L-am luat aiurea, de la autoservire,
l-am agățat din mers și l-am trântit în căruț, peste mâncare,
fără mari iluzii, că nu mai speram să am un rododendron.
Doi, anteriori, s-au uscat și n-am reușit să înțeleg de ce.
( ce tâmpit se numește minunăția asta de plantă, mă simt ca la școală, când mă chinuiam să învăț numele elementelor chimice din tabelul lui Mendeleev și mai apoi cum se combina între ele ca să rezulte substanțe cu nume ciudat)
De fapt, nu înțeleg de ce toată lumea ii spune rododendron când mai poartă și-un alt nume, unul mișto,
azalee.
Asta mă duce cu gândul la nopți de vară de departe, cu vânt călduț și miresme necunoscute și, undeva, pe fundal, valuri.
“Asta nu o să vi se usuce”, mi-a zis casierița, căreia, evident, i-am explicat ce am pățit cu ceilalți rododendroni, am privit-o cu neîncredere, dar ea a continuat:
o să vedeți, o facă flori mari, roz.
Bate câmpii, mi-am zis, ca să mă încurajeze.
Vreo două-trei săptămâni am pândit floarea si i-am controlat zilnic frunzele, la un moment dat păreau că se usucă deși planta avea tot ce scria pe net că-i trebuie,
pe urmă a rămas așa, incertă si aproape că mă resemnasem.
Până alaltăieri.
E frig și tot plouă, iar eu tot ies in vârful picioarelor (goale) pe terasă și mă uit aproape cu teamă la azaleea care a explodat ciclam
și mă tot gândesc că
uneori,
e nevoie doar de câteva vorbe bune ca niște mici minuni să se întâmple.
Text/Foto Oana Costea
