc la asta. Deja am conturat în concerte câteva ”mărci” ale noii tendințe.
R.: Dar teamă mi-e că expresia va trebui tradusă, adptată în engleză…
B.B.: …fapt care i-ar putea diminua impactul, e drept. Dar cred că vom păstra denumirea românească. Ei, om vedea cum o scoatem la capăt.
Un concert-informaţie
R: Prezentatorii unui spectacol susținut de dvs. vorbeau despre un concert-lecţie. Dialogaţi mult cu publicul. Ce urmăriţi să transmiteţi publicului astfel?
B.B.: Noi nu dăm lecţii nimănui. Avem o structură de bază a recitalurilor, în care un rol preponderent ii revine improvizaţiei. Niciodată introducerile pieselor nu sunt identice. Funcţie de starea pe care o avem, funcţie de timp şi… anotimp, noi ne jucăm. Noi oferim informaţie rafinată şi – consider – utilă. Nu despre didacticism steril este vorba aici, despre ”docență”, ci despre o lecție de comunicare pe care publicul a învățat-o foarte repede.
”Refuz porecla de <<one man show>>” sau secolul XX a început cu blues
R.: Sunteți considerat un ”one man show”, asta datorită unor solo-uri impetuoase. Vă convine?
B.B.: Refuz porecla de ”one man show”, deși nu este nimic rău în a fi așa. Cânt cum pot mai bine.
R.: Aveți toate motivele să reveniți cât mai des la Ploiești. Publicul, după câte ne-a fost dat să observăm, vă îndrăgește foarte mult.
B.B.: Venim aici pentru că ne unește un limbaj comun. Nu neapărat – cum spuneam – al jazz-ului, rock-ului sau house, ci al muzicii. Merg, în general, la spectacole cu băieți tineri care se strâng de la alte concerte. Adunăm, într-un creuzet, mai multe genuri muzicale. Cântăm, în stilul nostru, piese din repertoriile lui Peter Gabriel, Chick Corea, Sting, Joe Cocker, Janis Joplin, Deep Purple sau de compozitori ca W.C. Handy, Rodgers & Hammerstein și mulți alții. Mai degrabă ”evergreenuri”, piese frumoase, de care nu te saturi, piese de dragoste, piese ritmate, piese standard, balade. Nu ocolim blues-ul, care încântă prin vigoarea și vitalitatea lui, întrucât, în opinia mea, secolul XX a început cu blues.
Creierul şi libertatea
R: Aveţi un cuvânt de despărţire?
B.B.: Da. Vreau să vă spun că fiecare artist pe care l-am ascultat mi-a schimbat viața. Inclusiv cei cu care am cântat, desigur. Apoi, eu am un mesaj pe care-l lansez de obicei celor care ascultă. Să nu se limiteze niciodată la ceea ce au, să încerce să-şi perfecţioneze calităţile, să evolueze. Să-şi folosească creierul, libertatea şi să-şi menţină coloana vertebrală dreaptă. În rest, viaţa e frumoasă.
Interviu realizat de Leonida Corneliu CHIFU
