Când vine vorba despre Franța, există o vulgată a românului educat, care-și amintește câteva adevăruri istorice: el știe, de pildă, că liberalizarea regimului feudal din Țările Române s-a făcut sub influența Revoluției burgheze de la 1848, pe baricade pariziene. Nu uită că literatura noastră modernă a fost mereu influențată de cea franceză și că elitele sociale din Principate (ulterior unite, sub impulsul împăratului Napoleon al III-lea) erau francofone, cu tot cu versiunile lor adeseori comice, satirizate de V. Alecsandri. Culmea acestei simbioze culturale și chiar politico-militare a fost desigur atinsă în drama colectivă a Primului Război Mondial, când misiunea condusă de generalul Berthelot s-a dovedit decisivă în formarea României Mari. Același român bine educat evocă mental Bucureștiul interbelic, cu librării franțuzești pe Calea Victoriei și cu jumătate din protipendada națională prinsă într-o intensă navetă București-Paris. Când Franța a fost invadată de naziști, românii au simțit evenimentul ca pe o catastrofă. Nu aveau să fie ei înșiși scutiți de mutilare teritorială și ocupație militară, de data asta sovietică, dar chiar și în deceniile comuniste legăturile apropiate dintre cele două națiuni de cultură și limbă romanică au continuat, în pofida Cortinei de Fier: în vara lui 1968, generalul De Gaulle se afla la București, unde lua act de revoltele studențești din Paris, care l-au obligat să-și scurteze vizita oficială. De Gaulle, care avea să piardă puterea, fusese un naționalist, promotor al „excepției franceze” (de unde și ambiția sa de a-și echipa țara cu energie nucleară și chiar cu o forță de lovire atomică). El retrăsese Franța din comandamentul NATO și căuta deschideri spre Estul comunist. În România, această politică a generat Uzinele Dacia (și, poate, transferul de tehnologie canadiană la reactoarele de la Cernavodă). Și povestea a continuat, după căderea comunismului, când Franța a fost cea mai entuziastă promotoare a „primei revoluții televizate” și prima țară occidentală care a contribuit la refacerea României, prin ajutoare umanitare, burse academice și multe investiții menite să ne modernizeze economia. Dintr-un rezumat al cronicii bilaterale nu poate lipsi contribuția românească la dezvoltarea și strălucirea culturii franceze. Numeroase personalități născute la noi s-au desăvârșit la Paris, unde au ales să trăiască fie voit, fie împinse spre exil: sunt prea multe pentru a fi pomenite aici!
Oricum, engleza globală a înlocuit, treptat, influența culturală predominant franceză din România „tradițională”. Și totuși, memoria, prezența activă a marilor companii franceze (în energie, bănci, marea distribuție, viticultură, turism sau industria auto), precum și hărnicia profesorilor de franceză, dublată de fidelitatea francofilă a unei bune părți din elita intelectual-academică, au ținut mereu ridicat steagul fraternității. Recent, când s-a produs incendiul de la Catedrala Notre-Dame, rețelele sociale românești au măsurat pe viu o intensă emoție solidară. Simțeam că emblematica biserică gotică e și a românilor… Tocmai aici apare, însă, o anumită fisură: românii cultivați au frecventat atât Franța revoluționară (de la iluminiști până la Sartre), cât și pe cea reacționară (de la Joseph de Maistre la Paul Morand). Generația mea, intoxicată de marxism și dezgustată de dictatură, a privilegiat Vechiul Regim, cu zecile sale de monarhi formidabili, cu abațiile romanice din Normandia sau Burgundia și cu geniile sale, fie că-i citeam pe Pascal sau Bossuet, continuați în era napoleoniană de Tocqueville și atâția alți gânditori de seamă. Iubeam Franța, „fiica mai mare a Bisericii”. Ne imaginam disputele scolastice din vechea Sorbonă, în inima Cartierului Latin. De aceea, ne simțim oarecum înstrăinați de Franța socialistă, atee sau agnostică, chit că ea a investit și în această a doua sa față o groază de ingeniozitate intelectuală, acribie și ironie sarcastică. Dar cine, în afara lui Dumnezeu, cunoaște sufletul și drumul popoarelor? Cred că Franța are energia de a se înnoi prin depășirea clivajului revoluționar și recuperarea identității sale creștine, cu decență și fără politizări anacronice. Sper aceasta și din perspectiva proiectului european, pe care Robert Schuman și colegii săi creștin-democrați, din Germania și Italia, l-au gândit ca organizație pacifistă, inspirată de valorile Evangheliei. Franța rămâne unul dintre pilonii acestei aventuri colective, de care atârnă viitorul celor cinci sute de milioane de cetățeni europeni!
Deocamdată, suntem încă în Sezonul franco-român, care a inclus (pe rând, în cele două țări) un vast program de evenimente culturale. Avem în acest exemplu doar un capitol din complexul Parteneriat Strategic bilateral, la care am trudit și eu, pe când eram ambasadorul României la Paris. Tot atunci l-am primit cu bucurie pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, care a conferit cu președintele Conferinței episcopale „galicane”, Cardinalul André Vingt-Trois. Cu atâtea frumoase amintiri, suntem bine plasați pentru a proclama, împreună, urarea cea mai firească la mijlocul lunii iulie: Vive la France!
(Teodor Baconschi)
(ziarullumina.ro)
