Etnicii germani – 75 de ani de la deportarea în URSS (XVII)
(urmare din ediția 25 mai 2020)
”Decedații erau depuși într-o căruță, care îi ducea spre cimitir. Slujba religioasă era asigurată de un preot evanghelist dintre etnicii germani deportați. Imediat după înhumare, pământul era abandonat”
”Generoasa” fundație
Au fost repartizate la munca de șantier douăzeci de persoane. Printre ele se aflau și cele două ”delincvente”: Dora și Ida, alese – alături de alți deportați – să sape fundația, care avea o adâncime de zece metri, pe o lungime de 40 de metri și o lățime de 20. A început săpatul. Sovieticii doreau maximă eficiență. ”După ce s-a mai adâncit groapa, am instalat, din doi în doi metri, platforme din lemn, ca niște tărgi, pe care evacuam pământul. Acolo am lucrat o vară întreagă, până la toamnă, când se oprea munca de construcție. A fost perioada care mi s-a părut cea mai grea și istovitoare”.
Duminici agricole
Nu se lucra la normă sau în acord global. ”Cât mai mult”, aceasta era deviza. ”Eram invitate la o întrecere socialistă istovitoare. Uneori se lucra și peste program, mai ales când trebuiau finalizate anumite lucrări”. Nici de duminici libere n-aveau parte deportații. ”În zilele de duminică, eram duse la muncile agricole. Efectuam cam toate muncile. În cele mai dese cazuri, trebuia să curățăm grâul de neghină”. Femeile, obosite deja de muncile din cursul săptămânii, cădeau frânte, zi de zi. Unele cădeau în timpul lucrului, dar se ajutau una pe alta. ”Mai era și soarele de pe câmp, care ne termina de tot, dar nu aveam niciun drept să ne opunem”.
Mulți n-au rezistat. Munca istovitoare și tratamentul suportat în lagăr vor avea consecințe tragice asupra deportaților.
Printre morminte
Ce se întâmpla cu cei decedați? Erau aruncați în gropi comune, erau înmormântați în secret sau erau transportați undeva, nu se știe unde. Dora, care a ajutat la evacuarea unora dintre decedații din baracă, ne asigură că înmormântările nu erau secrete. A și asistat la înmormântări, în special când erau înhumate persoanele mai apropiate. ”Decedații erau depuși într-o căruță, care îi ducea spre cimitir. Slujba religioasă era asigurată de un preot evanghelist dintre etnicii germani deportați. Imediat după înhumare, pământul era abandonat.
”Nimeni nu se mai preocupa de morminte. Bărbații confecționau și cruci de lemn, dar acestea dispăreau repede. Nimeni nu s-a mai dus pe-acolo, doar cu prilejul altor înmormântări, pentru că nu ni se permitea. Am participat la puține înhumări, dar constatam, la fiecare deplasare, dispariția crucilor”, afirmă Dora Dumitru.
Amintiri din subterană
La începutul iernii, odată cu încetarea lucrului pe șantier, Dora și Ida au fost repartizate la muncă într-o mină de cărbuni. Mina, cea mai mare din zonă, se afla la circa doi kilometri de lagăr. Drumul îl parcurgeau sub escortă. Ajunse la mină, erau coborâte cu un lift rudimentar cam o mie de metri, iar de acolo până la locul de muncă aveau de străbătut un alt drum, de aproximativ cinci kilometri, parcurs cam într-o oră și jumătate.
”Lucram în schimburi de câte opt ore. Drumul dus-întors ne mai <<răpea>> cel puțin patru ore. Gangurile pe care trebuia să le străbatem erau foarte joase și numai aplecate înaintam, iar pentru a putea vedea pe unde mergem foloseam o lampă de carbid. Ne trebuia o oră și jumătate pentru a ajunge la locul nostru de muncă”.
În mină se lucra non-stop. ”N-o puteam părăsi înainte de sosirea schimbului”.
Pe brânci
Lucrau laolaltă bărbați și femei, etnici și localnici. Bărbații localnici erau mai puțin numeroși, majoritatea fiind plecați pe front.
”Mergeam în grupuri mici, deoarece de multe ori se stingea câte o lampă și riscai să rămâi izolat în întuneric”. Ajuns la locul de muncă, fiecare avea de îndeplinit o sarcină precisă. Dora prelua de pe platformă vagoneții încărcați cu cărbuni, pe care trebuia să-i cupleze, după care erau transportați de un mașinist la lift, pentru a fi scoși la suprafață. ”Deseori, am fost obligate să ne strecurăm în locuri foarte înguste și joase, târându-ne pe burtă, lângă o bandă transportatoare, pentru a excava cărbunii care fuseseră împușcați de către artificier. Munceam pe brânci. Eram îmbibate de apă, care curgea în permanență din rocile de deasupra noastră. Cât eram în subteran pot spune că ne era ceva mai bine, era cald, însă, ajunse afară, hainele noastre înghețau imediat pe noi, urmare a frigului. Pentru a le putea dezbrăca, intram într-o etuvă și pe urmă mergeam la baie”, într-o încăpere spațioasă, prevăzută cu cădițe mici, din lemn, pe care le clăteau superficial pentru a-și crea iluzia că sunt curate. După baie, se ducea fiecare la baraca sa. Cu trecerea timpului, hainele noastre se uzau. Am fost echipate cu pufoaice și galoși în care purtam obiele”. Galoșii, de regulă, erau de diferite dimensiuni, dar, în general, foarte mari, cam de mărime 42-44. Asta pentru că rușii nu îi comandau după măsura fiecărui deportat. Un galoș trebuia să fie suficient de mare pentru a încăpea orice picior în el. Deportații îi legau cu sârmă, dar chiar și așa, îi pierdeau de multe ori în noroiul de pe alee.
Galoșul și pantoful
De cele mai multe ori îi recuperau. Dar aveau termen de casare, or sovieticii nu erau dispuși să schimbe prea des încălțămintea și îmbrăcămintea deportaților. Cel care își pierdea vreun galoș trebuia să se descurce. La limită, apela – de cele mai multe ori – la singura pereche de pantofi pe care o avea. Au fost situații când câte un deportat mergea la lucru cu un galoș într-un picior și un pantof în celălalt.
”În această situație, am hotărât să pavăm drumul. Fiecare se obliga ca, la întoarcerea de la lucru, să aducă o piatră mare pentru pavaj, iar cei din lagăr care nu erau în <<șut>> efectuau munca de pavare. În felul acesta, am scăpat de noroi și ne-am ușurat puțin existența. Oricum, nu prea mai conta. Ajunseserăm să ne împrumutăm încălțămintea unul altuia. Totul pentru a supraviețui”, își amintește Dora.
Zvonuri optimiste
Anul 1948. Sovieticii, alături de aliații lor, câștigaseră războiul. Stalin era stăpân pe situație. Munca de reconstrucție nu putea dura la nesfârșit. ”În condițiile acelea, toți deportații ar fi sfârșit prematur. Circulau zvonuri că în curând se vor întoarce acasă. Dora crede că au fost lansate intenționat, pentru a le menține tonusul deportaților. ”Mai cred că zvonurile ne-au prins bine, întreținându-ne speranțele că vom ajunge, într-o zi nu prea îndepărtată, acasă”.
Clubul din lagăr
Sovieticii aveau în vedere și alte metode pentru a le menține tonusul și puterea de muncă. Una dintre acestea era distracția. Și, într-adevăr, după aproape patru ani de exploatare crâncenă, metoda a dat unele rezultate.
După un timp, s-a înființat un club în lagăr. Firește, programele artistice erau atent selectate. Exista un coordonator responsabil cu această activitate. ”La început, ne erau prezentate filme. Acestea trebuiau să contribuie la educarea noastră <<în spirit comunist>>. Mai târziu, au fost organizate spectacole cu un cor, o trupă de teatru și, câteodată, mai aveam și seri de petreceri la sfârșit de săptămână”. Se cântau melodii românești și germane. Se dansa pe ritmuri la modă în acea perioadă. În rest, vals, tango…
Dora nu mergea la aceste seri. A fost doar de două ori, ”asta pentru că eram – ca multe altele – mereu ostenită și nu îmi ardea de petreceri. Eram prea abătută. Bărbații rezistau mai bine”. Trei băieți din Făgăraș își aduseseră instrumentele de acasă, – un acordeon, o vioară și o chitară -, doi dintre ei cântau și vocal, contribuind la destinderea atmosferei. La aceste petreceri nu participau ruși. Localnicii nu aveau acces în lagăr, iar conducătorii lagărului ”aveau societatea lor. Ei nu dormeau în lagăr, aveau case sau locuințe de serviciu în apropiere. Plecau după program și reveneau dimineața la lucru. Programul era foarte sever. Să nu vă închipuiți vreun moment că băieții care cântau erau solicitați pentru petreceri private ale ofițerilor sovietici, cărora să le cânte duios la urechi sau pe ritmuri de cazacioc”.
(Urmarea în numărul din 12 iunie 2020)
A consemnat Leonida Corneliu Chifu
