O poveste despre ziaristul Moni Tescut.
„Scurtă poveste.
Pentru că este noaptea pantofilor, bocancilor, cizmelor, sosonilor puși, cu speranța sau fără, lângă ușa, așteptându-l pe Moș Nicoae. Indiferent de vârstă.
Am cunoscut acum vreo trei luni un confrate, ziarist vechi, undeva spre 70 de ani, într-o bodegă de pe strada Icoanei, aproape de Școala Centrală și Inspectoratul Școlar București. Moni Tescut îl cheama.
A fost ziarist la Agerpres. Un om sărac, bolnav. Vine și bea acolo doar câte un pahar de apă, doar că să stea printre oameni. Obișnuiții locului. Are părul mare, alb, zici că-I Einstein. E vioi în gândire și în grai. Știe multe, a citit mult și are amintiri din presă cât pentru cinci cărți. Cred. E sărac. Are un palton ponosit, cu umerii inalbiti de mătreață și de firele albe de par. Un costum bej ponosit și murdar. Are doar un ciorap, pe piciorul drept. Și o pereche, singură, de pantofi sparți, prin care apa ploii curge în voie, și, în curând și zăpadă topită sub pașii săi obosiți..
Am strâns lucruri, haine și încălțăminte. Blugi, cămăși, tricouri, pulovere, pantofi și cizme, ciorapi groși, fulare și fesuri pe care nu le mai port. Un sac întreg. Am vrut să i le aduc, dar am vrut să știu, înainte, că le acceptă. Unul din obișnuiții locului i-a spus despre ce vroiam să fac. Mi-a transmis răspunsul. ,,Nu am nevoie!,,
Am înțeles, într-un fel. Dar mă doare sufletul că a refuzat! Îmi este confrate. Coleg de breaslă și vreau să îl ajut”.
Sper să mai fie în viață.
Text și foto Cristian Botez
