AVATARURILE CONTELUI
NOI, CEI CARE „NU ŞTIM NIMIC”
Noi suntem născuţii celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut. Deci facem parte din istorie? Da, pentru că am făcut istoria prin suferinţa noastră. Vedem îngroziţi cum casa părinţilor noştri este de 50 de ori mai scumpă decât atunci când au cumpărat-o ei, şi realizăm că noi o să plătim pentru casele noastre în jur de 50 de ani.
Deşteptătoare pentru bolşevici
Pe vremea noastră o casă era cât o Dacia, un pic mai mult decât un Lăstun, un Oltcit sau un video adus din Occident. Atâta cât îţi dădea CEC-ul voie să economiseşti. Dacă erai frizer, ospătar sau gestionar de Alimentara sau Aprozar era mai simplu. Din bacşiş şi furturile din creionul chimic păstrat şmechereşte pe după ureche era mult mai simplu. Politrucii pecerişti obţineau oricum totul printr-o ştampilă. Aveau apartamente decomandate în centru, televizor în culori peste rând, ARO sau Dacii la fel…
Noi suntem cei care avem amintiri pe retină despre primii paşi ai omului pe Lună, dar si poveşti despre războaie sângeroase sau cum veneau ruşii bolşevici care ne violau bunicile şi furau ceasurile deşteptătoare pe care le agăţau de gât cu sfoară. Noi ne pricepem la istorie şi la politică mai mult decât cred bătrânii care au acceptat să fie călcaţi în picioare şi să se înroleze în armata politrucilor lui Pauker, Chivu Stoica, Gheorghe Gheorghiu-Dej, chiar dacă ei spun în spatele nostru că noi „nu ştim nimic”.
Generaţia „De-a Baba-Oarba”
Noi suntem printre ultimele generaţii care au mai jucat De-a v-aţi ascunslea, Castel, Raţele şi Vânătorii, De-a Baba-Oarba, Ţară, ţară, vrem ostaşi, Prinselea, Sticluţa cu otravă, Pac-Pac, Hoţii şi vardiştii, Şotronul, Capace, Chibrituri, ultimii care au strigat „Un, doi, trei, la perete stai!”, ultimii care au folosit telefoanele cu fise de 25 bani. Noi suntem primii care ne-am jucat pe jocurile video de pe teve-urile OLT (remember Super Mario Bross?). Noi suntem primii care am văzut desene animate color. Noi suntem primii care vedeam în alb-negru la televizoarele ruseşti TEMP sau RUBIN ,,Giganţii”, „Daniela şi Aşchiuţă”, „Răzbunătorii”, ,,Sfântul”, „Baronul”, „Linia maritimă Onedin”, Teatru TV şi pe Toma Caragiu şi Alexandru Giugaru sau chiar pe Birlic…
De la polonezi la „câini fierbinţi”
Noi mâncam chiftele sau pârjoale. Dar datorită nouă au venit în ţară hamburgherii. Noi mâncam polonezi şi crenvurşti, nu „câini fierbinţi”. Noi beam bragă, Cico, suc, şi nu chimicalele cu care topeşti carnea cu nume englezeşti imposibil de pronunţat. Vă aduceţi aminte de halviţă, de linguriţa cu şerbet, scufundată într-un pahar cu apă, cu care ne întâmpinam musafirii? Dar de dulceaţa de trandafiri sau nuci verzi? Sau gustul cafeluţei la ibric de cupru în tava cu nisip? Vă mai aduceţi aminte de pastilele Cavit 9 sau de Calciu Sandoz cu care părinţii noştri ne îndopau ca să ne facem mari şi frumoşi? Dar de bombonelele Cipo-Cips? De jeleuri? Toate au fost şi poate nu vor mai fi aşa, pentru că noi am luptat să scăpăm de rădăcina comunistă impusă de tancurile sovietice şi, până la urmă, de ocupaţia românilor asupra românilor.
Blugi şi bretoane
Noi nu am purtat nici jeanşi elastici şi nici pantaloni evazaţi, pentru că miliţienii ne băteau pe străzi sau ne tundeau bretoanele, dacă le lăsam să crească precum celor de la Beatles sau Rolling Stones. Gecile de blugi de la turci, sau cele poloneze, sau cele gen Lee sau Wrangler’s erau deja pentru liderii de gaşcă, şi ei erau ori fiii secretarilor de partid ori ai mandatarilor comerţului pe sub mână.
Cornel Chiriac, Tesla, BT, Mărăşeşti, „Chinezeşti”
Noi ascultam pe ascuns „Top 20” şi „Metronom” la Radio Europa Liberă, emisiuni realizate de Cornel Chiriac. Noi făceam chefurile cu Tesla şi Makai, cu acele casetofoane made in Poland. Noi eram cei care făceam coadă la orice şi ne plimbam cu o sacoşă de sfoară în buzunar, că poate găseam ceva de cumpărat… Noi nu aveam pungi de plastic, pentru că alea adevărate erau cu reclame străine şi ne erau interzise. Noi am început să fumăm în ascuns L&M superlong, cu peisaj de toamnă pe pachet, Kent, BT, Apolonia, DS, dar şi Tractor, Bucegi, Carpaţi, Naţionale, Mărăşesti, Lido, Drobeta, Select, precum şi „chinezeştile” ce se dădeau pe sub mână, la speculă.
Inscripţii cu pasta de dinţi sau cum să fii fericit o lună întreagă
Noi, dacă beam o sticlă de Pepsi, eram fericiţi o lună întreagă. Şi când mergeam la o băută cumpăram berea cu lada, de frică să nu se termine. Noi eram fericiţi cu un pic de nimic şi ne bucuram cu nimicuri. Pe vremea noastră, băieţii îşi scriau numărul fotbalistului preferat cu pasta de dinţi pe tricouri, iar fetele îşi coseau pe blugi steluţe şi inimioare.
Treapta întâi pe câmpurile patriei
Noi am dat treapta întâi şi a doua, dar nu am dat grile la admitere. Noi am fost ultimii Şoimi ai Patriei, Pionieri, Utecişti şi tot noi am făcut „paramilitarele” în costumele alea groaznic de nepotrivite cromatic. Noi am făcut toamnă de toamnă muncă voluntară („patriotică”) pe câmpurile patriei, la inundaţii, la struguri, pe şantierele tineretului, atât la şcoală, cât şi la armată sau Universitate.
Într-o Zi ne-a dăruit o portocală
Noi am învăţat poezii în româneşte la grădiniţă, nu în engleză, ca acum. Cântecelele noastre erau alea cu „Ceata lui Piţigoi”, dar şi cele gen „Poporul, Ceauşescu, România…” Pe Moş Crăciun al nostru comuniştii l-au ucis pentru că-l chema aşa şi l-au adus pe unul de-l chema Moş Gerilă şi ne dădea o portocală şi bomboane fondante ca piatra de tari, de Ziua Republicii, pe 30 Decembrie. Noi am cântat „Mulţi ani trăiască” şi nu „Happy Birthday” la aniversări. Cântam „Andri Popa” şi nu manele. Noi dansam blues-uri, şi nu din buric. Spuneam ,,mişto” şi „fain”, ori „haios”, în loc de „cool” sau „trendy”.
Televizorul cu două ecrane sau cine a tras în J.R.
Noi v-am adus, printr-o revoluţie, să vedeţi Beverly Hills, Melrose Place, Twin Peaks şi partea a doua de la Dallas, ca să ştiţi cine a tras în J.R. şi să o revedeţi pe Sue Ellen. Iar cine zice că nu s-a uitat, ori minte, ori nu avea încă televizor. Şi asta pentru că noi, când eram mai „mititei”, primeam toată strada în casă să vadă un meci la un televizor ca o mobilă, care avea două ecrane, unul din geam vopsit. Noi am ascultat muzică şi la difuzor dar şi plăci la pick-up. Noi dădeam 28 de lei pe un LP de muzică românească şi 42 de lei pe unul cu puţinele formaţii pop englezeşti, acestea din urmă scoase de bulgari, polonezi, chiar şi sovietici.
Tango cu vanilie
Noi nu ne uitam la desenele animate de la italieni şi ne era ciudă că nu aveam subtitrare ca să înţelegem de ce naiba s-a certat Mila cu Shiro, şi asta pentru că nu-i aveam decât pe Bălănel şi Miaunel, ori pe Mihaela, care ne obliga să ne culcăm înainte de muzica aia infernală a Telejurnalului.
Noi v-am adus prin lupta noastră cu cei care erau părinţii sistemului comunist reclamele de pe posturile străine şi care ne înnebuneau. Noi abia aşteptam să vină şi la noi îngheţata Magnum, sau puştile alea de apă absolut extraterestre. Noi, între timp, ne consolam cu Tango cu vanilie şi ciocolată şi clasicele bidoane umplute cu apă de la robinet, care, turnate în cap, ne provocau pneumonii. Şi uite un motiv bun să nu mergem la şcoală.
Hore şi cool şi e-uri
Noi v-am adus acasă în România să ascultaţi şi Metallica, şi Ace of Base, şi DJ Bobo, şi Michael Jackson, şi Backstreet Boys, şi Take That, când încă nu auzisem de manele, singurele melodii de joc fiind horele la chefuri, la care nimeni nu ştia paşii, dar toţi dansam. Dar, spre deosebire de copiii din ziua de azi, am auzit atât de Abba, cât şi de Queen, Sex Pistols, Nina Hagen, Sweet, cât şi de noile nume gen 50 Cent şi Britney Spears. Voi credeţi că „muzica a început cu Backstreet Boys, care nici nu mai sunt cool acum, oricum!”
Noi am citit Arici Pogonici, Cutezătorii, Licurici, Pif şi Hercule (care aveau cadou nişte jucării bestiale) şi am băut Suc, Quick şi sucuri de la tec-urile lui Tăbăcaru, fără să ne fie teamă că au prea multe e-uri, iar la şcoală beam toată clasa dintr-o sticlă de suc, fără teama de viruşi. Noi eram cei care cumpăram cu doi lei revista lui Barbu şi Vadim („Săptămâna”), doar pentru că avea un top de muzică străină.
Ceaiuri, chindii şi paranghelii
Noi am înjurat arbitrul care ne-a furat la meciul cu Danemarca, şi poate că tot noi i-am trimis 10000 de mailuri de „dulce”.
Noi nu ne dădeam bipuri, ne fluieram ca să ieşim afară. Noi nu aveam dolby surround şi tăceam toţi ca să auzim acţiunea filmului de pe casetele traduse prost de Irina Nistor. Noi nu aveam Nintendo sau Playstation, ci jocuri tetris şi jocuri de televizor, de care ne plictiseam la o lună după ce le cumpăram şi le uitam pe dulap, pline de praf.
Noi abia aşteptam la chefuri cărora le mai spuneam şi ceaiuri sau chindii sau paranghelii ca să jucăm Fantanita sau Flori, fete sau băieţi, sau Sticla, sau Adevăr, sau Provocare, sau orice ne dădea un pretext să pupăm! Pe gură! Uneori chiar cu limba, ca în filme, pe care erau oricum tăiate aceste scene.
Prezervative umplute cu apă
Noi… şi iarăşi noi. Noi suntem cei care încă au mai „cerut (sau li s-a cerut) prietenia”. Şi noi suntem cei care mergeam la părinţii fetei în costum şi cravată, ca să o putem invita oficial la bal, discotecă sau film. Noi suntem cei care încă roşeau la cuvântul „SEX”, şi ne uitam pe gaura cheii când diriginta, în clasa a cincea, făcea primele lecţii despre menstruaţie şi noi ne închipuiam că este o boală. Noi suntem cei care dădeam cu banul care să intre în farmacie să cumpere prezervative, pe care apoi să le umplem cu apă şi le aruncam, de la etaj, în cap, trecătorilor. Noi suntem cei care aveau caiete de amintiri şi noi suntem cei care am completat mii de oracole, sperând că iubitul sau iubita va citi acolo unde scrie „De cine îţi place?”, că ne place de el/ea.
Nimicuri de top
Noi suntem cei care colecţionam şerveţele, cutii de chibrituri, capace de bere, cartuşe goale de ţigări de la shop aruncate la gunoaie. Noi suntem cei cărora ne tremurau picioarele când plăteam în valută doi dolari pentru a intra prima dată într-o discotecă pe valută la mare. Noi suntem cei care vindeam la bişniţă cafea Vienner, în loc de nechezol, blue-jeans Brooklin, în loc de pantaloni comunişti, şi Rexona contra săpunul Cheia sau Margareta. Noi ne bucuram de sprayul Bob, dar şi de Printil şi Miraj, sau Mărgăritar… şi ştiam să apreciem fiecare nimic cu care ne compuneam o lume paralelă.
„Adidaşi” şi „adidaşi”
Noi suntem cei care la ora 22ºº eram daţi afară din restaurante, pentru că se închideau, şi puneau scaunele pe mese.
Noi trebuia să stingem televizoarele, pentru că se termina emisiunea şi trebuia să te culci, deoarece ei ne stingeau lumina în case sau pe străzi.
Noi suntem cei care aveam dreptul la 20-30 litri de benzină pe lună de fiecare cartelă, ca să putem să ne bucurăm de maşinile alea proaste şi incomode. Noi stăteam două ore la coadă la sifoane şi alte două ca să cumpărăm două kile de carne de porc şi doi pui sau faimoasele tacâmuri şi „adidaşi”. Noi cumpăram pe cartelă şi pâine şi lapte şi ulei şi zahăr. Noi suntem cei care desenam cu vopsea pe cârpa bascheţilor chinezeşti trei dungi, ca să ne dăm mari că erau Adidas…
Cei care încă mai sunt în viaţă
Este uimitor că încă mai suntem în viaţă, pentru că noi am mers cu bicicleta fără cască, genunchiere şi cotiere şi nu am avut scaune speciale în maşini. Noi nu am aruncat la gunoi bomboanele care ne cădeau din greşeală pe jos, sau felia de pâine neagră şi margarina cu marmeladă. Noi nu am avut pastile cu capac special, ca să nu fie desfăcut de copii. Noi nu ne-am spălat pe mâini după ce ne-am jucat cu toţi câinii şi toate pisicile din cartier. Noi nu am băut doar apă îmbuteliată. Noi ne-am tăvălit şi bălăcit prin toate bălţile şi nu am ţinut cont de câte lipide şi glucide mâncam.
Cel ce ne-a distrus tinereţea
Noi am fost acolo când s-a tras la Revoluţie sau când Iliescu şi Roman au trimis minerii şi imeghebiştii să ne rupă picioarele pentru că aveam părul lung, blugi, barbă sau eram „golani”. Noi am fost apoi cei ciomăgiţi de cele şapte mineriade ale lui Cozma. Noi am fost cei care am sperat că vom alunga comunismul, că îl vom aduce pe Ion Raţiu prim-ministru şi pe Regele Mihai pe tron, dar de câte ori mergeam mai convinşi la urne, tot Iliescu ieşea mai abitir, distrugându-ne ce mai rămăsese din tinereţea noastră. Noi am fost martorii a trei schimbări de bancnote şi monede, noi am râs la bancuri cu Bulă. Noi am fost primii care au auzit-o pe Andreea Esca. Noi suntem cei care mai ţinem minte emisiunea „Feriţi-vă de măgăruş” şi idioţenia aceea a lui Petre Magdin – pseudo rock.
Căpşunar sau corupător
Şi noi am fost cei care l-am suportat pe Marian Nistor şi ,,Savoy”-ul său. Noi l-am înghiţit pe Eusebiu Ştefănescu când spunea, an de an, poezii în care îl omagia, pe 26 ianuarie, de ziua lui, pe Ceauşescu. Noi suntem primii care, sătui de acea populaţie care nu ne mai suporta, ne-am luat lumea în cap şi am preferat să fim căpşunari decât corupţi sau corupători. Să ne minţim că suntem bine şi să trimitem banii în ţară. Noi suntem cei care, când venim în vizită în România, le arătăm tuturor poze pe care le-am făcut cu maşinile altora sau cu casele şi piscinele celor la care mergem să facem curat.
Noi, cei care nu vom mai fi
Noi suntem cei care acum suntem obosiţi, poate bătrâni pentru mulţi dintre voi, dar care ne-am sacrificat totul ca măcar voi să fiţi cât de cât bine şi să aveţi o ţară şi nu un teritoriu, să fiţi un popor şi nu o populaţie.
Noi suntem o generaţie de învingători, de visători, de first-timers… dar şi de învinşi de către un sistem care ne-a dat termen de 20 de ani ca să ne transformăm din nişte „stupid people”, aşa cum prevestea Brucan… Au trecut cei 20 ani şi nouă tot nu ne vine a crede că avea dreptate.
Noi suntem tot ceea ce am vrut şi putut şi poate în curând nu vom mai fi…
Noi.
(Alexandru Petrescu)
