Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XII)
(urmare din ediția 19 aprilie 2020)
”Chiar după prima injecție, am făcut o reacție puternică, temperatură mare și o tumefiere rapidă a sânilor. Imediat după aceea, am fost scutită de neplăcerile lunare, dar niciodată nu am putut să-mi îndeplinesc menirea femeii pe pământ, aceea de a da naștere unor copii”
Când am hotărât să culegem mărturiile etnicilor germani din Prahova deportați la muncă silnică în fosta Uniune Sovietică, știam că tabloul pe care vom încerca să-l creionăm va fi fatal incomplet, întrucât unii dintre puținii supraviețuitori de atunci nu doreau să-și mai reamintească biografiile lor ”sovietice”. Toți erau trecuți binișor de 80 de ani și acuzau severe probleme de sănătate, cei mai mulți suportând serii de intervenții chirurgicale. Recordul (nedorit) îl deținea ex-deportata Dumitriu Maria-Meta (”Mitzi”), născută Wolf, cu 15 intervenții (nu le luăm aici în calcul pe cele cu risc scăzut), majoritatea datorate fenomenului pe care îl vom numi ”efectul Donbas”.
Din păcate, sunt mărturii de care mulți dintre concetățenii lor nu vor să știe.
Mirarea Dorei 
Biografia Dorei Dumitru, născută Kenzel, cuprinde ”mai multe aspecte dureroase”, afirmă amintita ”Mitzi”. Toate colegele ei supraviețuitoare, unele lăsându-se cu greu convinse să mărturisească, altele refuzând de-a dreptul, ne-au adresat îndemnul să le exceptăm și să mergem la ”Dora”.
Prietenele știu ce știu. Donbas n-a fost singurul episod cumplit din viața Dorei. ”În anul 1959, am fost arestată de către Securitate, judecată și condamnată la 9 (nouă) ani de muncă silnică și 5 (cinci) ani interdicție civică pentru tentativa de trecere frauduloasă a graniței și crimă de uneltire împotriva ordinei socialiste”. Mirarea Dorei a fost imensă. Nu-și amintea să se fi îndepărtat prea mult de casă și nici să se fi apropiat de vreo graniță. Cât despre ”uneltirea împotriva ordinei socialiste”, la proces, procurorul a afirmat că acuzata, ”fiind de origine germană, nu poate nutri decât sentimente ostile față de regim”. În anul 1962, s-a revizuit procesul și i s-a redus condamnarea la trei ani. Ar merita să fie tratată pe larg această speță, care include unele aspecte hazlii, dezvăluind numeroase ”variante” ale prostiei omenești.
Dora Dumitru a acceptat să vorbească despre trecutul pe care se străduiește să-l uite, deși se îndoiește că povestea ei ar putea trezi interesul cititorilor. Sunt mărturii printre șuvoaie de lacrimi care nu seacă niciodată. Dora Dumitru l-a avut mereu alături pe soțul său, care a luptat din răsputeri să-i alunge tristețea celor trăite odinioară și a îndemnat-o să scrie pentru ”a-și elibera sufletul”, convins că ”trecutul poate fi învins”.
Condamnată la sterilitate
Suferințele Dorei Dumitru, născută Kenzel, au început după 23 august 1944. Femeia avea să trecă prin calvarul lagărelor sovietice, unde a fost supusă unor cumplite cazne. ”Am trecut prin multe. Lupta permanentă cu foamea, cu frigul, cu lipsa elementară de igienă, cu ploșnițele, cu păduchii din lagăr”. Dar peste cazne a trecut cum a trecut, ”pentru că voința omului este de neînfrânt”. A fost totuși ”ceva” peste care nicio femeie nu poate să treacă. ”Dar cel mai greu de suportat a fost un fapt peste care nu voi putea să trec niciodată. Fiind acolo, în lagăr, atât fete, cât și băieți, se legau uneori prietenii, unele destul de serioase. Pentru a evita eventualele sarcini, fetelor li se administrau injecții foarte dureroase, în sân. Chiar după prima injecție, am avut o reacție puternică, temperatură mare și o tumefiere rapidă a sânilor. Imediat după aceea am fost scutită de neplăcerile lunare, dar niciodată nu am mai putut să-mi îndeplinesc menirea femeii pe pământ, aceea de a da naștere unor copii”.
Copilăria Dorei
Dora s-a născut la Sibiu, într-o familie onestă, cunoscută și respectată. ”Părinții, bunicii și străbunicii mei s-au născut de asemenea pe acest pământ, și prin urmare, suntem de drept cetățeni români”. Tata, Francisc, avea un restaurant cu grădină de vară, care se numea Restaurantul ”Teatrului”, pentru că era situat vizavi de de teatrul orașului, unde aveam și locuința. Mama, Amalia, era casnică.
A urmat școala în limba germană din localitate. După terminarea învățământului gimnazial, s-a înscris la o școală particulară de economie din Brașov, cu o durată de trei ani. Între timp, tatăl vânduse afacerea din Sibiu și a plecat la Bușteni unde aveau rude, pentru a prelua de la o cunoștință de-a sa, care dorea să plece din Bușteni, un restaurant aflat în incinta Fabricii de Hârtie. ”Tata a găsit că este oportun să preia el afacerea, astfel că, din 1935, toată familia s-a mutat la Bușteni, Am urmat și liceul, dar după 1956, la șase ani după întoarcerea din URSS”. Astfel își începe Dora Dumitru succinta ei autobiografie.
Dora a avut o copilărie liniștită, la adăpost de grijile materiale. De cele mai multe ori se juca în parcul de lângă teatru. Jocurile preferate erau ”de-a v-ați ascunselea”, ”leapșa”, alergatul, ”ca orice copil sănătos și normal”. Verile și le petrecea la Cincu, lângă Făgăraș, unde locuiau bunicii dinspre partea mamei Dorei.
”Aptă” pentru deportare
Un singur eveniment i-a tulburat bucuria copilăriei. La vârsta de nouă ani, a avut o criză de apendicită cu peritonită, care a necesitat două operații. ”Pe atunci nu existau antibiotice. Am luptat din greu cu boala, iar urmările le resimt și astăzi. Mă mai supără din când în când, dar ce să-i faci?”. Faptul n-avea să o scutească, mai târziu, de calvarul deportării. ”Când ne-au ridicat, n-au ținut seama de starea de sănătate a fiecăruia. Cine rezista, rezista. Din 2000 de persoane care am fost în lagărul de la Donbas, doar vreo 800 au rezistat până la sfârșitul perioadei de deportare. Unii au murit, iar cei mai mulți au fost trimiși mai devreme acasă, întrucât deveniseră inapți pentru muncă. Eu – mulțumesc lui Dumnezeu – am fost foarte rezistentă”, afirmă Dora Dumitru.
Fratele de la Canal
Dora a avut un singur frate, Franz, cu trei ani mai vârstnic decât ea. El nu a fost deportat, fiind combatant în cadrul Armatei române până la sfârșitul războiului, dar a fost trimis la Canal prin 1947, unde a ”prestat” vreun an și jumătate, tot pe motiv că era de origine etnică germană. ”A scăpat ieftin, dar nici nu făcuse nimic pentru a fi pedepsit cu muncă silnică la canal. Când m-am întors eu din URSS, l-am găsit liber”.
Cum să te ferești de anumite modele de gândire
Acest aspect al istoriei etnicilor germani din România este destul de cunoscut opiniei publice din țară și aceasta este conștientă de el. Atât în România, cât și în Germania au fost publicate numeroase amintiri și relatări din anii deportării, însă, aproape în exclusivitate, în limba germană. La Sibiu, este editată o revistă a Forumului Democratic al Germanilor din România (FDGR), în care sunt prezentate aspecte din trecutul și din contemporaneitatea populației de origine germană. Dora Dumitru a trimis texte, fiind în corespondență permanentă cu președintele Forului din Banatul montan, Erwin Josef Țigla. ”Eu intenționez să aștern cele petrecute pe hârtie, în limba română, pentru a le face cunoscute unui cerc mai larg. Retrospectiv, aș avea desigur să deplâng cele întâmplate, însă nu vreau să învinovățesc pe nimeni, vreau doar să atrag atenția asupra unor fapte, pentru a ne feri de modele de gândire care au făcut posibile asemenea nedreptăți, să le evităm în viitor pentru a-i feri pe semenii noștri de asemenea suferințe”, afirmă Dora Dumitru.
(urmarea în ediția din 2 mai 2020)
A consemnat Leonida Corneliu Chifu
