Tocmai îmi savuram o splendidă mahmureală, pe la prânz, când m-am trezit cu un telefon de la ea: „Ești treaz? Hai că urc la tine”.
Mai întâi mi-a căzut capul din pat și abia apoi m-am prelins spre ușă, ca o anelidă.
Intră, val-vârtej, și mă ia repede: „Auzi, io plec în State pomâine, că am treabă în New York și Atlanta. Tu ai pașaport valabil și viză de America? Că vreau să stăm trei-patru zile zile în Las Vegas. Și-așa îți fuți banii la BlackJack pe aici… Plătesc io tot, numa’ hai cu mine”.
Mă uit amorf la gagică și zic că pas am, da’ viza-i moartă de ani buni, de când mă întorsesem din New Orleans. „Nu-i bai. Dacă ai mai avut ți-o dau americanii în pașopt de ore!”.
Până să mă amorsez cu cafeaua „de după” deja îmi completase niște formulare online și mă trimite la bancă să plătesc o sută de cocari pe care îi scosese din poșetă. Taxa de viză. În două ore, mă și programasem la ambasadă, a doua zi, după un mini-interviu telefonic. După încă o zi, mi-am luat actele și în alte două mă dădeam jos din avion pe McCarran, în Las Vegas. Alone, cu doar 65 de dolari în buzunar, din care doar cinșpe erau ai mei. Bine…, mai aveam și fo câțiva lei. Ea a venit câteva ore mai târziu. Aveam deja cam 800 de dolari pe plus.
Mai departe… What happened in Vegas, stays in Vegas. 🙂 For a while…
(Mihnea Petru Pârvu)
