close
PromovateRepere

PETRE ŢUŢEA după întâlnirea cu BRÂNCUŞI: „Este neliniştit de realul intangibil, ca orice mare artist care nu poate fi mulţumit de jocul ipotezelor”

bucurestiivechisinoi.ro

Mă servesc de amintire, de această formă afectivă a memoriei – cum a definit-o Kierkegaard, după cît mi-amintesc – cu toate imperfecţiunile ei. De altfel, istoria, memoriile şi jurnalele, aceste alcătuiri din fapte şi reflecţii, nu sînt mai aproape de adevăr. Chiar ideea platonică, considerată ca arhetip, dacă nu este revelată, ci numai închipuită, este o plăsmuire mitică mai aproape de adevăr.

Într-o zi, înaintea ultimului război, căutam, cu prietenul meu Haig Acterian, un tip de om pe care să clădim poziţia noastră în frămîntarea vremii. Căutam o certitudine spirituală. Am examinat toate tipurile, de la omul religios la omul tehnic şi n-am putut citi în om decît preaomenescul – folosind un termen al lui Nietzsche – în care omenescul, neomenescul şi supraomenescul se amestecau haotic. Am renunţat la căutarea certitudinii în om. Eram stăpîniţi de ideea ordinii şi de neliniştile devenirii.

Căutam un artist, pentru a constata care sînt limitele artei

Aşa am ajuns la termenii gnoseologici: Divinitatea, omul, lumea, adevărul eroarea, frumosul, urîtul, sacrul, satanicul, absurdul şi sensul şi la oglindirea lor în artă, unde purul inspirat se împleteşte cu forma şi sensul, căutate în om şi-n natură, sau în om, ca-n expresionism. Aşadar, căutam un artist, pentru a constata care sînt limitele artei, în cunoaşterea vieţii şi lumii şi dacă limbajul artistic, alcătuit din imagini şi semne, este mai aproape de adevăr decît limbajul ştiinţei, alcătuit din semne neevocatoare. În treacăt fie zis, imaginea şi semnul alunecă, în artist şi-n omul de ştiinţă, peste obiect, artistul autonom nedepăşind frumosul închipuit, iar omul de ştiinţă autonom nedepăşind semnul util.

Atunci, Haig mi-a spus că Brâncuşi se află în Bucureşti şi locuieşte la hotel „Bulevard”. Haig mi-a propus să mergem la Brâncuşi „ca să constatăm cum se oglindesc în spiritul lui viaţa şi lumea”. Apoi a adăugat: „desigur, trebuie să ţinem seama că nu ne întîlnim cu un teolog, cu un filozof, sau cu un savant, ci cu un mare artist”. „Să mergem”, i-am răspuns, „fiindcă sînt curios să aflu conţinutul acestor termeni: vocaţie, inspiraţie, sens, căutare, expresie, imagine şi simbol. După cîte ştiu, Brâncuşi nu este un intuitiv, fiindcă tăcerea şi infinitul, chiar prin coborîrea lor în cuvînt sau materie, în sfera mijloacelor omului mărginit la jocul dintre imagine şi simbol, nu-şi pierd caracterul lor inefabil. Apoi, omul rămas aici, căutător de forme şi sensuri, se poate situa arbitrar dincolo de bine şi de rău, ca Nietzsche. Perspectivism estetic (Charles Andler)”. ”Un lucru este cert”, a spus Haig, „Brâncuşi este un artist adevărat, în stilul căruia se oglindeşte sufletul neamului său”.
„Vom afla”, am spus eu, „dacă arta este mimesis, plăsmuire autonomă, sau manifestare a inspiraţiei. Omul, această creatură, este un dat primordial, care se desfăşoară în timp şi-n spaţiu, în etape, ca un damnat, sau el stă sub semnul înnoirii, adică viaţa lui este constantă, sau pernanent neliniştită de cum ar trebui să fie. Cu alte cuvinte: totul se află în el din primordii – fixism, sau evoluţie ca desfăşurare dintr-un început – , sau evoluţia este creatoare (Bergson)? Prin viaţă, aşa cum trebuie să fie, omul se mişcă în lumea valorilor, cum au fost definite aceste poziţii comportamentale ale omului, determinate, sau presupus autonome”, am încheiat eu.

 

Două perspective ale sculpturii „Socrate” de Constantin Brâncuşi

 

BRÂNCUŞI: „Poate cineva să doarmă în cameră cu o statuie?”

Haig, acest eminent regizor, mi-a spus: „Vom merge la Brâncuşi, fiindcă artiştii se mişcă liberi între cer şi pămînt, neconstrînşi de limbajul ştiinţific sau comun”. Eu am adăugat: „În poziţia inactuală a artiştilor adevăraţi se pot întîlni: concretul, scopul, idealul, tristeţea, bucuria, paradoxul, rătăcirea, absurdul, abisul, speranţa, disperarea, ordinea, dezordinea, hazardul, trivialul şi purul. Ca să aflăm esenţele acestor stări, trebuie să mergem la artist. In fond, totul se reduce la semn, lucru, autonomie, heteronomie, etic, estetic, figurativ, nefigurativ, sugestie, evocare, inspiraţie şi căutare. Aşa ne putem apropia de conţinutul şi forma operei de artă”.

 

Haig a aranjat întîlnirea. Cînd am ajuns la Brâncuşi, seara, ne-a primit cu întrebarea: „De ce-aţi venit la mine?”

I-am răspuns eu: „Cînd vă aflaţi dumneavoastră în Bucureşti, numai două primiri sînt deosebite: la Palat şi la dumneavoastră. Şi-apoi, noi dorim să aflăm de la un mare artist dacă arta trebuie să aibă mesaj şi dacă mesajul ei este mai aproape de adevăr decît comunicările ştiinţei”.

„Luaţi loc”, ne-a poftit Brâncuşi.

Prima mea întrebare a fost: „Cum suportaţi captivitatea naturii ?”

Brâncuşi: „Nu mă simt captiv. De altfel, simt în mine o forţă care îmi aparţine. Eu admir alcătuirea pietrei şi lemnului, pe care omul le desfigurează. Te-ai uitat vreodată cum sînt alcătuite aceste lucruri?”

Eu: „În liceu, am văzut la microscop o lamă cu un preparat vegetal. Am privit-o cu indiferenţă”. Apoi, am făcut o uşoară ironie: „Eu pot fi satisfăcut că, nefiind artist, nu mi-am permis niciodată să desfigurez piatra şi lemnul „.

Brâncuşi s-a uitat curios la mine. Am citit în chipul lui expresia limitelor artei faţă de obiectele contemplate. Apoi i-am vorbit despre artistul captiv al ochiului şi despre artistul inspirat. Haig a ţinut să adauge că eu situez inspiraţia deasupra iniţierii, în aceasta din urmă fiind mult meşteşug.

Eu: „Neinspiratul se îneacă în semne şi materie”. Brâncuşi: „Este foarte adevărat. Poate cineva să doarmă în cameră cu o statuie?”. Am răspuns: „Şi eu încerc, spiritual, să mă mişc între lumea vizibilă şi cea invizibilă, dar neartistic”.

Arătînd spre mine, Brâncuşi l-a întrebat pe Haig: „Cu ce se ocupă?”

Haig: „Este un spirit care urmăreşte înlăturarea erorilor mintale şi greşelilor morale, ale sale şi ale altora”.

Brâncuşi către mine: „Şi ai reuşit ?”

„Nu. Fiindcă omul singur nu ajunge la adevăr, mişcîndu-se între rătăcire şi nimereală. De aceea, Socrate a vrut să caute un zeu, în dialogul Carmide, pentru a afla ce este înţelepciunea. Haig şi cu mine dorim să discutăm cu dumneavoastră arta hieratică şi arta voluptăţii”.

Brâncuşi: „Vă ascult”.

BRÂNCUŞI: „Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi cînd am constatat că n-o pot afla, m-am oprit, parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mîini”

A început Haig, afirmînd că omul artist se mişcă liber între cer şi pămînt. Am continuat eu:

„Artistul poate exprima voluptatea, fiind captivul clipelor, iar cel care practică arta hieratică este stăpînit de pasiunea purului şi vrea să înlăture greşelile morale, să producă în contemplator şi-n consumatorul de artă katharsisul aristotelic, purificarea sufletului şi moravurilor, împletind esteticul cu eticul”. Am mai afirmat că ştiinţa poate fi utilă, dar indiferentă moral. În ştiinţă se caută înlăturarea erorilor şi descoperirea mijloacelor utile, în lupta de conservare şi adaptare omul căutînd, prin cunoaştere, să se stăpînească şi să stăpînească natura. Apoi l-am întrebat pe Brâncuşi: „Cum puteţi evita, în geometrismul simplificator al dumneavoastră, decorativul?”

Brâncuşi: „Opera singură exprimă răspunsul. Adică, dacă spune sau nu spune ceva”. Eu am citat o definiţie a artei, aparţinînd lui Charles Maurras: „Arta este jocul aparenţelor”. „Numai atît?!”, a zis Brâncuşi.

Eu: „Nu, nu numai atît. Artistul se mişcă la confiniul dintre vizibil şi invizibil, Oricîtă putere spirituală ar avea artistul, el nu poate realiza o artă pură. Arta nefigurativă sugerează, cea figurativă evocă. În ceea ce priveşte rostul acestor două stiluri, cred că decide mesajul. Să ne gîndim la strălucitul Giotto. În arta sa se împletesc: sugestia, evocarea şi pasiunea adevărului. Dar, petrecîndu-se aici, Giotto exprimă un joc în care dincolo este oglindit aici, ca ideea platonică, meşteşugul şi mijloacele pămînteşti menţinîndu-l în calea spre perfecţiune. Arta lui Giotto ne sugerează că pămîntul este sediul trecător al omului, iar mijloacele oferite de natură servesc aspiraţia, care le depăşeşte, deşi nu poate fi atinsă. Orice mare artist este neliniştit fiindcă rămîne debitor idealului său”.

Apoi Haig a formulat scopul principal al vizitei noastre. Fiindcă noi veniserăm la Brâncuşi să obţinem răspuns la o singură întrebare semnificativă şi anume: care a fost ideea care a prezidat la înfăptuirea operei „Pasărea măiastră”. Cînd l-am întrebat, a răspuns: „Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi cînd am constatat că n-o pot afla, m-am oprit, parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mîini”.

Vizita a luat sfîrşit. I-am mulţumit lui Brâncuşi pentru ospitalitate şi pentru conversaţie şi am plecat. Pe drum i-am spus lui Haig:

„Mă gîndesc la arta combinatorie a lui Leibniz întemeiată pe trei termeni: infinitul, continuul şi limita, cum s-a spus. Răspunsul lui Brâncuşi, gnoseologic şi moral, exprimă limitele artei, un artist, chiar excepţional, neputînd depăşi mărginirea impusă de condiţiile lumii de aici. Brâncuşi este neliniştit de realul intangibil, ca orice mare artist care nu poate fi mulţumit de jocul ipotezelor”.

(text publicat în almanahul Viaţa Românească, 1985, sub pseudonimul Petre Boteanu)

Sursă: Filozofia Nuanţelor

(bucurestiivechisinoi.ro)

Leave a Response

Politică comentarii: Site-ul acesta a fost creat pentru a susține și a încuraja dezbaterea și schimbul de opinii și argumente. Încurajăm și apreciem opinii contrare celor exprimate în articolele publicate pe acest site, însă atâta timp cât afirmațiile se fac pe un ton respectuos, mai ales când sunt adresate autorului sau unui alt comentator.