Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XIII)
(urmare din ediția 28 aprilie 2020)
Pentru necesitățile firești, ”aveam o găleată acoperită în beci. Trebuia să o ținem acolo tot timpul, într-un colț, deoarece nu ne puteam permite să ieșim peste zi din ascunzătoare. și nici mătușa nu ne vizita în beci, întrucât exista riscul ca soldații să năvălească taman într-un astfel de moment. O acopeream și o băgam într-un colț. În fiecare seară o scoteam”.
Zvonul
În ianuarie a anului 1945, se zvonea în cercurile etnicilor germani că Guvernul României a trebuit să se supună unui ordin venit de la Moscova ”prin care era obligat să pună la dispoziția URSS-ului muncitori pentru reconstrucție, iar acești muncitori să fie de origine etnică germană”. Cu timpul, zvonurile se întețeau. În baza Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944, încheiată între Puterile Aliate și România, țării noastre i-au fost impuse numeroase condiții. ”Una dintre acestea a fost, pot spune, cea mai inumană prin modul în care a fost concepută și aplicată de către administrația sovietică în România. Ea a constat în deportarea cetățenilor români de origine etnică germană în URSS pentru lucrări de reconstrucție”. Etnicii știau că ordinul venise direct de la Stalin. Ei au tot sperat că va interveni Regina Maria, dar nu era nimic de făcut. Era război, iar Aliații – ”de voie, de nevoie” – au făcut această concesie URSS. ”Stalin, nemilos cum îl știm, dorea să se răzbune pe germani. Și s-a răzbunat pe etnicii germani care n-avuseseră niciun rol și, desigur, nicio vină în declanșarea războiului, doar de origine germană să fie”.
Perspective sumbre
La acea dată, Dora avea 20 de ani. ”Mă aflam la începutul vieții, iar perspectivele deveniseră de-acum sumbre”. Pentru a evita o eventuală deportare – care devenise o certitudine – ”părinții mei și cu mine, împreună cu niște veri de-ai mei, am plecat la Ciucu”. Era spre sfârșitul lui 1944. Nu erau singurii care aleseseră calea refugiului. Majoritatea etnicilor germani care lucrau la fabrica de hârtie din Bușteni și-au părăsit locurile de muncă de teama rușilor și au apucat-o care-ncotro. Dar șansele de a se sustrage controlului sovietic erau ca și inexistente. ”Până atunci nu fusesem confruntată cu asperitățile vieții și nici nu realizam încă dimensiunea evenimentelor. Crescută și trăită într-un mediu de liniște și armonie, nu puteam concepe ca deodată ”orânduiala” lucrurilor să fie răsturnată și să fiu expusă necunoscutului.
Primele arestări sau ce căutau rușii
”Într-o dimineață, au năvălit soldații ruși în casă. Auzeam tropotul pașilor și vocile lor. Tare ne era frică, atât pentru bătrâna noastră mătușă, cât și pentru noi, să nu fim descoperiți”. Soldații ruși nu căutau refugiați, ci altceva, indispensabil rușilor. Ce anume nu este greu de bănuit. La începutul lunii ianuarie 1945, au fost efectuate primele arestări. Situația familiei se înrăutățise. Tatăl Dorei abandonase restaurantul din Bușteni, dar, prevăzător, își făcuse anumite rezerve. ”Desigur, cei din familia mea realizau de-acum gravitatea situației și au căutat să mă scutească de acest eveniment tragic”.
Cincu – Agnita și retur
Părinții au hotărât să-și ducă fiica la niște rude. Din Agnita, localitate situată la vreo 20 de kilometri de Cincu. ”Speram cu toții ca acolo, unde nu am fost cunoscută, sau măcar văzută, să nu fiu căutată”. La Agnita, Dora a locuit, vreme de o săptămână, în casa soțului verișoarei sale Sofia. Soțul Sofiei, Helmut, era fiul patronului unei fabrici de încălțăminte din Agnita. Tinerele sale gazde se încadrau, la rândul lor, în dispozițiile ordinului de deportare, fiind expuse riscului arestării. Patronul, care avea și alți fii, a gândit o strategie menită să-i scutească pe ai săi de chinurile deportării și ale muncii de reconstrucție a fostei URSS. Andrei (acesta era numele patronului) considera că familia sa nu era în siguranță în Agnita, fiind foarte cunoscută de către localnici. Prin urmare, într-o noapte, a tras o căruță în fața porții locuinței din Agnita. În următoarele minute, Dora, Sofia și Helmut arau ”îmbarcați” în căruță cu destinația Cincu. ”Vizitiu” era patronul. Pe parcurs, căruța a fost oprită în câteva rânduri de gărzile sătești, care supravegheau liniștea localităților.
Era noapte, era iarnă, era frig
Gărzile sătești fuseseră înființate la comanda rușilor și erau alcătuite din trei-patru inși. ”Exista riscul să fim duși la vreun post și să fim reținuți. Văzând că nu prea sunt șanse de a ajunge nestingheriți acasă, patronul. <<Unchiul>> îi spuneam, ne-a dus la o șură, undeva pe câmp. Apoi, Unchiul a plecat cu căruța în sat, urmând să revină după ce se va fi luminat de ziuă.
Acolo, în șură, au petrecut noaptea. Dora n-a putut să pună geană pe geană. Era noapte, era foarte frig, era o iarnă cumplită. ”Din fericire, aveam destule blănuri la noi, cu care ne înveleam, pentru că, altfel, acolo ne-ar fi fost sfârșitul. Cu gânduri foarte neliniștite, am trecut și peste acea noapte”, își amintește Dora. În zorii zilei, a venit unchiul cu o căruță mare, i-a culcat pe cei trei pe fundul căruței și i-a acoperit cu mult fân. Au reușit să ajungă, într-un târziu, la Cincu, fiind scutiți de neplăcerile controalelor. Ziua te puteai strecura mai ușor. ”Am ajuns aproape asfixiați la casa unei mătuși, în fapt, o verișoară a mamei mele, care locuia singură în casă, fiind văduvă. Mătușa era foarte speriată, întrucât nu știa la ce se poate aștepta”.
Gaura din podea sau viața ca surpriză
Cei trei s-au furișat grăbiți în interiorul casei. Imediat Helmut, împreună cu un vecin care aștepta la fața locului, s-a apucat să ”sape” de zor o gaură în podeaua camerei, în apropierea unui perete, prin care fugarii se puteau strecura în beci. Casa avea doar două camere, bucătărie, o cămară și o pivniță.
Gaura a fost camuflată cu un șifonier. ”Acolo jos, în beci, ne credeam în siguranță. Aici a început o viață plină de surprize”.
Ferestruica spre lume
Legătura cu exteriorul se ținea printr-o ferestruică mică a beciului, care dădea în curte. Prin acea ferestruică, primeam hrană și mai vorbeam cu mătușa peste zi.
Pentru necesitățile firești, ”aveam o găleată acoperită în beci. Trebuia să o ținem acolo tot timpul, într-un colț, deoarece nu ne puteam permite să ieșim peste zi din ascunzătoare. și nici mătușa nu ne vizita în beci, întrucât exista riscul ca soldații să năvălească taman într-un astfel de moment. O acopeream și o băgam într-un colț. În fiecare seară o scoteam”.
Dar Dora avea și motive de bucurie. Singurele bucurii le trăia tot seara, la venirea părinților ei, ”care locuiau la o altă mătușă de-a mea, sora mamei, din Cincu. Atunci ieșeam din ascunzătoare și discutam o oră-două. Însă nici această situație n-a durat mult timp”.
Arheologie rusească
Într-o dimineață, au năvălit în casă patru soldați ruși. Au început să scotocească prin toate ungherele. Din pivniță se auzeau tropotul pașilor și vocile lor. ”Tare ne era frică, atât pentru bătrâna noastră mătuță, cât și pentru noi, să nu fim descoperiți. Era război, iar războiul își are regulile sale. Drepturile omului aveau să vină mai târziu”, reflectează Dora.
Dar nu s-a întâmplat așa, deoarece soldații ruși căutau ceva indispensabil rușilor, marea plagă a spiritului rusesc. Soldații ruși căutau… băutură. N-au găsit băutură. Și să fi fost băutură în casă, bine ascunsă, nu le-ar fi dat mătușa Dorei, întrucât i-ar fi învățat cu nărav, și nimeni dintre cei ai casei n-ar fi vrut să mai aibă vreodată de-a face cu ei. În al doilea rând, dacă s-ar fi îmbătat, nu se știe ce-ar fi făcut. Mătușa le-a oferit o gustare și până la urmă s-au mulțumit cu atât. ”Am răsuflat ușurați când i-am văzut plecând”, respiră Dora ușurată, retrăind momentele de-atunci.
Dora rămâne singură
A doua zi, când se împliniseră patru zile de viață subterană, verișoara și soțul ei au părăsit beciul și au plecat la fabrica lui Andrei, industriașul. Strategia acestuia se dovedise inspirată. Andrei și-a pus mai întâi la adăpost familia de privirile curioșilor, izolând-o undeva, în afara cadrului obișnuit în care își ducea traiul, apoi și-a trecut rudele directe pe o listă a salariaților indispensabili (”specialiști”) pentru bunul mers al fabricii pe care o controla. A reușit să-și păstreze fabrica până în 1948, salvându-și, astfel, urmașii de la deportare. Dora n-a avut această șansă. ”Eram prea tânără și prea nou venită, iar unchiul nu-și putea permite să forțeze prea mult lucrurile”.
Dora a rămas singură în ascunzătoarea pe care nu-și permitea să o părăsească prea des. Veștile pe care le primea nu erau deloc încurajatoare. Tinerii etnici germani erau arestați pe capete în comună. ”După două zile, au venit părinții mei, care mi-au comunicat că verișoara mea cea mare. Văduvă și cu doi copii minori în întreținere, a fost ridicată în locul meu, urmând să fie eliberată numai dacă mă voi prezenta la jandarmerie”.
(urmare în ediția din 8 mai 2020)
A consemnat Leonida Corneliu Chifu
